Un miracol adevarat: rugaciunea
Minuni face numai Dumnezeu
Un fir de lumina
In jurul nostru, in fiecare loc, in fiecare clipa, au loc miracole carora nu le dam atentia cuvenita, deoarece ne-am obisnuit cu ele si nu ne dam seama ca ele vin de la Dumnezeu. Si, mai ales, uitam sa multumim pentru ele.
Eram tanar casatorit si aveam doi copii. Profesia mea - plina de raspundere si cu un program foarte incarcat - nu imi permitea sa ma ocup prea mult de familie. Din cauza asta, n-am observat ca sotia mea este bolnava si nici ea nu mi-a spus niciodata, probabil pentru a ma proteja. La scurta vreme, starea ei s-a agravat si a trebuit s-o internez in spital. Dupa sase luni, sotia mea a murit. In dimineata decesului, m-a rugat cu lacrimi in ochi sa raman langa ea, dar din cauza aceluiasi blestemat de serviciu, n-am putut. I-am promis, in schimb, ca ma intorc repede. Cand m-am intors, trecuse in lumea de dincolo.
Ce-a urmat a fost un cosmar: pe langa chinul vietii de barbat ramas singur cu doi copii, ma simteam vinovat si pentru faptul ca nu ii respectasem sotiei mele dorinta de a fi langa ea in clipa cea grea. Mecanismul vietii familiale se oprise, dar se oprise si mecanismul gandirii mele. Nu gaseam nici un fel de solutie pentru situatia in care eram: suferinta pierderii celei mai apropiate fiinte din viata mea, stresul, grijile cotidiene legate de cei doi copii au avut un efect devastator asupra sanatatii mele. M-am prabusit psihic. Nu aveam liniste, eram agitat, nu imi gaseam locul. Tratamentul medicamentos era de lunga durata, iar in spital nu ma puteam interna, nu ma puteam desparti de copii. Dar tot acest calvar a luat sfarsit intr-o singura clipa, datorita unei minuni ce s-a intamplat intr-o zi de duminica. In rugaciunile mele catre bunul Dumnezeu, cand L-am intrebat, pentru a mia oara, cu ce-am pacatuit de m-a pedepsit asa de crunt, mi-a aparut brusc in minte un fir de lumina stralucitoare, mica cat un bob de nisip: mi-am amintit de un ritual bisericesc practicat mult prin partile noastre - dezbracarea preotului de hainele bisericesti, la terminarea Sfintei Liturghii, deasupra celor suferinzi si in necaz. Din clipa respectiva, in mintea mea, in toata fiinta mea, se nascuse si crestea neincetat speranta vindecarii. Singura cale de urmat era calea ce ducea la biserica. Cele doua zile dinaintea primei duminici devenisera ani. Nu mai aveam rabdare. A venit si ziua cea mare. Am mers la biserica, iar dupa Sfanta Liturghie, parintele, care imi stia necazul, s-a dezbracat de hainele preotesti, cu care m-a acoperit, citindu-mi si o rugaciune de ajutor si de vindecare. Cat timp a trecut stand in genunchi in fata usii din stanga altarului nu stiu nici azi. Stiu doar ca atunci cand preotul a spus: "Ridica-te!", m-am ridicat si eram un om sanatos. Tremurul din mine disparuse, imi recapatasem vointa de a trai. Eram fericit ca imi pot creste copiii, ca le devenisem un sprijin, si nu o povara.
Ii multumesc bunului Dumnezeu ca mi-a ascultat rugaciunile, ca m-a ajutat sa trec peste marea napasta ce se abatuse asupra mea. Cu rugaciuni si cu credinta mare, sa fim convinsi ca Dumnezeu ne ajuta.
(In orasul meu, stiu o biserica unde preotul, la fiecare sarbatoare, dupa terminarea Sfintei Liturghii, face cu mare daruire si har rugaciunea cu dezbracarea hainelor preotesti.)
