Biserica "minunilor"
Zi de marti, la "Sfantul Anton"
Ctitorita de Mircea cel Batran si Voda Mircea Ciobanu, Biserica "Sfantul Anton" de langa Curtea Veche din Bucuresti are faima ca in ea se petrec minuni. Intermediar al lor, prin mila lui Dumnezeu, e Sfantul Antonie cel Mare, la icoana caruia vin sa se inchine mii de crestini. Loc de inscaunare a marilor domnitori munteni, biserica poarta amintirea unui ritual sangeros: noul voda calca prin sangele unor berbeci sacrificati chiar in prag, ca semn de barbatie si strasnica aducere aminte
La cativa pasi de agitatia marilor magazine din centrul Bucurestiului, Biserica "Sf. Anton" de la Curtea Veche te uluieste prin eleganta si simplitatea ei voievodala. O clipa, privind dinspre strada, te crezi in Italia, la Siena sau Ravena. Invesmantata in caramida curata si stralucitoare si o campanila avantata alaturi, arhitectura bisericii are o respiratie renascentista. De aici, poate, si unele confuzii intre ortodoxul nostru parinte Antonie cel Mare (patronul bisericii) si Sf. Anton de Padova, cel catolic, cu ale sale biletele celebre, pe care trebuie sa le scrii pentru implinirea oricarei rugaciuni. Lucrarea credintei este, insa, aceeasi, iar vindecarile miraculoase par ca izvorasc in acest loc ca apa cea buna - temeinic, neostenit si fara numar.
Marti - ziua de primire a Sfantului
E marti de dimineata si in fata Bisericii "Sf. Anton" e potop de oameni. Un ac sa-l arunci si nu are unde cadea. In frigul muscator al iernii, credinciosii se inghesuie in curtea mereu neincapatoare, asteptand pe mai multe randuri sa intre in biserica si sa-si spuna la icoana Sfantului dorinta cea mai arzatoare. Necazul nu alege. Fiecare e cu problema lui, cu rugaciunea si cu stramtoarea in care se afla.
Pret de cateva ore, circulatia din mica piata a Hanului Manuc e blocata. Turistii veniti sa viziteze Curtea Veche si tot ce a mai ramas din Bucurestiul medieval de altadata privesc curiosi, intr-o dunga, fara sa priceapa mare lucru din ceea ce se petrece la doar cativa metri de ei. E martea Sfantului, ziua lui de primire, randuita asa de nu se stie cand, de nu se stie cine.
Incet, cu pasi marunti, inaintam pe poarta grea, de stejar invesmantat cu aripi de ingeri si arabescuri florale. O liniste intensa, aproape materiala, te cuprinde. Simti ca e bine, ca e cald. Surprinzator, vezi foarte multi tineri. Dezgolindu-si capetele inca din pridvor, vorbesc intre ei in soapta, cautand peste zidul de trupuri ingenunchiate, locul si chipul din perete al Sfantului. Privirile celor mai batrani ii incurajeaza. Sunt pe drumul cel bun. Sfantul Anton e in dreapta, langa catapeteasma. Zecile de lumanari aprinse palpaie ca la Inviere. In ciuda aglomeratiei, in biserica e pace si ordine desavarsita, cum n-am vazut in nici o alta parte. La portile Altarului si pe laterala, in locuri de dinainte pregatite cu manunchi de busuioc si apa sfintita, fiecare preot isi primeste credinciosii, randuiti dupa venire. Cu teancul de acatiste intr-o mana si sfanta cruce in alta, preotii Alexandru, George, Ion, Preda, Stanculescu sau Provian fac rugaciunile de dezlegare si apoi, cu voce usor soptita, rostesc pricina si necazul crestinului: "Emilia se roaga pentru boala ochilor si pentru linistea casei"... "Ioana se roaga pentru gasirea unui serviciu si sanatatea copilului aflat paralizat pe patul de suferinta"... "Maria roaga pe Sfantul Anton sa-i inapoieze paguba datornicilor si sa-i dea zamislire de prunci". Vocile se intretaie si se alipesc, se completeaza psalmodiat, urcand alene spre cer, ca un teribil inventar de necazuri si greutati fara iesire: boala, singuratate, tradare, divort, saracie.
