Mircea Vintila
"Spectacolul trebuie sa continue!"
Cu vocea lui, plina de ademeniri si melancolie, a leganat
sufletul multor generatii de iubitori ai muzicii folk.
Poate din cauza asta timpul n-are putere asupra lui
si concertele sale se transforma in sarbatori.
Marile iubiri nu se uita
Cantand in parc
- Domnule Mircea Vintila, de ce vi se spune Ciocu?
- De la "Mirciocu", asa eram alintat... dar am ramas doar "Ciocu", pentru ca eram foarte slab cand eram foarte tanar si cantam cu barbia in sus. Tot asa mi se spune si acum, desi nu mai sunt chiar asa de slab si nici chiar asa de tanar.
- Pare ca dvs. nu va e frica deloc de batranete si uitare...
- Am avut, de curand, un spectacol foarte frumos la Baia Mare si, cand am iesit din hotel ca sa plec spre Bucuresti, receptionera, o tanara domnisoara, m-a intrebat cand voi reveni. "De ce sa revin?", i-am spus. "Doar dvs. si generatia dvs. ascultati, de buna seama, manele sau 3 Sud-Est, nu pe mine." Mi-a raspuns, foarte convingatoare, ca nu-i adevarat, ca a fost la spectacolul meu din seara precedenta, ca-mi asculta cantecele inca din copilarie, ca-i plac foarte mult. Nu s-a lasat pana nu m-a facut sa promit ca voi reveni in orasul ei.
- Cand a inceput sa va viziteze muza aceasta, cu lira in mana?
- Ascultand intr-o seara de septembrie, la radio, o emisiune a lui Cornel Chiriac (era inca in tara atunci), in care l-a prezentat pe Bob Dylan. Era prima oara cand auzeam acest gen muzical, m-a fermecat cu totul si mi-am dat seama ca pot sa fac si eu asa ceva. Atunci a inceput aventura mea in muzica, era in 1968, aveam 19 ani.
- Dar, de buna seama, firul povestii acesteia a inceput sa se depene cu mult inainte...
- Da, in copilarie. Am primit o educatie muzicala acasa, eu am facut vioara si sora mea pian, amandoi am studiat temeinic, cu profesori, limbile franceza si engleza. Le sunt recunoscator parintilor mei pentru asta si pentru sprijinul constant pe care l-am avut de la ei in tot ceea ce am facut. Dupa ce am studiat vioara cu nasul meu, Victor Balan, violonist si dirijor al unei orchestre simfonice de camera, am dat examen la Scoala de Muzica si Arte Plastice nr. 3, unde, nefiind foarte multe locuri la vioara, am ales sa studiez viola, la clasa profesorului Florin Ionescu-Fulger. Surprinzator, in acea perioada, tatal meu mi-a facut cadou si prima chitara, era una veche, spaniola, pe care el a cumparat-o de la un prieten al lui, si tot nasul meu a fost acela care m-a invatat primele acorduri la ea. Pe mine ma enerva teribil ca ma punea sa ciupesc coardele, fiind o chitara clasica, spaniola, pe cand eu voiam sa cant cu pana, asa cum vedeam la Beatles, Rolling Stones, The Who si toate trupele straine care erau in voga atunci. Dupa aceea, am iesit cu chitara mea in parc, pe banca, acolo ma intalneam cu prietenii. M-am nascut si am copilarit in cartierul Cotroceni, alaturi de Silviu Olaru de la Ffn, de Misu Cernea, care in acea perioada era la Andantino, si dupa aceea a fost impreuna cu Dan Andrei Aldea la Sfinx, cu Horia Stoicanu, cu care am una dintre cele mai minunate colaborari si prietenii de o viata, si inca mai lucram piese foarte frumoase impreuna. Atunci, formam cu totii un "comando" muzical, cu care ne propuneam sa atacam in forta lumea muzicala si sa debarcam pe plaja sa. Stateam prin parcuri pana noaptea tarziu si cantam, eram o gasca foarte galagioasa, fiecare incerca sa-i arate celuilalt ce a mai lucrat, furam unul de la celalalt cate un acord, era o atmosfera efervescenta, de "lucru", aveam si o "curte", formata din spectatori ai jam-session-urilor noastre, care ne spuneau ce le place sau ce nu sau ce sa mai cantam. Tatal meu (Dumnezeu sa-l odihneasca, s-a prapadit de curand), lucrand la Ministerul Transporturilor, cauta tot timpul sa ne gaseasca o sala de repetitie prin cluburile muncitoresti care apartineau de acest minister. El este cel care mi-a facut pentru prima data un corp de chitara foarte "avangardist", la care am pus o doza luata nu mai stiu de pe unde si un microfon Grundig, foarte pretios pe vremea aceea, capatat de la cineva, se chema ca eram si noi cat de cat "utilati". Eu am aparut intai pe scena ca solist vocal al unei trupe de rock, se numea Vega, dar am debutat in 1968, la Casa de Cultura a Studentilor. In fiecare duminica, acolo isi tinea sedintele Cenaclul literar "Atlantida", condus de Radu Anton Roman, il cunoasteti astazi ca realizator al unei celebre emisiuni culinare, la un post important de televiziune. Cu o duminica inainte de a debuta eu la acest cenaclu, cantase Mircea Florian. Eu am cantat Lordul John, La fereastra spre livada si Osebite anecdote.
