Partidele atipice
Constituirea Fortei Democrate, noul partid condus de Petre Roman, a socat analistii si i-a impins pe destui politicieni in functiune la comentarii acide. Cei mai multi dintre ei au considerat noua formatiune o aparitie tarzie, fara sanse in anul electoral, oferta partidelor existente fiind deja cunoscuta cetatenilor. S-a vorbit si de inghesuiala de pe "culoarul social-democrat", Fd-ul fiind cel putin a treia grupare partinica de acest tip, dupa Psd si Pd, partide acceptate in Internationala Socialista. Unii comentatori au mers si mai departe, suspectand o coniventa secreta Iliescu-Roman, care ar viza destabilizarea Pd-ului (component - cu Pnl-ul - al aliantei Da), sau sugerand o zvacnire orgolioasa a sefului primului guvern postrevolutionar, care nu ar putea trai fara sa fie lider de partid. Oricare ar fi motivatia, ei au conchis ca Fd-ul nu are nici o sansa si ca - daca nu va fi utilizat ca "moneda de schimb" pentru obtinerea unor avantaje personale - va insemna sfarsitul carierei politice a lui Petre Roman.
Lucrurile nu stau tocmai asa. Am mai scris ca scena politica romaneasca este atipica. Partidele care au dominat-o pana acum s-au format, in cea mai mare parte, in spatele unor lideri carismatici, ca grupari de interes in climatul tulbure al tranzitiei. Miza lor a fost, in genere, prelevarea individuala, mai mult sau mai putin legala, a unor parti cat mai consistente din avutia comuna, economia etatizata sub comunisti. Daca in cazul Psd-ului (fost Fsn, Fdsn, Pdsr) fenomenul era previzibil (liderii lui fiind fosti activisti Pcr, in "relatii" inca dinainte de 1989, obisnuiti sa actioneze "in haita" si sa se acopere reciproc), el s-a produs si in cazul "partidelor istorice", unde - dupa disparitia unor lideri de drept - s-a produs la generatia a doua aceeasi tendinta de inavutire prin orice mijloace, in dauna interesului comunitar. Iar asa-zisul "justitialism", propagat de partidul fostilor securisti si al marginalizatilor la masa Psd-ista, Prm-ul, s-a vadit, la randu-i, o perdea de fum, menita sa acopere obsesia exacerbata a puterii ce ii marcheaza liderul. C.V. Tudor a aratat ca este in stare de orice numai sa ajunga la Cotroceni, fara sa realizeze ca transformarea brusca a albului in negru, in functie de conjuncturi, il face definitiv de ras, dezvaluindu-i histrionismul. Nu intamplator i s-a sugerat sa se retraga din jocul electoral actual, pentru a demonstra prin fapte, in urmatorii patru ani, ca s-a convertit real de la nationalism si xenofobie la umanism si democratie.
Cei peste paisprezece ani de la rasturnarea comunismului au impus, asadar, poporului roman o casta de privilegiati, profitori de tranzitie, prezentata sub denumirea de clasa politica. Este de inteles de ce actualmente aproape jumatate din electorat nu intentioneaza sa se prezinte la vot, se declara dezgustat de politica. In fapt, cetatenii sunt derutati de diferenta dintre programele si optiunile doctrinare ale partidelor si actiunea lor concreta. Psd-ul s-a declarat social-democrat, interesat de protectia sociala si egalitatea de sanse, dar - in realitate - sub conducerea lui s-a nascut o dura oligarhie, atotstapanitoare. In locul unui milion de locuri de munca, de exemplu, promise in 2000, sau al constituirii unei puternice clase de mijloc (promisa de la inceput), el a produs o grupare de cateva mii de mari bogatasi, obisnuiti cu incalcarea legii si coruptia, legati intre ei de interese materiale comune, sprijinindu-se si acoperindu-se reciproc (cum s-a intamplat in cazul ministrilor dovediti ca hoti) in incalecarea tarii. Devieri doctrinare au aparut, obligatoriu, si in cazul celorlaltor partide. Pnl-ul, partid de dreapta, a fost nevoit sa-si abandoneze programul pentru a propune, in contrapondere la rapacitatea Psd-ista, masuri de natura social-democrata, populista. Sub conducerea lui Theodor Stolojan, el a evoluat accentuat spre centrul spectrului politic. Iar Pd-ul, caruia Petre Roman ii fixase inca de la formare o orientare social-democrata valabila, a alunecat treptat, sub conducerea noului lider, Traian Basescu, spre o formula populara, social-liberala, situata, de asemenea, la centru. Traian Basescu nu s-a preocupat, de altfel, niciodata de perspectiva doctrinara, atentia sa fiind concentrata pe gherila concreta cu "bastioanele" Psd-iste. In privinta Pntcd-ului, disparitia lui Corneliu Coposu (care ii fixase o orientare crestin-democrata) a dus la un balans continuu intre optiunile traditionale si cele moderne, balans ce a acoperit prabusirea morala a noilor lui lideri, transformati, la randu-le, in profitori de putere. Sub conducerea lui Victor Ciorbea, identitatea politica a partidului a disparut cu totul, liderul fiind dispus sa-l angajeze, fie si contra naturii (cu Psd sau Prm), numai pentru a-si satisface orgoliul si dorinta de putere.
Unii analisti au vorbit de o "criza de succesiune" in partidele romanesti. Retragerea sau disparitia liderilor carismatici ar fi generat inevitabile framantari si regrupari. Eu prefer sa vorbesc de false identitati si de o criza de identitate doctrinara, care au acoperit de ridicol si culpabilitate intreaga clasa politica romaneasca. Dupa paisprezece ani de minciuna doctrinara, dupa derutarea pana la satietate a electoratului, se simte acut nevoia unei normalizari a spectrului politic, unei restructurari a ofertelor partinice si a unei reconstructii cu oameni noi a formatiunilor ofertante. Or, tocmai asa ceva incearca, in acest moment, Petre Roman din perspectiva social-democratiei veritabile, si asa ceva incearca, in formula populara si crestin-democrata, Emil Constantinescu si Actiunea Populara. Cele doua partide sunt atipice in raport cu constructia politica romaneasca existenta. Ca si Ap-ul, ce si-a facut oferta cu putin timp inainte, Fd-ul isi propune sa porneasca de la baza, de la cetateanul de rand, derutat si dezgustat de minciunile administratiei propunand transparent, printr-o oferta doctrinara clar marcata, schimbarea nu doar a unei grupari cu alta la putere, ci chiar a modului de a face politica. Si Petre Roman, ca si Emil Constantinescu, acuza direct puterea de dublu limbaj in raport cu Occidentul, de minciuna fata de poporul roman, care este "stimat" doar la alegeri. Si unul, si altul au fost ejectati sau infranti de "sistem" si au revenit, dupa perioade de tacere, nu din orgoliu, ci pentru ca miscarii tacute de contestare a "constructiei" realizate de clasa politica existenta ii lipsesc conducatorii cu experienta si fermitate in optiuni.
Fd si Ap, opuse doctrinar, dar stabile in optiunea lor, ofera sansa normalizarii democratiei romane. Batalia, fara mari mijloace mediatice sau financiare, va fi extrem de dificila. Mai ales ca puterea isi va folosi toate enormele mijloace pentru a deruta in continuare electoratul, pentru a crea noi diversiuni. Fd-ul si Ap-ul vor fi nevoite sa-si adune adeptii de pe "teren" si sa demonstreze ca scopul lor principal nu este conjunctural, ci unul de viitor, de asezare definitiva a normalitatii.
Toma Roman