La vanatoare de amintiri, in Siberia
Prin pierderea Basarabiei, Romaniei nu i-a fost furata doar o parte de trup, ci si o parte de suflet. O parte mare de suferinta. Mai aproape ca noi de parjolul iadului comunist, romanii de peste Prut au indurat un martiriu pe care nu l-au marturisit niciodata si pentru care nu au fost mangaiati. Chiar daca acum s-a facut prea tarziu si nimeni nu mai are chef de jelanii ingropate in trecut, plangerea Basarabiei trebuie ascultata. Ea face parte din istoria noastra comuna, dintr-un destin hotarat sus, in ceruri, si care nu poate fi despartit de-un hotar
E multa pace in bucataria calda in care am fost poftita sa beau ceai. Ceai Akbar, ceai negru rusesc. Am batut cale lunga pana aici, in satul Giurgiulesti din Basarabia de Sud, am trecut prin viscol si-am inghetat intr-o vama pierduta in camp, dar iata-ma acum in fata omului pentru care am facut atata drum. Sta pe scaun cu capul usor aplecat si tristetea pare intiparita adanc in liniile obrazului. Nelinistea tremura in privirea lui intunecata. E incordat, e ca un arc. Simt ca nu e impacat, ca nu e in apele lui. Tace. Asteapta sa intreb. Isi face de lucru cu lingurita de zahar, aseaza cana mai bine pe farfurioara si apoi se uita la mine cu niste ochi iscoditori. Stiu ca a fost deportat impreuna cu familia lui in Siberia, stiu ca a avut norocul sa se intoarca de acolo, spre deosebire de altii care nu si-au mai vazut niciodata casele. Mai stiu ca apoi a ajuns capitan de punte pe un pescador cu care a strabatut toata lumea si ca acum, la anii pensiei, se pregateste de o lunga calatorie. Vrea sa ia trenul din gara de la Vulcanesti, sa-l schimbe cu alte trenuri, sa treaca prin alte gari, poate zeci, poate sute, si sa ajunga inca o data in Siberia, sa refaca, adica, drumul deportarii, din satul lui de pe Malul Prutului pana la Bistrai Istok, locul in care a invatat, zice el, in ciuda chinurilor indurate, sa fie fericit. Sa descopere bucuria simpla a clipei.
Noaptea rusinii
Il cheama Mitea Cange, se-apropie de saptezeci de ani, este pensionar si are vreme destula sa se gandeasca la viata lui. Cu greu incepe sa-mi povesteasca prin ce-a trecut. Parca nu vrea, si incep sa cred ca am venit degeaba. Eu intreb si el raspunde sec, mecanic, cu vorbe retezate. Imi spune insa, uitandu-se tinta in ochii mei, ca nu sunt importante intamplarile prin care ai trecut intr-o viata, decat daca ai invatat ceva din acestea, asa cum a invatat si el, care atunci, la vremea deportarii, avea numai sapte ani. Tace iar o vreme si-apoi incepe o poveste pe care o presara din loc in loc cu vorbe rusesti, pe care nu le inteleg. Vorbeste incet, ca si cum s-ar teme de cineva, si atunci cand vorbeste se uita mai mult intr-o parte, cautand parca sprijin pentru vorbele lui, undeva prin ungherele camerei.
"Totul a inceput intr-o noapte. Mama stia de acuma ca are sa ne ridice, ca mai ridicasera si pe altii care erau ca noi, mai gospodari. Pe ulita mare era plin de studebekere, masini mari, camioane americane cu care-i ducea pe oameni pana la gara. Au venit pe intuneric, inainte sa se faca dimineata. Ca numai asa umblau. Parca le era rusine de ce fac. Io eram cu mama si ea a inceput sa planga si sa stranga cate una, alta de prin casa. A apucat sa ia un sac de azimca (grau) si unul de secara, covata de lemn in care facea painea si cam atat. Le-a incarcat pe toate in camionul care astepta la poarta, camion in care mai erau si alti adusi. Doua surori de-ale mele, alde tata Axinia si Nuta, se dusesera de cu ziua, parca ar fi stiut, si s-au ascuns la rapa. Acolo erau niste gauri facute intr-un mal de lut, ramase din vremea razboiului, cand oamenii se ascundeau de bombardamente. Si mama s-a bucurat, a facut cruce cand ne-a luat si-a zis ca macar fetele sa ramana acasa. Dar n-a fost asa, ca dupa cateva zile, dupa ce pe noi ne-a dus la Vulcanesti si ne-a incarcat in vagoane si ne-a trimis spre Siberia, fetele au iesit din ascunzatoare si s-au dus la Bata Aurica (bunica) sa le dea ceva de mancare si le-a vazut un vecin care le-a parat. Mai in scurt, le-a luat si pe ele si le-a trimis cu alt convoi dupa noi si ne-am reintalnit acolo, la Bistrai Istok, unde am fost deportati."
