Muzicantii de aur ai Bucurestiului
Andrei Mihalache
"Suntem din buturuga. Tata era la a patra generatie de lautari"
Intr-o lume in care mitocania si vulgaritatea acapareaza toate nivelurile sociale, incepand parca de la varf, eleganta vechilor lautari e o lectie de demnitate si de bun-gust
"Taica-miu, Iancu Ciupitu, isi bea in fiecare dimineata cafeaua cu papionu la gat, sa nu ma mai ridic de pe scaunu asta daca te mint! Veneau la noi in casa invatatorul satului - Micsunesti, aicea langa Snagov -, primarul si cu popa. Intrau in "camera de muzica", un fel de sufragerie plina cu instrumente, tambal, cobza, contrabas, viori, unde studia tata, se asezau la masa, mama le aducea cafeaua si ei vorbeau lucruri serioase, ce stiu eu, ca noi, copiii, nu prea aveam voie acolo. Tata era de departe cel mai elegant, era un model pentru toti, purta la intalnirile astea de dimineata pantaloni la varga daia englezesti, haina neagra cu o vesta de matase si camasa alba, care sa se potriveasca cu papionul. Vorbea intotdeauna cu "domnule", nu l-am auzit o data spunand "tovarase", iar oamenii il strigau numai cu cuvinte de rasfat: "mai, Iencutule!", "mai, Ienculica!". Il iubeau si-l respectau, nu numai pentru ca era elegant si era un mare lautar, ci pentru ca era si un om citit, cat era el de la tara, cu mainile crapate. Avea o biblioteca mare de tot si in timpul lui liber, cand nu studia, asta facea, citea romane, n-am citit eu jumate din cat a citit la viata lui."
Telefonul mobil de pe masa zbarnaie prelung o melodie lautareasca vioaie. Andrei Mihalache raspunde cu aceeasi voce usor ragusita, usor soptita, ca a unui om care a vazut multe in viata si nu simte nevoia sa-si raceasca gura de pomana. Este unul dintre cei mai buni lautari si muzicanti ai anilor 70 - 80, a cantat la marile localuri bucurestene, la generali si ministri, a umblat cu acordeonul din Norvegia pana-n Papua - Noua Guinee, iar acum se numara printre putinii care mai stiu canta lautareste curat. Isi scoate ochelarii cu rame aurii si noteaza fara graba ceva in agenda, cu un pix din acelea cu care probabil se incheie marile tranzactii sau semneaza sefii de stat. In dreapta, pe perete, o fotografie inramata cu el si cu Gheorghe Zamfir imbratisati, tineri si frumosi, zambind cu gurile pana la urechi. Concert la Paris. "16 mai 1975. La Flute de Pan." "De neuitat", scrie sub ea. Pe ceilalti pereti, fotografii cu baietii sai, la instrumente, tambal si vioara, si pe televizor, asezate frumos, cinci-sase palarii de firma. "Am cate o borsalina la fiecare pardesiu. Ce vrei, la 60 de ani, urla modestia-n mine!"
Avusesem ocazia sa-l vad "la lucru" in aceasta "tinuta", cu palarie bleumarin, pardesiu lung, negru si tigara in coltul gurii, cu o jumatate de ora inainte, atunci cand ma intalnisem cu Andrei Mihalache si cu un tanar prieten al sau, component al Filarmonicii din Milano. Intr-un cuvant: im-pe-ca-bili. Mergand alaturi de ei, aveam impresia ca am nimerit intr-un film cu sicilieni, ca dintr-o clipa in alta, Scorsese sau alt regizor o sa sara de pe-un scaun si-o sa strige cat o sa-l tina gura: "motor". Atata doar ca in cutiile negre, voluminoase, pe care acesti oameni le poarta dupa ei, nu se afla pusti, ci viori, acordeoane, instrumente prin care aduc bucurie si transmit mai departe traditia batranilor lautari.
"La cine vrei sa canti,
la betivi sau la boieri?"
"Suntem din buturuga, tata era deja a patra generatie de lautari. Pe bunicu Mitica nu l-am cunoscut, ca a murit in razboi, in 1916, dar am auzit ca era un mare talent la vioara, cel mai bun. Suntem trei frati si toti cantam. Copiilor nostri, baietilor, le-am pus de mici profesori, sa studieze. Meltiade si George sunt in Danemarca, Meltiade canta la Teatrul Regal din Copenhaga, Andrei e un foarte bun pianist, pe Marius Mihalache, la tambal, il cunoasteti, ca ati scris despre el, asta micu, Piticu, este elev la Liceul "Dinu Lipatti", daca-l auzi ce face cu pianu... Da uite, cat suntem noi asa multi, ca ai putea face un ansamblu de 30 de persoane din familia noastra, toti la un loc nu facem cat tata."