E multa suferinta mocnita in biserica de la Curtea Veche, dar si multa lumina si bunavoire. Inca de la intrare, te intampina cu surasul pe buze cateva batrane, care iti ureaza bun-venit in Casa Domnului si se ofera (daca vrei) sa-ti scrie acatistul, sa te indrume si sa-ti explice randuiala locului: ce rugaciuni si paraclise sa citesti, ce psalm sa repeti in fiecare seara si cat de important e sa vii la biserica 9 saptamani la rand, iar intr-a 10-a sa aduci rugaciuni de multumire, sa faci milostenie cu ceea ce poti - o paine, o sticla de ulei, un cos cu fructe, o vorba buna macar. Intram in vorba cu una dintre ele, care scrie, de zor, pomelnice. O cheama Ileana Dima si nu se supara ca o intrerupem. Nu ne intreaba ce necaz ne-a adus la biserica. Aranjandu-si tulpanul negru pe cap, ne indeamna sa mergem direct la icoana Sfantului si, mai ales, sa nu ne pierdem nadejdea. De cativa ani, de cand sta in biserica, a vazut sumedenie de vindecari si intamplari uimitoare: un copil olog care a plecat pe picioarele lui acasa, un barbat care si-a recastigat intr-un proces de pomina banii investiti intr-o afacere, o demonizata cumplit care si-a revenit in simtiri doar dupa cateva slujbe ale parintelui George, o tanara stearpa si fara noroc in dragoste, care acum are familie si doi copii si vine mereu la slujba sa multumeasca Sfantului pentru minunea facuta. Femeia aminteste in treacat aceste miracole, dar nu zaboveste asupra lor, de teama de a nu incalca porunca smereniei si de a-si face siesi rau, indepartand prin lauda desarta lucrarea Sfantului. Sincer vorbind, chiar ea are nevoie de grabnic ajutor, cata vreme si-a pierdut in doua randuri casa. Odata s-a trezit pe drumuri din cauza baiatului cel mare, care a imprumutat bani de la banca si a pus-o sa gireze cu apartamentul. A doua oara, a ingrijit o batrana bolnava, cu promisiunea ca-i lasa ei garsoniera. Dupa moartea batranei, rudele n-au mai recunoscut nimic si i-au scos lucrurile in strada. Pierzand un acoperis, Sfantul Anton i-a dat un altul - chiar propria biserica, unde Ileana vine zi de zi, de dimineata pana seara, ajutand cu o parere, cu un sfat, castigand cate un ban, dupa vrerea oamenilor. Necazurile nu au inrait-o si nici nu i-au rapit nadejdea, dar nici nu-si face prea multe iluzii cu oamenii. "Traim vremuri rasturnate, domnule", cugeta ea cu amar. "Astazi, un om bun il mai gasesti doar cu racheta. Unii au zece case, iar altii traiesc in canal. Sarmanii, habar n-au ca degeaba ai palate, daca sufletul tau e o cocioaba." Se supara si se intristeaza cand vede cat de multi vin la biserica si cat de putini traiesc cu adevarat crestineste, in dragoste si mila fata de cel ajuns la necaz. "Daca nu ne smerim noi, o face Dumnezeu in locul nostru... Am avut un vecin care era din cale-afara de rau, de zgarcit si de trufas. M-am dus acum cateva zile la inmormantarea lui. Stii ce cuminte se facuse? Statea ca un prunc. Nici o vorba de ocara nu mai spunea. Nu mai blestema pe nimeni." Speranta e la Dumnezeu si la Sfantul Antonie. Odata, s-a intamplat ca unei femei care se ruga la icoana sa-i cada pe umar o floare asezata pe rama. Femeia, cu multi copii si un sot bolnav de cancer, astepta de mai multi ani o repartitie de casa. Cum a ajuns la serviciu, a primit telefon de la Primarie. "Pe unde umbli, doamna?", i s-a spus. "Vino sa iei repartitia. E semnata de cateva zile." Pentru Ileana Dima intamplarea vazuta cu ochii ei i-a dat multa nadejde. Marele postitor si calugar Antonie iti da mai intai un semn. Apoi, intr-o secunda, imprastie tot raul si toata pricina intristarii. Important e sa ai macar o farama din rabdarea lui pustniceasca si sa te rogi necontenit.
La un pas de demolare
Spontan, in furnicarul din biserica, inghesuiala oamenilor se organizeaza. Ezitand o clipa, cu lumanarea in mana si acatistul pregatit din vreme, fiecare isi alege locul de asteptare, dupa inspiratia de moment, dupa indemnul inimii. Pe laterale si la Altar stau preotii. In fata icoanei Sfantului Antonie cel Mare e locul plangerii. Acolo se zaboveste cel mai mult - in genunchi, cu lacrimi, cu fruntea lipita prelung de mozaicul pardoselii. Din rama bogat argintata, figura prelunga si subtiata de lungi postiri a Sfantului priveste intrebator, usor meditativ, dincolo de lume si de ispitirile ei. Iesind din Altar, batranul paroh al bisericii, preotul Dinu Provian, se inchina anevoie pana la pamant si sterge rama stralucitoare cu vata si mir. Multi vad, dar putini stiu ca aceasta icoana e singurul lucru ramas neatins de jarul incendiului din 1847, de atunci Antonie cel Mare devenind patronul lacasului Curtea Veche, alaturi de Maica Domnului, al carui prim hram il poarta.