Drumul
Calatoria la capatul acelei nopti a insemnat un drum aproape de capatul lumii. Cine ar putea povesti spaima celor care plecau in necunoscut? Acolo unde de cele mai multe ori nu-i asteptau decat suferinta, foametea, umilintele de tot felul. "Ne-au dus cu trenuri de vite pana-n Siberia. Eram multi in vagon. Imi amintesc ca ne aduceau din cand in cand cate doua cazane din acelea mari, cu mancare. Si mancarea aceea se risipea la toate familiile care erau acolo. Eu cred ca eram cam 40-50 de oameni in vagon, cu copii cu tot. Erau numai doi barbati de aici, de la noi, din Giurgiulesti, ceilalti ori au fost dusi la inchisoare, ca tata, ori morti in razboi, ori au fugit in Romania cand au inceput deportarile. Era cu noi Mos Vasea lui Aparece si Tolea lui Rufa. In rest, numai femei si copii. Dar in satul acela in care ne-au dus erau oameni de toate neamurile, adusi de peste tot, erau tatari si ucraineni, erau rusi, calmaci, bulgari, nemti si romani. Vorbeam in toate limbile acolo.
Mai oprea cateodata trenul in camp, ca aveam o galeata de dus afara si trebuia sa facem curatenie in vagoane. Atunci ieseau enkavedistii, soldatii care ne pazeau cu pusti ca sa nu fugim. Am ajuns acolo, in Siberia, cam dupa o luna de mers cu trenul. Am ajuns intr-o dimineata, dupa ce am trecut mai intai o apa mare. Mai tarziu am stiut ca se cheama Obi, dar atunci nu stiam. Unele femei, mai fara carte si care nu pricepeau multe, au inceput sa se bucure. Radeau si plangeau. Vedeau apa, ziceau ca e Dunarea, vedeau muntii mai departe, ziceau ca-s Carpatii, vedeau ierburile mari crescute pe marginea apei, ziceau ca-s din Lunca Prutului. Se bucurau crezand ca trenul acela ne-a tot purtat de colo pana colo prin Rusia si ne-a intors acasa iar. C-o sa coboram din tren si-o sa dam iar de ulitele prafoase ale Giurgiulestiului. Dar n-a fost asa. Apa era Obi si muntii erau Altai. La multi ani dupa aceea, cand eram deja pe vapor, departe de casa, prin insulele de langa Niponia, mi-am adus aminte cata spaima si disperare si speranta erau in strigatele cu care se chemau una pe alta ca sa-si arate nu stiu ce deal care ar semana cu unul de-acasa, sau nu stiu ce copac care era ca cel de la marginea satului. Insa atunci, demult, eu vedeam totul cu ochi de copil, nu pricepeam jalea lor, copil curios, oarecum bucuros ca vede lucruri noi, caci nu mai plecasem din sat pana atunci."