Amintirile unui vechi "cenaclist"
- Cum ati ajuns sa alegeti intre inginerie si muzica?
- Am facut Liceul "Gh. Lazar", apoi Facultatea de Constructii si am fost repartizat la Siriu, unde tocmai se deschidea santierul de constructie a barajului. Vremuri revolutionare, cantece "hei-rup"-iste, de brigadieri - eram o gasca intreaga de tineri ingineri repartizati acolo, umblam pe coclauri de dimineata pana seara. Dupa o jumatate de an, am revenit in Bucuresti, transferandu-ma la Metrou, unde iarasi am prins deschiderea de santier. Asa ca mi-am format o mentalitate de deschizator de santiere, asta am facut si in muzica, mai apoi. Barajul de la Siriu s-a finalizat abia dupa Revolutie si am reusit acum doi ani sa ajung acolo, este o zona superba si barajul ofera o panorama magnifica. E minunat ce s-a construit, cel putin mie asa mi se pare, stiind ce era la inceput acolo, acum treizeci de ani. Chiar am cantat la Casa de Cultura din Siriu si m-am intalnit si cu cativa dintre fostii colegi de santier, care au ramas acolo, si-au intemeiat familii, s-au asezat la casele lor. La inginerie am renuntat cand am intrat in Cenaclul "Flacara".
- Un alt episod important al carierei dvs....
- La inceput era un cenaclu literar, la care veneau oameni din diferite domenii - si doctori, si arhitecti, si pictori, si actori. Eu am venit la a doua sedinta a cenaclului, la prima cantasera Doru Stanculescu si Tudor Gheorghe. Era in 1973. Adrian Paunescu mi-a propus sa fac parte din cenaclu si am ramas pana in 1982. Am fost, s-ar spune, deschizator de santier si la Cenaclul "Flacara". Acolo era, de fapt, o scena care ne strangea pe toti: Mircea Florian, Marcela Saftiuc, Doru Stanculescu, Valeriu Sterian, Nicu Vladimir, Horia Stoicanu - oameni "grei" ai folk-ului, plus alte gasti care se formau in jurul lor. Atmosfera era teribila: cantai singur pe scena si o sala uriasa, ca cea Polivalenta, tacea si te asculta. Astazi, nici nu mai e posibila aceasta formula, ai nevoie de o trupa de acompaniament. Cu d-l Adrian Paunescu am lucrat atunci niste cantece care se canta si astazi si sunt stiute in orice colt de tara si in comunitatile romanesti din lume. Primele mele cantece - Tara lui Lerui-Ler, Sfantul Petru Parcalab (acestea doua compuse pe versuri de Nichifor Crainic) - nu le puteam canta in public si de aceea i-am propus poetului sa-mi scrie alte versuri. Si asa a iesit Dulce Romanie si Fat-Frumos. Acesta din urma este si acum considerat unul dintre cele mai frumoase cantece dintr-o istorie trecuta a folk-ului. Era o perioada de creatie extraordinara si fiecare cantec al meu de-atunci are o poveste: Hanul lui Manuc, de exemplu. Eram cu toti folkistii cenaclului chiar acolo, la han, stateam pe terasa, beam bere si improvizam cu chitarele, cantam, recitam, chelnerii ne aduceau clatite flambate, specialitatea hanului. Adrian Paunescu era cu noi si, enervat de reprosurile unui client strain al hanului, care nu putea sa doarma de galagia noastra si, desigur, inspirat de atmosfera batranului han, a inceput sa scrie versurile pe un petic de hartie. Am plecat, in cele din urma, de la han, si ne-am mutat la o carciuma din Piata Unirii, "La fratii Chivu" ii ziceam noi, unde se facea celebra placinta " la Facaeni", "asortata" cu niste carafe cu un vin exceptional... dar nu asta era important, ci faptul ca noi acolo ne simteam bine si intram deseori in "transe" de creatie (pentru ca sunt un colectionar de amintiri, mai pastrez din acea vreme bucatele de hartie si servetele pe care scriam versurile si notele pieselor pe care le compuneam atunci). Acolo, deci, "La fratii Chivu", am venit in acea noapte si am finalizat Hanul lui Manuc.