Cu el a cutreierat Andrei Mihalache pana la 20 de ani satele si comunele din jurul Bucurestiului, la hori si nunti. Incepuse la sase ani sa cante la pian, insa dupa patru ani trecuse la acordeon, fara regrete. Motivul? "Da bun ce-am fost la pian! In plus, pe cine ai fi vazut la tara, cu pianul la nunta?". La horile satului de duminica, lautarii erau arvuniti pe 5 luni si primeau cate o dubla de porumb si una de grau, plus o parte din pretul biletului de intrare. Se canta la tambal, acordeon, vioara. La nunti, daca stiau sa cante pe intelesul mesenilor, lautarilor li se faceau toate placerile, erau iubiti si apreciati.
"Cele mai frumoase nunti au fost cele la care am cantat, multi ani dupa aceea, impreuna cu Toni Iordache, cu Rasnoveanu, cu Gheorghe Lambru, floarea muzicii lautaresti. Nuntile tiganilor zidari din Bolintinu din Deal si din Cornu Ciupelnita - Prahova. Acolo se facea hora lautarilor adevarata, peste picior, sa vezi tigancile ce bine jucau si ce chiuiau. Erau frumoase, cu fustele alea lungi si cu toca pe cap, iar nasul si cu ginerica erau imbracati in smoching, in haine elegante, la fel ca romanii."
Tatal sau a avut o strategie cu care a reusit sa-l ambitioneze si sa-l pregateasca pentru Bucuresti. Inca de pe la 7-8 ani, il lua cu el mai intai prin restaurantele obscure, pline de betivi, unde cantau lautari de mana a doua, a treia, la "Bran", pe Colentina, sau la "Bucegi", pe Iancului, apoi ajungeau la localurile de lux, unde veneau lume buna si dame cu palarii albe, cum ar fi "Bordei", unde atractia serii era formatia lui Arghir Petrescu, sau la "Ciocarlia", langa Tribunal, cu Ioana Radu pe scena. "Ia zi, pentru cine vrei sa canti, pentru betivani sau pentru boieri?"
Mandru ca a invatat folclor de pe prispa si nu de la birou, ca altii, Andrei Mihalache s-a mutat in Bucuresti in 1969, ca acordeonist in orchestra Teatrului de Comedie si Revista "Ion Vasilescu". Avea sa inceapa anii de glorie ai muzicii lautaresti, anii 70.
"Lautarii aia batrani faceau cat
Oxfordu si Sorbona la un loc"
"Bursa lautarilor era la Podul Izvor, pe Colt. Stateam acolo si vedeam cum trec muzicantii astia periculosi, cu manusi, dati cu parfumuri fine, imbracati dupa ultima moda. Lautarii cantau la nunti folclor si muzica lautareasca autentica, nu de-asta tiganeasca de acum, poluata, iar muzicantii aveau program in localurile bucurestene, mai cantau si dastea de-ale noastre, dar mai ales cafE-concert, arii din opere, asa cum am invatat si eu, ca sa fac fata in strainatate.
Cand voiam sa facem un chef, ca aveam bani berechet, noi, cei mai tineri, ne strangeam la bar "Melody", la "Atlantic" sau la "Berlin", la "Continental" vechi, la "Terasa Colonadelor", unde canta Mielu Chitaristu, iar astia mai cu alcoolul, la restaurantul Garii de Nord, care era deschis tot timpul. Ramanea barmanul de placere toata noaptea, veneau muzicanti de la Opera, de la Filarmonica si trageau pana dimineata cate un chef, cum numai la Paris am vazut. Si daca ajungeai cumva sa te strecori intr-unul din restaurantele mari la masa, sau macar alaturi de giganti, fie ei lautari sau muzicanti, aveai de invatat de la ei intr-o noapte mai mult decat de la Oxford si Sorbona la un loc. Pana si cum sa te asezi pe scaun, cum sa tii o furculita in mana. Aveau o educatie extraordinara, n-as putea sa compar cu ei nici un parlamentar de astazi. Sa-i auzi ce frumos vorbeau, povestiri din viata lor, glume, dar fara obscenitati, vulgaritati, cum vorbesc astia acum. Dar cele mai frumoase chefuri le-am facut la mama lui Stefan Banica seniorul, in curtea de pe strada Radu de la Afumati. Era o femeie minunata, care-si iubea nespus familia, mai ales pe Stefan, si se bucura mereu sa ne aiba in preajma, sa ne vada ca ne distram si ne simtim bine. In