Ca semanatorul la capat de ogor, parintele Provian priveste o clipa in urma si ofteaza usor. Nici toate cantarile si doxologiile lumii acesteia nu ar fi indeajuns sa-i multumeasca Cuviosului Antonie pentru ajutorul dat bisericii. Putin inainte de decembrie 89, Emil Bobu si alti politruci ai lui Ceausescu au vrut sa darame micul paraclis, unde se afla o bijuterie iconografica de la 1490 (ce prefigura Sfanta Treime prin cei trei ingeri aparuti lui Avraam) si, alaturi, o superba Evanghelie migalita in cerneluri aurite, adusa tocmai de la Lvov. Cum drumul lui Ceausescu trecea chiar prin fata bisericii, oamenii lui Bobu mai voiau sa demoleze clopotnita si randul de chilii, arhondaricul si cancelaria, vrand sa mute in locul lor tarabele si toata negustoreala zgomotoasa din Piata Unirii. Amenintat in fel si chip, chemat pana si in sala de judecata, parintele nu numai ca a refuzat sa semneze decizia de daramare, dar, cu o putere pe care nici el nu si-o explica, a refacut stranele domnesti, imensul policandru din naos, candelele brancovenesti, acoperisul din solzi de arama, deopotriva cu temelia mucegaita din cauza infiltratiilor de apa si a condensului ce ingheta pe timp de iarna. In decembrie 89, dupa nenumarate sicane si inspectii financiare, in cancelarie a navalit secretarul de partid de la sectorul 4, tov. Nicoda, zicand: "Gata, parinte, buldozerele sunt pe drum. Nu le mai opreste nici macar Antonie al tau din ceruri". A doua zi, o huruiala cumplita l-a sculat din somn pe parintele. O clipa, a gandit ca soarta bisericii era pecetluita. Dar nu erau buldozerele, ci tancurile armatei. Incepuse Revolutia.
*
Cand aducem vorba despre minuni, parintele ne indeparteaza cu blandete si reportofonul, si aparatul de fotografiat, aratand in schimb spre multimea frematatoare din biserica si zicand: "Aceasta e minunea cea adevarata - intoarcerea la credinta, ravna acestor tineri care - in marea lor majoritate - marturisesc sincer ca nu au pe nimeni credincios in familie, ca au intrat in casa Cuviosului Antonie dintr-o pornire launtrica si de neexplicat, ca asa au simtit ei ca e bine sa faca. Pentru ei si pentru tot poporul amarat, tinem biserica deschisa ceas de ceas si zi de zi, fara vreo opreliste de priveghi sau de sarbatoare. Nu stiu de unde vine obiceiul zilei de marti si nici nu cunosc semnificatia sa mistica. Eu asa l-am gasit acum 30 de ani, cand m-am mutat in parohie de la Biserica Alba. Tot asa il pastrez si-l las mostenire viitorului paroh. Porunca e sa se slujeasca si sa se stea la spovada neintrerupt. La noi, la "Sfantul Anton"- Curtea Veche, este marti in fiecare zi."
Senin, cu ochii buni si toti
dintii din gura - la 105 ani
Privesc indelung icoana asezata in latura dreapta, langa Usile Imparatesti. Se spune ca sfintii seamana intre ei. Marele Antonie nu seamana cu nimeni. Asa zugravit cum e, in nuante de albastru si negru, Sfantul are forta. E inalt si puternic. Aspra si ocrotitoare, marama calugareasca ii acopera capul si fruntea pana la jumatate. Din hainele cernite, in falduri bogate, apar mainile cu degete subtiri si delicat desenate. In una tine sfanta cruce. In alta, zapisul sau testamentar, pe care scrie cu litere purpurii, de foc: "Adu-ti aminte ca vei muri si nu vei mai pacatui". Egiptean de neam, trebuie sa fi fost aramiu la chip, bland si sever totodata, mereu batran si totusi fara varsta. Marele pustnic s-a nascut in anul 251, in Egiptul de Sus, la Eraclea, din parinti bogati si de bun nume. Cei care l-au cunoscut il descriu ca blajin, delicat, cu dintii albi, stralucitori. Era tanar si bogat. S-ar fi bucurat ca nimeni altul de viata cea usoara, dar Antonie si-a ales alt drum. Rascolit de moartea parintilor si de adancitele discutii cu un vecin, "pustnic in fata casei", tanarul traieste o intensa revelatie in biserica si, a doua zi, isi vinde intreaga avere, turmele de dobitoace si sutele de pogoane. Ia calea sihastriei, fara sa ezite o clipa. Cu o asprime fara egal isi petrece noptile in rugaciune, mancand doar dupa apus, la doua zile - ceva paine, iar bautura, apa goala. Ispitit de cele mai necurate ganduri carnale, se zavoraste intr-un mormant, unde incepe o lunga si cumplita lupta cu diavolul. Avea 30 de ani, dar deja traise cat altii intr-o suta. Lupta insa era la inceput. Stramtorat de curiozitatea oamenilor, Antonie pleaca sa se refugieze in "pustia din adanc". Deja statura lui duhovniceasca era uriasa si facea minuni la tot pasul. Trece raul Arsenit pe spinarea crocodililor, vindeca o fecioara din Vurisa Tripoliei, o slabanoaga din Leodiceea sau pe un anume dregator, pe nume Fronton - orb si cu cancer la limba, iar in pustie le arata celor doi frati calugari care il insoteau ce mare e puterea rugaciunii. Ramanand fara apa si crezand ca vor pieri, Antonie se va departa putin de ei si, cazand in genunchi, va ridica mainile spre cer, implorand mila si iertare. In clipa aceea, din nisipul fierbinte va tasni izvor de apa rece si curata.