Campurile de aganchi
Bistrai Istok este o asezare de pe malul fluviului Obi, care strabate campia Siberiei. Numele ei inseamna Izvorul repezit, poate pentru ca in fiecare primavara, apele involburate ale raului se revarsa si ineaca in ape tulburi pamantul din jur. In acest sat aflat la multe mii de kilometri de Lunca Prutului au fost dusi sa munceasca, si giurgiulestenii socotiti "chiaburi de clasa a V-a de bogatie". Pe-atunci, Bistrai Istok era un sat inconjurat de campuri intinse. Intr-o parte curgea serpuit fluviul Obi. In partea cealalta era mai intai o lunca nisipoasa, "o mazina", unde se varsau apele cand se dezghetau talazurile mari de gheata. Acolo nu se cultiva nimic, cel mult se cosea pentru nutret iarba care crestea grasa si frumoasa. Mai sus era un platou ferit de ape si acolo erau hambarele in care au fost bagati oamenii adusi din mai multe tari. Era mult pamant bun de lucrat acolo si de aceea au fost adusi la munca fortata cei mai buni gospodari, cu pretul ruperii lor din rosturile vietii pe care au dus-o inainte. Aproape de hambare era o padure de mesteceni, "o berioza", cum ii zice pe ruseste, si de-acolo, de sus, se vedea pana departe, peste pamanturile fermei. "Era frumos acolo. Tare frumos. Primavara era plin de flori, "aganchi". De cum incepea sa se topeasca omatul, prin mai, si pana ce venea iarna, n-aveai decat sa te tot minunezi. Era cate o fasie rosie, lunga cat vedeai cu ochii, alta galbena, alta roz, alta albastra. Numai in Olanda am mai vazut siruri lungi de lalele, cat vezi cu ochii, dar acelea sunt ingrijite de oameni, pe cand in Siberia florile erau de-adevaratelea, salbatice, crescute fara sa fi fost semanate de cineva. Poate ca si asta sa fie una dintre fericirile mele, ca am simtit acolo cat este de curata si de sfanta natura, ce legi drepte are ea, cat de ordonata si de mareata este lumea in stare de salbaticie si cat haos aduc oamenii."
Un fel de fericire
Bistrai Istok era de fapt o colonie de deportati. Cei care locuiau in sat atunci cand familia lui Mitea Cange a ajuns acolo nu erau decat alti deportati, rusi, tot "chiaburi", tot "dusmani ai poporului", altfel, oameni harnici si gospodari, care fusesera pedepsiti si trimisi aici din toata Rusia, pentru ca n-au vrut sa se inscrie in colhoz prin anii 29 - 30, cand a inceput colectivizarea sovietica.
"Atunci cand am ajuns acolo, i-am gasit pe rusii care fusesera deportati dinainte. De-acuma, ei trecusera prin asta si stiau ce ne-asteapta. Plangeau cand ne-au vazut. Isi aminteau prin ce-au trecut. Si ei stiau ca tot asa au fost ridicati si multi s-au pierdut de familie. Nu au mai stiut unii de altii. S-au pierdut prin puscarii. Si-atunci s-a intamplat un lucru care ne-a minunat si ne-a salvat si vietile multora dintre noi. Rusii au inceput sa ne ajute. La inceput cu cate ceva de mancare, ca eram infometati, apoi cu haine care nu le mai trebuiau si chiar cu vorbe bune. Tot de la ei am invatat, mai tarziu, cand am inceput sa lucram in sat, sa strangem bani mai multe familii si sa luam toti o vaca mulgatoare. Cum spuneau rusii: "Daca este vaca inseamna ca traim". Asta a fost a doua fericire invatata la Bistrai Istok: aceea ca poti trece peste orice greu daca nu esti singur, daca simti ca mai este cineva cu care sa imparti necazul. Dar si de asta mi-am dat seama, tot dupa ce am plecat de acolo."
Marturisesc ca nu ma asteptam ca omul din fata mea sa-mi vorbeasca despre fericire. Gulagul Siberiei e plin de oseminte de morti. Mai ies si acum, din pamant, gemete. Familii intregi si-au ingropat numele in cimitire fara cruci. Ce-a trait omul acesta acolo, in fundul Siberiei, incat vorbeste acum despre fericire? "Nene Mitea", intreb, "ce intelegi dumneata prin fericire?" Nu zice nimic o vreme, isi mai pune ceai, bea o inghititura, apoi inca una si, cand m-am obisnuit deja cu tacerea lui, povesteste ca si cum n-ar fi auzit intrebarea mea, povesteste tinandu-si ochii tot aplecati, ca si cum ar vrea sa-i ascunda, ca sa nu vad in ei poate vreo urma de lumina, care l-ar trada, povesteste despre diminetile petrecute in Bistrai Istok.
