Horitoarea dintre dealurile Beiusului
Viorica Flintasu
"Ca la noi, cat omu-i viu, canta si pentru pustiu"
Casa cu cinci copii
- Stimata doamna Viorica Flintasu, din Bucurestiul nostru uratit de mormanele de zapada si strepezit de atatea claxoane si alarme de masini, va propun sa ne intoarcem in Bihorul dvs. natal. Mai este el un loc al linistii si frumusetii?
- Bihorul, care pare de aici atat de departe in spatiu si rupt de lume, este de fapt foarte aproape, este mereu in inima mea. Satul meu, Saliste de Beius, este acolo din vremuri pe care bunii si strabunii mei nu le mai stiau, asezare blanda pe coama unui deal, vechi si el de cand pamantul. Pe o singura ulita, de-o parte si de alta, se insiruie cele o suta de case ale salistenilor. Ca sa ajungi in sat, din orice parte veneai, trebuia sa urci un deal. Fiecare deal era, la randul lui, marginit de paduri de fag si stejar, ce se intindeau cat vedeai cu ochii. "Nu-i modru ca stiu canta,/ Ca-s vecina cu frunza/ Nu-i modru ca stiu hori,/ Ca-s vecina cu codrii./ Cate dealuri si valcele,/ Toate-s neamurile mele./ Mi-am facut frati si surori/Tot din oameni horitori..." Prima mea amintire o am de la cinci ani, cand s-a nascut fratele meu. Stateam toti in aceeasi camera mica. Seara, la culcare, eram doar patru fratiori, iar dimineata, cand ne-am trezit, am mai vazut un copilas... Mama, in grija ei nemarginita, a suportat cumplitele dureri ale nasterii (pe vremea aceea, nasterile se faceau acasa) in liniste, sa nu ne trezeasca... Asa ca pot spune ca m-am trezit pe lume intr-o casa cu alti patru frati, doua fete si doi feciori, inconjurati de grija si marea dragoste a parintilor nostri. In fiecare dimineata, privirea mi se oprea pe "taclul" de la Ferice, un munte mai mic, urmat de alti munti mai inalti, in spatele carora eram atunci convinsa ca nu mai exista nimic si ca acolo se termina lumea. Acel univers al satului mi se parea atat de bogat, atat de plin, incat, in mintea mea de copil, nimeni si nimic nu ii putea intrece importanta, iar povestile fascinante pe care parintii ni le spuneau, seara de seara, ne purtau intr-o lume imaginara, plina de fantasme. Am crescut intr-o libertate guvernata de legile statornicite de veacuri in vatra satului, legi care ne-au facut sa avem buna-cuviinta, sa muncim de timpuriu in gospodarie, fiecare dupa puterile sale. Haine noi aveam doar de Pasti si de Craciun, iar bucuria cea mai mare era cand gaseam bocanceii nou-nouti, impreuna cu ciorapeii grosi, tricotati din lana, pusi in geam, in dimineata de Craciun. Copilaria mea a fost deosebita, plina de amintiri unice, petrecuta intr-un loc si un timp irepetabile.
- E putina nostalgie in vorbele dvs. Oare satul de altadata era mai frumos decat cel de acum?
- Lumea satului meu era o lume extrem de vie, plina de obiceiuri traditionale, ale carei repere erau marile praguri ale vietii: al nasterii, al botezului, al nuntii si al marii treceri. Imi aduc aminte de practicile respectate cu sfintenie in cazul pruncului nou-nascut. Ciupa (apa in care era imbaiat) se arunca intotdeauna la radacina unui pom, in fiecare dimineata. Scutecele spalate si intinse la uscat erau adunate si duse in casa inainte de asfintitul soarelui. Pana la botez, pe podeaua leganutului, sub asternut, se punea un mic cutitas, pentru ca pruncul sa se poata apara de duhurile rele. Orice persoana straina de familie care intra in casa lasa la plecare un mic semn de pe hainele sale in leganut, pentru a nu-i "fura" pruncului laptele si somnul. Cand copilului i se dadea apa pentru prima data, i se dadea sa bea dintr-un tangalau (clopotel), pentru a avea glasul frumos, pentru a sti sa cante. Erau acestea si multe altele, obiceiuri adanc inradacinate in viata satului copilariei mele, care din pacate se pierd.