Bratu Constantin - str. Macedona nr. 13, bl. A12, ap. 11, Micro 16, Galati (tel. 0236/45.35.88)
Sfatul calugarului
Afirm de la inceput ca nu sunt o femeie evlavioasa; merg rar la biserica, nu aduc slava lui Dumnezeu de sapte ori pe zi, nici de trei, si cateodata Il uit de tot. Necredinta mea o pun pe seama comunismului in care m-am nascut si-am crescut. Dar asta, doar asa, ca sa arunc vina pe "cineva", nici pe departe nu poate fi o scuza. Parintii mei, tarani cu frica de Dumnezeu, se rugau si noaptea, sub cerul plin de stele, ca sa-i auda mai usor Cel de Sus. Dar eu sunt o pacatoasa si, pentru ca in decursul vietii facusem atatea pacate, doream in taina sa nu fie nimic dincolo. Nici iad, nici rai... nimic! Si totusi, viata te pune la mari incercari, cand ajutorul omenesc nu-ti mai foloseste. Nimeni si nimic de aici, de pe pamant, nu te mai poate scapa. Ajungi la un necaz asa de mare, incat Il cauti cu disperare pe Dumnezeu.
Odata, in Vinerea Mare, m-am dus sa ma spovedesc si sa ma impartasesc la o biserica mai departata de parohia mea. Acolo am gasit un calugar tanar, care m-a luat la rost inainte de a ma spovedi; daca am postit tot postul, daca am facut avorturi etc. In concluzie, mi-a spus ca-s foarte pacatoasa si nu ma poate spovedi si impartasi. Pur si simplu, striga la mine ca nu va lua el pacatele mele asupra sa. Cand sa ies pe usa bisericii, l-am auzit: "Stai, mai este o scapare!". S-a dus repede la biblioteca cu vanzare de langa usa bisericii, a scos o cartulie cu Paraclisul Maicii Domnului (rugaciune de care eu nu auzisem niciodata) si a spus: "Nu te pot impartasi acum, dar daca citesti "Paraclisul Maicii Domnului" in fiecare zi, poti sa vii dupa Paste, in luna mai, sa te impartasesc". Am cumparat acea cartulie, dar in gandul meu ziceam: "Calugar nebun ce esti, asteapta tu mult si bine pana ce voi citi aceasta rugaciune interminabila". Stiam de undeva ca preotii si calugarii trebuie sa transmita cu blandete credinta, ca pacatosul sa nu se inspaimante prea tare. Asa ca eram foarte pornita impotriva calugarului si, cum am ajuns acasa, am aruncat Paraclisul cat colo! Am ramas neimpartasita in acel an. Si vine pe capul meu un necaz atat de mare, incat aproape am innebunit. Vazand ca nu-i nici o scapare si nici un ajutor de nicaieri, am inceput sa ma rog si sa-L intreb pe Dumnezeu: "Ce sa fac, Doamne? Ce pot sa fac?". Si deodata am avut chef sa scot o carte din biblioteca, sa citesc si sa ma linistesc. Cand incerc s-o scot, ca era cam groasa, cade o alta carticica pe jos. Cand s-o ridic, vad ca-i "Paraclisul Maicii Domnului" de care uitasem si pe care-l abandonasem acolo. Si atunci, mi s-a luminat mintea si am stiut ce trebuie sa fac. L-am citit cu mare atentie, l-am inteles si l-am invatat pe de rost. Si asa am scapat de necaz, de parca nici nu fusese. Am fugit sa-l caut pe calugarul acela, sa-i multumesc, dar nu l-am mai gasit, il transferasera la o alta manastire si nu au vrut sa-mi spuna unde. Mi-a parut tare rau. Ii doresc tot binele din lumea de aici si de dincolo.
Turculet Laurentia - str. Macazului nr. 11, Iasi
"Minuni face numai Dumnezeu"
Acum zece ani, mama mea isi pierdea locul de munca de la Uzina "Aerostar" din Bacau. Cel putin financiar, starea familiei mele nu se arata deloc imbucuratoare, salariul tatalui neputand asigura nevoile unei familii de cinci persoane. Mai mult, pentru mama, profund afectata, noua situatie devenise o drama psihologica. Din fericire, deruta si depresia create de brusca intorsatura a vietii ei nu au durat mult. Dorinta de a munci, de a fi utila familiei si de a contribui la bunastarea ei a indemnat-o sa-si intocmeasca o asociatie familiala, avand obiectiv comercial. Toate activitatile din aceasta asociatie erau indeplinite de dansa: aprovizionarea cu marfa, vanzarea ei, contabilitatea etc. Profitul afacerii, impreuna cu salariul tatalui asigura in mod decent nevoile familiei, iar mama era fericita ca putea munci. Fericirea ei si a intregii familii nu a durat insa mult, caci peste trei ani de la debutul afacerii, in drum spre Bucuresti, mama a avut un accident de masina, in care si-a vazut pentru cateva clipe moartea. In timp ce ceilalti pasageri aflati cu ea nu au patit nimic, mama a ramas fara rinichiul drept si cu mana dreapta macelarita: fractura deschisa de humerus si sectionare de nerv radial. Cu acest accident a inceput pentru familia noastra o epoca neagra, de durere si suferinte...