Dimineti cu iepuri liberi
Povesteste incet, rupt parca de tot ce e in jur. Ma prinde si pe mine vraja vorbelor lui si sunt acolo, langa el, cand abia se lumineaza de ziua si-n hambarul scund, oamenii dorm inca ghemuiti unii in altii, ca sa-si tie de cald. Sunt impartiti, imi spune, in mai multe grupuri, pe familii, si fiecare si-a incropit cum a putut mai bine cate un colt in care si-a adapostit putinele lucruri aduse de acasa. Se simteau cumva aparati printre ele, exista ceva din trecut care sa le tina amintirile treze. Seara, dupa ce-si intindeau oasele zdrobite de munca pe podelele acoperite cu rogojini, cate-un glas de femeie pornea sa ingane, abia auzit, vreun cantec ratacit in boccelele deportarii. In tacerea inghetata a baracii, rasuflarea oamenilor era intrerupta de suspine grele de plans. Dimineata, mai intai se sculau barbatii, si cu toporul spargeau gheata care imbraca usa de lemn. Peste noapte, caldura trupurilor si aburii respiratiei se faceau sloi. Pana sa fie calea deschisa, usa data de perete si aerul proaspat sa navaleasca peste ei si sa li se lipeasca ascutit de gat, de nas si de obraji, in spatele barbatilor se si facea un sir lung de prunci, care tremurau in izmene asteptand sa poata iesi afara. Nea Mitea Cange, unul dintre copiii de atunci, povesteste: "N-aveam cu ce ne incalta, eram desculti, fugeam pe zapada repede, repede, si apoi iara fuga inapoi. Aveam vreme insa, cat stateam afara, sa vad niste iepuri care se jucau tare frumos printre mestecenii de langa hambar. Erau acolo in fiecare dimineata, mari, grasi, frumosi, si-mi parea rau ca nu pot sa fiu liber ca ei, sa ma pot juca pe afara. Imi inghetau picioarele si trebuia sa fug inapoi, cu gandul ca aveam sa-i vad iar a doua zi." Acolo, in hambar, femeile aprindeau focul in "brujuica", o soba uriasa, facuta dintr-un butoi asezat pe niste pietre, si apoi incepeau sa curete cartofi, care, de cele mai multe ori, erau inghetati. Cand brujuica era fierbinte, lipeau felii groase de cartofi de jur imprejurul sobei, pe tabla incinsa, ca sa se prajeasca. Pentru o vreme, pentru o vreme doar, poate ca in ochii tuturor invia, in aerul inghetat, amintirea bucatariilor si-a mirosurilor de-acasa. Cred ca asa incepea dimineata, fiecare dimineata, in hambarul romanilor deportati din satul Giurgiulesti. Ma uit la nea Mitea si-mi face semn cu capul usor aplecat, ca da, asa a fost.
Avere cu iapa oarba
Nea Mitea Cange povesteste mai departe: "Ne-au luat si pe noi, ca au zis ca suntem chiaburi. Aveam o iapa, si aceea oarba de un ochi, o vaca, vreo cateva oi si ceva pamant. Casa fusese daramata in razboi, era o gaura de peste opt metri in locul unde fusesera camerele din jos, dinspre vale, hainele si toalele mai bune le-a vandut mama in vremea foametei, dupa ce l-au inchis pe tata, tot pentru ca au zis ca suntem chiaburi. Cam asta era averea noastra! Eu cred acuma ca ei aveau plan sa dea atatia oameni arestati si nici nu se mai uitau pe cine luau, ca altfel nu-mi explic de ce am ajuns noi acolo. Fusese foametea aceea mare si oamenii au vandut cam tot ce era mai bun de imbracat. Au vandut si au luat paine ca sa nu moara de foame. Azimca, secara, malaiul, tot ce-au strans ei de pe camp a fost adunat si trimis la Moscova. Era vai de cine nu dadea tot la stat. Au fost controale, veneau si scurmau peste tot, ca nu cumva sa fi ramas vreo boaba. De fapt, a fost o foamete facuta de ei, pentru ca recolta a fost buna atunci. O foamete care sa-i tina pe oameni sub control, ca sa nu se gandeasca la alte cele, la revolutie sau mai stiu eu la ce".
