Niste copaci
Pe soseaua Bucuresti - Targoviste, in comuna Tartasesti, undeva pe partea stanga cum mergi spre Targoviste, se aflau niste copaci. I-am remarcat de la primele mele drumuri cu masina, pentru ca erau cu mult diferiti fata de ceilalti, adica aveau trunchiurile foarte, foarte groase, cum mai rar se pot vedea. Imi pareau a fi semne ale unei lumi misterioase. Niste supravietuitori tacuti, foarte speciali, rataciti oarecum printre oameni, case, asfalt si masini. Am strabatut drumul acesta de sute de ori, uneori poate mi s-a intamplat sa fi trecut pe langa ei cu gandurile cine stie pe unde, dar de fiecare data cand voiam dinadins sa-i vad sau cand intamplarea facea sa mi se fixeze privirea pe ei, imi spuneam: "Uite copacii!". Din mers, n-am vazut niciodata daca au pe ei vreo placuta pe care sa scrie: "Ocrotit prin lege", n-am oprit niciodata sa vad daca nu cumva scapa vederii mele placuta aceea, n-am oprit niciodata ca sa-i intreb pe oamenii ce locuiau langa ei daca stiu ceva despre varstele lor, despre povestea lor, daca atunci cand s-a asfaltat prima oara soseaua, cineva s-a gandit sa-i lase in pace sau daca doar intamplarea a facut ca ei inca sa fie acolo.
Acum cateva luni, trecand prin comuna, am vazut ca se faceau lucrari de largire a soselei si se inlatura tot ce incurca acest lucru: se desfiintau trotuare, santuri, aproape sa se intre in curtile oamenilor. Atunci mi-am amintit brusc de copaci si tot ce mi-am putut spune atunci a fost: sper ca nu i-au taiat! Da, erau acolo. Ii vedeam pentru ultima oara in picioare. Lucrarile inca nu ajunsesera la ei.
La urmatorul meu drum am fost... nu stiu cum sa spun si nici n-as vrea sa caut cuvinte in acest sens. Copacii zaceau ca niste morti mutilati pe marginea drumului. Unul dintre ei, cel mai batran poate, al carui trunchi avea diametrul cam de 1,50 m, paruse a fi fost sanatos, deoarece partea aceea din interior era neteda, fara urmele vreunei rani. Un copac batran, dar foarte viu, care ar mai fi putut trai cine stie cat... Un altul, poate cu diametrul trunchiului de 1,30 - 1,40 m, avea o gaura in interior, ca un om caruia-i moare, la un moment dat, o parte din el, dar care incearca si chiar reuseste sa supravietuiasca cu ce i-a mai ramas. Alti doi, cu trunchiurile mai putin groase, zaceau la cativa metri mai incolo. Nu stiu daca pentru taierea lor a fost nevoie de o aprobare, nu stiu daca cineva s-a gandit la o solutie pentru salvarea lor, nu stiu daca se putea gasi o solutie pentru salvarea lor. Dar m-am intrebat daca cei care i-au taiat au avut vreo clipa sentimentul ca fac un lucru nedrept.
Pana acum, nu am vrut niciodata sa scriu si, mai ales, sa vreau sa arat cuiva ce scriu despre vreo fiinta draga amintirilor mele, cum ar fi o pasare, un caine, un cal, un om, dar ce mi-o fi venit sa vreau sa scriu despre niste copaci?
Am fost tentata de cateva ori sa folosesc expresia "copacii mei", ca un fel de dorinta de adoptie a macar mortii lor, dar nu pot sa fac acest lucru, pentru ca nu am locuit langa ei, si pentru ca, atunci cand erau vii, nici macar n-am oprit vreodata masina, sa pun mainile pe unul dintre ei. Eram doar trecatorul. Dar, intr-un anume fel, faceau parte, uneori pentru o clipa, alteori pentru mai multe clipe, din bucatile care incercau sa compuna credintele mele despre sufletul lumii, din care fac parte si iarba, si copacii, si apele, si pietrele, din ideile mele despre supravietuire, despre sansa.
Poate suna patetic ce scriu, poate prea subiectiv, dar cred ca oricine ar trebui sa accepte ca un copac - pentru ca incepe dintr-o samanta, pentru ca rupe pamantul sa iasa la lumina, pentru ca se hraneste, isi construieste un trunchi, o coroana, face fructe, se imbolnaveste, se face bine, moare inainte de vreme, din intamplare sau nu - trebuie sa fie privit ca ceva viu. Un timp le-am mai vazut trunchiurile cazute, deposedate de ramuri, pe marginea drumului. Intr-o zi, am indraznit sa opresc langa ei. Am intrebat o femeie in varsta care sedea pe un scaun la poarta, ce stie despre ei. Mi-a spus ca ea i-a gasit acolo, soacra ei, care a murit la 90 de ani, i-a gasit acolo si, se pare, din auzite, ar fi avut vreo 300 de ani. Adica, ei erau acolo de pe la 1700. Adica eu trecusem de nenumarate ori pe langa niste copaci care ar fi putut avea varsta mea de pana acum, plus varsta mamei mele, plus varsta bunicii mele, plus varsta mamei bunicii mele, plus varsta bunicii bunicii mele. Ca si cum, intotdeauna in drumurile mele, lumea mea trecuse prin dreptul lumii lor cu mult mai cuprinzatoare, si locul in care acestea s-ar fi putut intersecta ar fi depins doar de mine.
***
Dupa un timp, oamenii (printre care si eu) vor alerga cu masinile peste asfaltul ce le va acoperi radacinile.
Ce voi sti? Ca au fost acolo. Ce voi mai sti? Ca, desi eram un simplu trecator, mi-a pasat atunci cand au murit. Si ca am vrut sa scriu despre ei.
Ilinca Matei - e-mail: ilincamatei@yahoo.com