Trairea lui Hristos a fost dintotdeauna ceva important in viata familiei mele, aveam si o pravila a noastra..., insa dupa accident, rugaciunile, atat cele particulare, cat mai ales cele ale Bisericii (Sf. Maslu in mod deosebit), s-au inmultit; candela era aprinsa necontenit la icoana Maicii Domnului.
Lumina pe care o asteptam intarzia sa apara.
Chiar mai mult, intunericul parca se adancea: dupa perioade lungi de spitalizari, multiple internari pentru tratamente Fkt, toate in Bucuresti, adaugand la acestea si sume importante de bani (calatorii, medicatie si tratament), evolutia traumatismelor suferite in urma accidentului nu arata nimic pozitiv (cele doua jumatati de humerus se departasera, incat un transplant de os era iminent, si operatia de nerv nu avusese sfarsit fericit - mana era in continuare neputincioasa, semiparalizata), iar pentru mama, teama de noi interventii chirurgicale se cronicizase. In plus, incoltise in familia mea un mar al discordiei - cineva anume dorea sa ne dezbine -, asa ca parintii mei, afectiv, se departau unul de celalalt. Eu ma straduiam temeinic cu olimpiadele si concursurile nationale, insa aveam numai esecuri. Credeam, uneori, ca ne facuse farmece cineva!
Totusi, existau mici satisfactii, traiam mult mai intens intru Hristos, ne simteam mai tari in vointa, mai puternici, mai plini de speranta - semn ca Dumnezeu era cu noi.
Vad azi in acea epoca de cumplite incercari o initiere. Cu toate aceste necazuri, Hristos ne inteleptise, ne invatase sa-I traim minunile, ne pregatise pentru clipa cea mare. Cum puteam pricepe lucrarea Sa in noi fara aceasta pregatire care, iata, ne-a adus mai aproape de Dansul? Urcasem spre El si El coborase spre noi pe o scara - rugaciunea si postul.
Cand am inteles ca El trebuie sa fie cel mai important lucru din viata noastra si am fost suficient de pregatiti, atunci S-a revarsat si Lumina, si impreuna cu Ea, darurile lui Dumnezeu: dupa trei ani, jumatatile de humerus drept al mamei s-au sudat ca peste noapte, mana dreapta a ei lucreaza si tine din scurt toata gospodaria, a lucrat chiar si la camp. Pensionara fiind, mama e fericita ca poate munci. Tata, eu (20 ani) si surorile mele (17 si 9 ani) avem nevoie de ea. Neintelegerile dintre parinti sunt ale trecutului. Eu am reusit sa obtin la Olimpiada Nationala de Chimie premiul al Ii-lea si sa ma clasific al doilea in lotul olimpic largit, avand astfel trecere libera la Umf "Carol Davila" din Bucuresti, Facultatea de Medicina Generala. Pentru anul al Ii-lea am castigat o bursa de studiu in Franta. Nadajduiesc, de asemenea, ca experienta anilor ce au trecut se va cunoaste in viitoarea mea cariera de medic.
Totusi, cea mai mare minune a lui Dumnezeu petrecuta cu noi e ca ne-a invatat sa-I traim minunile, iar viata e una dintre ele, cred ca cea mai mare. Minunat ar fi daca toti am sti sa ne bucuram de ea... Probleme sunt si acum (pentru a ne tine trezvia aprinsa), insa Hristos nu ne pierde nici o clipa din "ochi".
Va multumesc si inchei prin cuvintele: "Minuni face numai Dumnezeu".
Adrian Pantea - str. Republicii, bl. 68, sc. D, ap. 14, Bacau, jud. Bacau