familia lor era un mare talent muzical, Nicu, fratele lui Stefan, bijutier ca meserie. Veneau acolo la masa prietenul meu bun, Gheorghe Cozorici, era Stela Popescu, multi alti actori mari, erau si cantareti de la Opera, ce atmosfera... Tin minte ca, obligatoriu, doua zile dupa asta ma dureau muschii de la burta si gura de cat radeam si vorbeam acolo. Ce oameni! Stateam la masa cu ei si uneori mai si cantam, mergeam cu Romica Puceanu, cu Ion Albesteanu, eram respectati si aplaudati. Pe Romica o cunoscusem prin 67, cand am vrut sa-mi cante la nunta, ea il cunostea pe tata, auzise de mine, dar n-a putut veni, ca avea alt angajament. Peste cativa ani, am luat-o eu sa cantam la o nunta, am mers dupa aia in strainatate. Nu intelegeau nici un cuvant nemtii sau danezii, dar o scoteau mereu la bis, asa mult le placea vocea, falsetul ala al ei. Romica era o dulceata de femeie, o bomboana si, cu adevarat, o mare doamna a muzicii lautaresti. Pe unde mergea prin strainatate, voia sa stie, sa cunoasca cum traiesc oamenii acolo, care-i specificul fiecarei tari, obiceiurile. Era innebunita dupa cumparaturi, pentru familie si pentru ea, n-o mai scoteai din magazine, isi lua farduri, pantofi, parfumuri dalea scumpe. La chef, te distrai mai bine cu ea decat cu baietii, ce nebunii facea, ce povesti, dar de bun-gust, sa-i fie tarana usoara! Ii placea sa manance muschi de vita si de baut bea numai Tamaioasa Riesling. Spunea: "Am baut podgorii la viata mea". Cand se rasfata, ridica degetul la ospatar, asa finut si zicea: "Draguta, o Campari, te rog!"."
Cu Romica Puceanu a cantat la ziua Elenei Ceausescu, de Sfintii Constantin si Elena, la "Salonul Spaniol", la "Tanase", unde i-a avut colegi pe Puiu Calinescu si pe ceilalti mari actori de revista. Succes au facut si la Mamaia, la Cherhana, de unde, chiar daca traia pe picior mare, tot ajungea acasa, dupa o vara, cu bani de-o Dacie. Povesteste despre chefurile cu generali si cu nomenclaturistii de la varf care-l indrageau, de balerine, femei frumoase si sampanie, de parola pe care-o avea la telefon cu Nicu Ceausescu, al carui lautar preferat era, de cei o mie de lei castigati intr-o seara si cheltuiti pana-n zori.
"Stau doua-trei luni in tara,
in rest sunt in Danemarca,
unde sunt foarte pretuit"
"Ba, Iuliane, nu scrie tot acolo, ce, ai innebunit?" Andrei Mihalache se descheie la haina, lasand sa se vada mai bine vesta, camasa, cravata, toate in ton, si se lasa relaxat pe spate, in fotoliu. Priveste la splendidul sau acordeon care-l asteapta pe un scaun la cativa metri de pat. "Mai deschid cate-un ochi noaptea si ma uit la el. Stii ce vreau sa se stie: ca am trait bine si ma bucur cate zile oi mai avea. Acuma stau doua-trei luni in tara, mai cant la prieteni si la cunoscuti, cand ma cheama, in rest, sunt in Danemarca, la localul unui sarb, unde sunt foarte pretuit. Bani am avut de pe vremea lui tata, de umblat am umblat prin locuri prin care nici un miliardar in dolari n-ar ajunge... Dar sa stii ca eu n-am cantat in vreun loc ca a trebuit, asa, numai pentru bani, am cantat ca mi-a placut sa cant. Ca muzica asta nu e numai o sursa de hrana, de venit, mai e si hrana sufleteasca. Un lautar trebuie sa stie ca este intr-un examen de dimineata si pana noaptea, atat la local, cat si pe strada, trebuie sa fii spalat, asortat si par-fumat. Dar nu-i numai asta, trebuie sa simta muzica. Daca nu te nasti cu ea de la Mama Natura, si apoi nu te implici, sa-ti placa, sa te ambitionezi, mai bine nu te mai apuci de muzica. Stii cum le zicem noi la astia care canta fara sa transmita nimic, de parca asculti un robot? "Bulgaras de gheata rece". Un lautar trebuie sa faca atmosfera, si asta se poate numai daca te implici, daca traiesti si transmiti mai departe."
Iulian Ignat