Scoala pasareasca
"Doi ani dupa ce-am ajuns acolo, la Bistrai Istok, n-am fost la scoala. Cand am plecat din sat, apucasem sa fac clasa intai. Dupa doi ani uitasem deja si ce-am invatat, nu mai stiam mare lucru. Eram multi copii acolo. Cei mai mici nu prea aveam cu ce sa ne incaltam si sa ne imbracam. Umblam desculti vara, iarna stateam in casa. Apoi, s-a amenajat o scoala intr-un fost hambar in care au tinut inainte rate. Au zugravit acolo si au pus banci si a trebuit sa mergem la scoala. Eram de toate neamurile, rusi, calmaci, tatari, nemti, moldoveni, romani. Randul intai era cu cei din prima clasa, randul al doilea cu clasa a doua si tot asa. Ne-am pus in banca fiecare cu ai lui, cu care putea sa vorbeasca. Parca era scoala pasareasca acolo. Nu ne intelegeam intre noi. Era o invatatoare tanara si ea vorbea ce vorbea in ruseste si, daca vedea ca nu pricepem nimic, incepea sa planga. Si dupa ce plangea bine, facea cu noi matematica. Asta pricepeam cu totii, ca scriam la tabla, si numerele-s la fel in orice limba. Dupa ce ieseam de la scoala, incepea "culacinai bai", adica bataia cu pumnii, bataie intre mahalale. Ne adunam baietii de pe o ulita, nu conta ca eram romani, rusi, bulgari ori calmaci. Cati eram ne strangeam si ne bateam cu altii de pe alta ulita. Era bataie cu pumnii. Cand era primul lovit mai rau, se oprea bataia. De fapt, nu era bataie de-adevaratelea, era mai mult joaca. N-au fost dusmanii acolo. In toata saracia si necazurile in care traiam toti, nimanui nu-i ardea sa-si mai faca si dusmani. E ca in gluma aceea cu Stalin si Lenin, care se intrebau unul pe altul cum sa faca sa poata conduce mai bine oamenii. Si-au ajuns la gandul ca trebuie sa faca si ei ca in povestea cu cei doi cocosi. Daca-i pui impreuna, se bat. Dar daca le smulgi penele si-i pui iar impreuna, o sa vezi ca nu se mai bat, ba dimpotriva, se baga unul in altul, ca sa-si tina de cald. Asa era si cu deportatii. Nu se urau, nu aveau de ce. Necazurile, saracia si supararea erau la fel pentru toti. Ba au fost cazuri cand tinerii de neamuri diferite s-au si casatorit intre ei. De fapt, seara se mai adunau si cantau impreuna, dansau, spuneau glume, ca peste tot. Rusii erau cei mai petrecareti. Ne-au facut si un cantec: "Mamaliga cu lapte, Moldova-i departe", asa ne cantau."
Raspuns final
Multa vreme, nea Mitea Cange m-a privit cu suspiciune, ochii lui mici si negri, ascunsi sub sprancene mereu incruntate, n-au avut deloc astampar in a ma cerceta. Simt ca omul acesta nu mi-a spus tot ce as fi vrut eu sa aflu, ca a ocolit ceva ce, poate, eu nu trebuie sa stiu, ca tine doar pentru el acel ceva si ca poate asta este taina vietii lui, cu care are sa traiasca mai departe.
Dupa o lunga tacere, ma intreaba daca din asta traiesc, adica din scris despre altii, despre oameni ca el, care au tot umblat prin lume. Nu ma surprinde intrebarea, o asteptam cumva, vedeam ca el nu e chiar multumit cu ceea ce a aflat despre mine. I-am raspuns ca, intr-un fel, din asta traiesc, din povestile altora, si atunci, dupa toate cate mi-a povestit, ca si cum n-as fi stiut nimic despre el pana in acel moment, a inceput sa-mi spuna cea mai draga poveste a vietii lui: povestea marilor si a oceanelor pe care le-a cutreierat dupa ce a scapat de Siberia. Mi-a spus despre vapoare si furtuni, despre rasarituri si apusuri de soare vazute de pe punti mirosind a peste, despre Habarovski Comsomolet, pe puntea caruia a trait cea mai mare furtuna, despre cum a trebuit sa arunce atunci peste 1500 de tone de peste inapoi in mare, ca sa scape din inclestarea aceea ingrozitoare ce matura puntea si facea sa joace innebunite navoadele pline, ca si cum acolo, intre pestii aceia morti, marea ar fi inviat cu o forta ucigasa. Si mi-a mai povestit despre vietuitoarele marii, despre lumina apusului ramasa ca o linie in ochii pestilor aruncati pe punte sau despre pesti cu solzi in care se vede curcubeul. Mi-a descris vapoarele incremenite in gheturile din Alaska ori din Camceatka, frigul din Golful Bristol, cablurile de otel de pe punte, pe care inghetau stropii de apa, asa incat deveneau uriase coloane albe de gheata ce trageau vasele la fund. Mi-a povestit apoi despre insule si tari pe care eu nici in vis nu le-am vazut, despre oameni si locuri cu nume ciudate. Atunci l-am oprit, nu pentru ca nu mi-ar fi placut cum si ce povestea, mai ales ca fata i se umpluse de lumina in timp ce vorbea si vedeam ca e bucuros. L-am oprit, nu pentru ca n-as fi avut timp sa-l ascult, ci pentru ca mi-am dat seama ca omul din fata mea este un iscusit vrajitor al vorbelor si ca vrea sa ma pacaleasca: mi-ar spune orice altceva, numai ca sa ma indeparteze de ceea ce vreau eu sa stiu, adica despre deportarea familiei lui in Siberia. Spune mereu ca e un om fericit. Cum se poate asa ceva? Mi-e greu sa inteleg, mi-e greu sa cred, mai ales ca am citit si alte istorii cu oameni care au fost deportati, care au stat in lagare si au ramas pe vecie marcati. Omul acesta si-a ridicat o platosa in jurul lui si, ori de cate ori il intreb cate ceva, se ascunde in spatele ei, ca un fluture intr-un cocon de vorbe.