- Aveti mai multe cantece despre cartierele vechi ale Bucurestiului. Iubiti orasul acesta?
- Da, am trecut prin Strada Popa Nan, am fost la Laptaria lui Enache, am fost la Hanul lui Manuc, am fost si in Cismigiu, chiar si la Bucur Obor (pe ultimul album, am "tradat" putin Bucurestiul, am ajuns tocmai Cu tine prin New York). Orasul acesta are cateva cartiere superbe, tocmai prin autenticitatea lor, sunt strazi cu case care nu s-au schimbat de o suta de ani, de unele ma leaga amintiri frumoase, care m-au marcat si pentru care am si compus melodiile respective.
- Cu ce alti poeti ati mai colaborat?
- Cu Nichita Stanescu am lucrat o singura piesa: Frunza verde de albastru. Dar una si buna, pentru ca am avut mare succes cu ea. Si lui Nichita ii placea. Cu regretatul Dorin Liviu Zaharia am lucrat foarte multe piese, ne propusesem sa realizam un album, Calea Mosilor se intitula. Din pacate, n-am mai apucat.
- Revolutia ne-a adus acea libertate de creatie si de exprimare pe care si-o dorea fiecare. Totusi, glasurile folk-ului au devenit tot mai stinse de-atunci. Ce s-a intamplat in 1989?
- Tin minte ca, impreuna cu Nicu Vladimir, cu Doru Stanculescu, cu Motu Pittis, ma gandeam: "Uite, saracul Dorin Liviu Zaharia, care a luptat si a dorit schimbarea asta mai mult decat toti, n-a trait si el s-o apuce". El a fost mereu un protestatar neobosit, in 1964 a compus "Vinovatii fara vina/ Cer sa se faca lumina..." si dupa aceea "Ploaia care va veni/ Le va potopi pe toate..." - le-a reluat dupa Revolutie Motu Pittis, dar in epoca era interzis, in aceeasi epoca in care Bob Dylan si Joan Baez faceau furori cu "protest-song"-urile lor. Tot legat de cenzura, imi aduc aminte cat ne amuzam cand plecam in turneele estivale pe litoral si la inceputul turneului veneau "tovarasii" de la comisia speciala a Ministerului Culturii sa ne faca instructajul, sa ne spuna ce avem voie sa cantam si ce nu. Nu lipseam niciodata de la acele sedinte, pentru ca faceam o colectie de "perle" antologice. "Nu aveti voie sa cantati decat pana la ora 23.00!"; "Nu aveti voie sa cantati tare, pentru ca noi avem un "decibelometru" (sic!) si va masuram volumul!"; "Nu aveti voie sa cantati in limba engleza!" - si aici incepea scandalul: cei angajati in hoteluri si baruri pentru turisti straini erau obligati prin contract sa le cante melodii din repertoriul international. Raspunsul era genial: "Aveti voie sa cantati in limba engleza, dar numai instrumental!!!!". Intorcandu-ne la momentul 1989, Revolutia a schimbat ideea de spectacol pe care noi o avusesem pana atunci. Spiritul protestatar s-a "subtiat", cenzura politica a sucombat, iar multi dintre colegii mei au fost putin debusolati si chiar le-a fost greu sa-si gaseasca locul. In ceea ce ma priveste, m-am descurcat destul de bine: in 1992, scoteam primul meu disc de dupa Revolutie, Nu trantiti usa, realizat impreuna cu Florian Pittis, cu care facusem in 1986 un spectacol de muzica si poezie, care s-a jucat un an de zile la Teatrul "Bulandra": Fata in fata cu lumea. Pentru ca discul a fost orchestrat de Mircea Baniciu si de Vlady Cnejevici, am deschis, ati ghicit, alt "santier": in 1993, am format impreuna Pasarea Colibri.