- ...iar cand copilul crestea mare si devenea om gata sa-si faca un rost, una dintre indatoririle lui era sa-si pastreze portul, care il uniciza si ii confirma statutul, apartenenta la o comunitate...
- In vremea aceea, oamenii din satul meu se imbracau in frumoasele haine populare, incat si "ulitii ii statea bine", cum ziceau deseori batranele, uitandu-se dupa tinerele perechi, cand treceau pe drum. Costumul nostru din zona Beiusului, reprezentativ pentru Bihor, este facut din panza si cusut cu motive geometrice. Intotdeauna, el a fost simplu, fara incarcaturi inutile, esentializat, as putea spune. De aceea, stridenta culorilor, ornamentatia excesiva, "inovatia" in croiala costumului, pe care, din pacate, le mai vedem uneori, sunt neavenite si nu au nimic de-a face cu traditia bogata a satului bihorean.
Oalele tatii si glasul mamii
- Sa ne mai intoarcem putin in trecut: cand ati simtit ca sunteti "vecina cu frunza, cu codrii"? Care sunt primele amintiri de "horitoare"?
- Parintii nostri au fost oameni deosebit de inzestrati cu dragoste pentru frumos, pentru traditie, pe care ne-au transmis-o si noua, copiilor. Pe langa priceperea lucrului la camp si a cresterii animalelor, tatal meu facea oale din lut ars pentru tot satul, era cunoscut ca fiind singurul olar de prin partea locului si calatorea si in satele invecinate, pentru a le duce si altor tarani. Mama mea stia sa teasa in razboi "alesaturi" unice pentru stergare si alte obiecte cu care se impodobea casa, dar mai cu seama stia sa cante. Avea un glas puternic, cu un timbru deosebit de frumos si taragana (doinea) ca nimeni alta: "Facuta-mi-o fost gura/ Pe liu, liu si pe daina/ Si mi-o fost facut glasu/ Pe daina si pe liu, liu,/ Ca la noi, cat omu-i viu,/ Canta si pentru pustiu./ Numa daca-i mort nu canta,/ Da si-atuncea sta si-asculta...". M-am pomenit cantand asa, ca orice copil. Era ceva firesc, normal, intr-un loc in care auzeam mereu lumea cantand; la lucru in tarina, la sapa, la fan, la secerat, la cules, la vaci prin padure sau in serile de iarna, la sezatori. Duminica, la joc, noi, cei mici, aveam coltul nostru, unde invatam sa jucam potrivindu-ne pasii, ritmul, saritura dupa cei mari si, desigur, dupa dambasi (vioara cu goarna si toba sau doba, cum ii spuneam noi). Au ramas pentru mine de neuitat danturile pe care le "zaceau" vestitii hibidisi (vioristi) Draie si Oatalu, de la nuntile care se faceau in Chislegi, adica perioada dintre Sf. Ioan, pana incepea postul Sfintelor Pasti.
- Si cum s-a facut trecerea de la lumea cantatoare a tarinelor, a sezatorilor, a duminicilor, la scena?