L-am iscodit iarasi. N-a zis nimic o vreme si apoi a soptit cu parere de rau, ca un oftat pe care nu-l mai poti trage inapoi dupa ce s-a eliberat de stransoarea buzelor: "Dupa aceea, nu mi-am mai gasit locul nicaieri in lumea asta. Oriunde am fost, pe oriunde am umblat, m-am simtit un strain. Oricat am fugit de amintirea acelor zile, n-am mai putut sa scap. Ce vreti sa va mai spun?", ma intreaba intr-un tarziu, usor rastit, putin incurcat ca a inceput sa vorbeasca despre lucruri pe care le voia, poate, doar ale lui. "Ce vreti sa va mai povestesc? Sa va spun despre foamea care ne chinuia mereu si pe care incercam s-o potolim cu povesti, despre oboseala mamii care pleca dimineata la munca si se intorcea noaptea rupta de istovire, despre suferinta surorii Axinia, care s-a speriat atat de tare de lagar, incat a ramas, pana a murit, atinsa de epilepsie si n-a mai iesit din casa niciodata dupa ce ne-am intors in sat, sau despre felul in care impartea mama laptele putin de la o capra care ne-a salvat de la foamete... Ce-mi ramane mie daca vi le povestesc? Ce mai ramane din viata mea?" Abia acum inteleg ca intrebarile mele au redeschis o rana pe care omul din fata mea a luptat ani de-a randul s-o acopere, s-o cocoloseasca, s-o ascunda in toate drumurile pe care le-a facut de-a lungul si de-a latul pamantului. Ca el incearca disperat sa uite, ca el, de fapt, refuza sa spuna tot, ca-si apara cu dintii suferinta si chinul de-atunci, ca fericirea de care vorbeste azi nu este decat partea vazuta a fricii, a spaimei, a disperarii, a saraciei si a terorii pe care le-a ascuns adanc in sufletul lui. Aproape ca ma rusinez de insistenta cu care l-am tot intrebat si-mi dau seama ca a venit randul meu sa tac.
Dar nea Mitea Cange nu se mai poate opri si pentru prima data de cand suntem impreuna simt o eliberare, aproape ca o bucurie in vocea lui: "Asta a facut din noi deportarea. Ne-a rupt pe veci din rosturile noastre, din gospodarii, din neam si ne-a bagat pe gat o viata ce nu era a noastra. Am invatat sa traim si asa, ne-am obisnuit, am rezistat care cum a putut. In Siberia am invatat sa nu te obijduiesti pe soarta, sa nu crezi ca ai fost cumva nedreptatit de ea, ci sa te multumesti cu fericirea cea de toate zilele, ca poti sa mai traiesti inca o zi, ca ai supravietuit noptii ce a trecut, ca te poti bucura de inca o dimineata, de nepoti, de o floare, de un animal pe care-l vezi trecand pe ulita.
Anii au trecut si acuma ce-i de facut? Pe cine sa mai acuzi? Cui sa mai ceri socoteala? Daca s-a intamplat asa, inseamna ca asa a trebuit sa fie. Si de cand am inteles asta, nu mi-a mai ramas decat sa fiu un om fericit".
Otilia Teposu