Un "Berbec" in permanenta schimbare
- Cu Pasarea Colibri ati scris un capitol important al muzicii romanesti postdecembriste...
- Timp de zece ani, a fost cel mai popular grup din Romania, cu vanzari de discuri, spectacole si turnee de exceptie. Pasarea Colibri era, de fapt, un spectacol complex, compus din spectacolele fiecaruia dintre noi. Si eu, si Motu Pittis, si Mircea Baniciu aveam stiluri distincte, personalitati artistice pregnante si, mai ales, lungi cariere in spate. Si asta ne-a tinut impreuna zece ani. A fost o perioada senzationala de opt ani, cu Motu Pittis, care era un spirit, un spectacol in sine. Dupa care, firesc, si spectacolul Pasarii Colibri a obosit. Cel putin asta am simtit eu, si de aceea, exact anul trecut, in februarie, m-am desprins de grup, ca sa imi urmez proiectele proprii. Sa deschid, cu alte cuvinte, alt santier: Brambura. Aveam nevoie de alti parteneri de scena, de alte provocari, astea pe mine ma mentin in forma, si publicul nu poate decat sa te iubeasca, pentru ca nu il plictisesti cu acelasi vechi sablon. Sunt Berbec, iar la mine schimbarea trebuie sa vina, ciclic, ca sa nu ma plafonez.
- Cum a inceput Brambura?
- I-am dat un telefon lui Mugurel (Iulian) Vrabete, cu care colaborasem candva, cu el aveam o colaborare mai veche. S-a bucurat teribil cand a auzit de proiectul meu si nu mi-a spus decat: "Hai sa-i dam drumul!". El i-a adus pe Eugen Caminski, si el un chitarist de blues formidabil, lor li s-au alaturat Gelu Ionescu (claviaturi), Catalin Creteanu (chitara, bas), Vadim Tichisan si Emil Soumah (tobe si percutie), Elena Pavel si Andrada Popa (backing-vocals) - cu ei am inregistrat albumul si am facut formule de spectacol. Am facut multe repetitii inainte de a iesi pe scena, practic promovam doua albume acum, si Madama de pica, si Toti intr-o barca. Brambura este un proiect foarte bun, sunt bucuros ca am niste colegi minunati, instrumentisti de mare clasa, si ne simtim grozav impreuna pe scena. Numele trupei vine de la un vers din prima piesa de pe album, Cu tine prin New York, la care-mi apartin si textul, si muzica.
- "Brambura pe drumurile vietii" - spune versul acesta. Cum asa?!?...
- Asa am fost toata viata, probabil asa voi fi pana la sfarsit, brambura fiind si de bine, si de rau, fiind viata insasi. Nu cred, chiar artist fiind, ca am avut o viata neobisnuit de zbuciumata, sigur, au fost si perioade de excese, dar, in general, sunt un tip cuminte. Desigur, a avea o familie inseamna a-ti organiza mai bine viata, dar nu m-a tentat sa intru in aceasta institutie, n-a fost niciodata o prioritate pentru mine. Asa a fost sa fie, acesta a fost cursul vietii mele! Dar indragostit am fost tot timpul. Acum sunt de Crina din America, ei i-am dedicat piesa Cu tine prin New York.
- Ce proiecte aveti pentru primavara care se apropie?
- Ne dorim sa facem un turneu de lansare si de promovare a albumului, ori in cluburi, ori in sali de teatru. Sunt sigur ca vom reusi sa ne impunem, pentru ca noi cantam cu o placere si o bucurie teribile. Cei care au ascultat albumul si au vazut si videoclipul, au remarcat ca spectacolul nostru e altceva. Si ce frumos e sa incepi un spectacol atunci cand altul se termina: "The show must go on!" - "Spectacolul trebuie sa continue!".
Corina Pavel