Parte din viata Sfantului e ascunsa, el traind 20 de ani in izolare, intr-o fosta cetate abandonata din muntii Tebaidei, unde a zidit usa de la intrare, primind paine (dupa obiceiul tebanilor) doar o data la 6 luni, prin acoperisul casei. Spre mirarea tuturor, va iesi din chilia sa zidita ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat vreme de doua decenii. Nu numai ca infatisarea trupului sau era aceeasi ca in totdeauna (nici ingreunat la pas din pricina nemiscarii, nici slabit de posturi si de luptele cu diavolii), dar chipul lui capatase transparenta stralucitoare a Harului dumnezeiesc. Primind dezlegare si porunca de sus, Cuviosul Antonie incepe sa predice, marturisind cu propria sa traire si intarind totul cu aurul faptelor. Deosebea duhurile, lega fiarele si taratoarele cu o singura vorba blanda si, peste toate, avea vederea inainte vazatoare, stiind cine, cand si cum a murit, cine are nevoie de ajutor si cine il cauta cu gand de viclenie. Desi fara carte, cunostea toate textele sfinte si era de o intelepciune peste fire, predicand in mine si inchisori, in piete si cetati despre lupta necontenita cu diavolul, despre vedeniile inselatoare, aratand cat de cumplit este pacatul de a lenevi, de a pierde fara rost vremea: "Domnul nu ne va ierta de hatarul timpului pierdut, ci se va mania din pricina nepasarii noastre (...) Ca Iuda vom pierde osteneala vietii din pricina unei singure nopti."
Prin viata si indemnurile lui, Antonie a fost piatra de temelie a monahismului ortodox. De la el incep si revin toate. A colindat Egiptul si Siria "si cat putu cuprinse si cealalta parte de Rasarit". A fost invatator si exemplu pentru oameni simpli, dar si pentru alti sfinti: Grigore Teologul, Vasile cel Mare, Atanasie, Grigore de Nissa. A fost un om intreg si fara pata, ispitit fiind de cetele diavolesti ca nimeni altul. A invins, dar dupa lupte care, adeseori, il lasau aproape fara suflare, cu trupul plin de rani adanci. Simtindu-si sfarsitul aproape, i-a chemat la sine pe cei doi ucenici (Macarie si Plorin) cu care pustnicise 15 ani in "muntele dinlauntru" - muntele muteniei. Intarindu-i sa nu se teama de diavol si nici de lupta necontenita cu el, si-a impartit hainele. Le-a mai cerut, cu un ultim gand, ca trupul sau sa fie ingropat intr-un loc nestiut de nimeni, ca nu cumva lumea sa se sminteasca si sa-i poarte osemintele, nici in Egipt, nici prin case, incheind simplu si curat, asemeni vietii lui: "Ramaneti cu bine, fiilor, caci Antonie o porneste de aici".
O clipa, ucenicii l-au privit neincrezator. Nu parea a fi un om pe moarte. Cuviosul era, ce-i drept, bolnav, dar "dulce la vorba, mai dulce inca la fire, ingeresc la chip si mai ingeresc inca la cuget, avea toti dintii in gura, ochii buni si pielea fetei nu era stricata de nici o zbarcitura". Cateva ore mai tarziu, vorbele Sfantului se implineau. Era anul 356, ziua 17 a lunii lui ianuarie. Marele Antonie implinea 105 ani.
Sorin Preda
Fotografii de Petre Cojocariu