- Pe o scena adevarata, acompaniata de o formatie instrumentala, am aparut, eleva fiind, la varsta de 16 ani, la Casa de cultura din Stei, judetul Bihor. Mai apoi, la Casa de cultura si in caminele culturale din Cristior, Rieni si Dobresti, unde am fost cativa ani bibliotecara, mi-am facut atat de necesara "ucenicie", aparand mereu pe scena in fata publicului. Debutul oficial, ca sa spun asa, a avut loc in anul 1966, cand am imprimat la Radio primele zece cantece. Tot in acel an am aparut si la Televiziune, iar Casa de discuri "Electrecord" mi-a editat primul disc. Am continuat sa-mi imbogatesc, in permanenta, repertoriul prin noi inregistrari la Radio, Televiziune si "Electrecord", avand sansa sa colaborez cu marele folclorist si dirijorul orchestrei de muzica populara a Radiodifuziunii, maestrul George Vancu. Un real sprijin l-au constituit sfaturile si indrumarile primite din partea unui reputat folclorist, profesorul Tiberiu Alexandru, caruia ii port o vie amintire, plina de recunostinta. In mod firesc, au urmat colaborarile cu ansambluri folclorice si orchestre de muzica populara. Ma consider privilegiata ca am inceput sa cant cu prestigioasa orchestra "Barbu Lautaru" a Filarmonicii "George Enescu", condusa de maestrii Ionel Budisteanu, Nicu Stanescu si Florian Economu. Spectacolele aveau loc in fiecare duminica, la Ateneul Roman, iar emotiile erau coplesitoare, de fiecare data, pentru locul in care ma aflam, dar si pentru ca evoluam langa nume foarte mari ale cantecului popular, eu, o incepatoare, o necunoscuta... Dintre aceste nume mari, voi aminti pe Maria Lataretu, Ioana Radu, Angela Moldovan, Emil Gavris, Ion Luican si, bineinteles, "doamna muntilor", Lucretia Ciobanu.
Din Beius la capatul lumii
- Cautati folclor autentic. Va culegeti singura melodiile?
- Incurajata de aceste prime reusite, ca tanara interpreta a cantecului popular, am inceput sa cutreier satele din depresiunea Beiusului, in cautare de noi cantece, de la rapsozii cei mai inzestrati, spre a-mi alcatui un repertoriu valoros. Aceasta zona, emblematica pentru Bihor, reprezentativa din punct de vedere etnografic si muzical, l-a determinat pe compozitorul Bela Bartok sa-si alcatuiasca, in anul 1910, o colectie de cantece populare romanesti, pe care le-a cules din satele de pe Valea Crisului Negru, din depresiunea Beiusului. Iata, am la indemana si pot sa va citesc ce scria, in urma cu noua decenii, in 1914, stralucitul muzician Bela Bartok, referindu-se la muzica populara din Bihor: "Este, poate, cea mai minunata muzica populara, atat de fermecatoare, ca ar putea-o admira toti oamenii de muzica ai Europei". Zona folclorica a Bihorului a fost cercetata, in anul 1936, si de ilustrul folclorist profesor Constantin Brailoiu, care a cules cateva nestemate aflate in arhiva Institutului de Etnografie si Folclor care ii poarta numele. Dar, pentru a nu ramane uitate in arhive, am preluat cateva din aceste culegeri, pe care le-am inregistrat, dandu-le o noua viata, facandu-le, astfel, cunoscute publicului.
- Iata cum, din inima unui sat din Beius, ati ajuns in miezul unei cariere purtate cu demnitate si dragoste. Care sunt satisfactiile? Ce nu se uita dintr-o asemenea cariera?
- Contributia mea, ca slujitoare si mesagera a cantecului bihorean, a fost rasplatita intr-un mod care ma onoreaza, fiind primita, in anul 2000, in Academia Artelor Traditionale din Romania, iar la sfarsitul anului trecut, cand s-au sarbatorit 500 de ani de atestare a localitatii Stei-Bihor (acolo unde am cantat pentru prima oara pe scena), primaria orasului mi-a acordat, in cadrul unui spectacol, o Diploma de Excelenta, care m-a emotionat si m-a bucurat, deopotriva. Neuitate raman pentru mine si numeroasele turnee prin tara, in care am avut bucuria sa cant cu cele mai mari orchestre de muzica populara. Langa acestea, un loc insemnat in cariera mea il ocupa spectacolele de la sala de concerte de la Radio "Mihail Jora", sustinute alaturi de excelenta orchestra de muzica populara a Societatii Romane de Radio, condusa de maestrul Paraschiv Oprea. Tot cu cantecul am ajuns si in multe si minunate locuri din lumea asta mare. Am cantat in Israel (de trei ori), Danemarca, Norvegia, Suedia, Austria, Rusia, Ungaria, Franta, Germania, Olanda si alte tari, bucurandu-ma peste tot de caldura si admiratia publicului. Chiar daca nu intotdeauna ne intelegea limba, publicul era cucerit de ritm, de melodie, de frumusetea costumelor, intr-un cuvant, de tot ce vedea si auzea.
- Ce parere aveti despre folclorul pocit, maltratat, mistificat, care se canta azi?
- A "prelucra" un cantec vechi intr-un spirit comercial mi se pare nu numai o paguba artistica, ci si una de ordin moral. In ceea ce ma priveste, mi-am pastrat aceeasi conduita artistica dintotdeauna si convingerea ca doar cantecul autentic, originalitatea interpretarii dau masura adevarata a valorii unui interpret. Eu cred ca publicul are discernamant, pe care l-a dovedit de-a lungul multor ani, selectand valorile cantecului popular si situandu-i in randul preferintelor sale pe acei interpreti inzestrati cu talent si care respecta traditia. Insa este tot atat de adevarat ca, daca in mod constant ii oferi publicului subproductii kitsch in detrimentul muzicii populare autentice, valoroase, ii creezi perpetua nevoie de asa ceva. Publicul ajunge, in cele din urma, sa creada ca aceasta este muzica populara si... trist, chiar cauta sa-si satisfaca acea nevoie de a asculta acest gen de muzica, aflata din belsug pe tarabele raspandite peste tot.
- Am pornit dintr-un sat de langa Beius, si, iata, ne-am "intors" in casa primitoare din Bucuresti...
- Familia a fost dintotdeauna pentru mine cel mai pretios sprijin. Luna trecuta am serbat 40 de ani de casatorie. Barbatul meu mi-a inteles, de-a lungul anilor, toata aceasta preocupare pentru slujirea cantecului popular si m-a sprijinit dupa cum i-a stat in putinta. Am o fiica mare, casatorita. Ea a terminat Facultatea de Litere, cu 10 la licenta, iar ginerele meu este inginer. Sunt copii buni si totodata oameni pregatiti pentru viata, pe "picioarele lor". Poate ca putini dintre cititorii revistei dvs. stiu ca unul dintre fratii mei a fost poetul Gheorghe Pitut, din pacate stins prematur. "Stea Fixa" pe cerul poeziei romanesti, Gheorghe Pitut va straluci intotdeauna prin forta, profunzimea si frumusetea versului sau unic, inconfundabil. Fratele meu a scris poezie, proza, precum si traduceri din lirica germana, carti de o incontestabila valoare, carti ce sporesc patrimoniul culturii romanesti, toate insumand douazeci de volume (unele aparute postum). Strain de orice concesii, refuzand imixtiunea politicului in creatia sa, el a facut din literatura un mod de viata si un act de terapie sufleteasca, in acele triste decenii ale totalitarismului. Ca semn al pretuirii, ca dovada elocventa ca poezia sa nu trebuie uitata, la Beius-Bihor are loc Festivalul national de poezie "Gheorghe Pitut", aflat anul acesta la cea de a Viii-a editie. Prin grija si stradania Primariei din Beius, in anul 2000, cand s-au implinit 60 de ani de la nasterea lui Gheorghe Pitut, a fost amplasat in parcul din centrul orasului bustul poetului, lucrare in bronz realizata de sculptorul maestru Gheorghe Adoc.
Claudiu Ionescu