Adrian Plesca, zis Artan
"Mi-am pastrat entuziasmul cu
care cantam si in trupa liceului"
Apare voios si ciufulit, cu fesul in maini, lasa gerul la usa si se aseaza la masa. Vine direct de la repetitiile zilnice, repetitii de muzica... clasica, marea sa pasiune despre care se stie putin. Artan nu este doar un celebru artist pop-rock. Vocalistul trupei Partizan, care se dezlantuie pe scena in concerte ce ating paroxismul, de Craciun a cantat in mai multe spectacole de colinde, este membru al Corului Radiodifuziunii. De altfel, interviul nostru incepe printr-o marturisire surprinzatoare, care spune multe despre onestitatea sa. Solist vocal vreme de 15 ani al unei trupe ce a facut istorie in rockul romanesc, Timpuri Noi, actualul "frontman" al Partizanului, care entuziasmeaza prin profesionalism, muzica foarte moderna si umor teribil, afirma ca dintre toate cel mai mult ii place si il reprezinta munca in Corul Radio. Artan vorbeste apasat, cu voce groasa, isi dramuieste fiecare cuvant, insa nu-i de mirare daca la sfarsitul frazei te asteapta o sarada. In povestea cu Corul Radio nu-i insa loc de nici o gluma. "Cred ca pot sa trag o concluzie dupa ani de munca. In Radio, certificatul de calitate este garantat, si ce este extraordinar - in fiecare zi ma intalnesc acolo, nemijlocit, cu geniile umanitatii, cu marii creatori ai muzicii culte. Numai providential poti ajunge intr-un asemenea mediu cultural, iar eu, pe langa partea instinctuala care se vede la rock, la formatie, am nevoie de aceste intalniri cu geniile muzicii clasice. Pentru mintea si sufletul meu."
Beethoven, suedezu si anii 80
"In 1990, m-am prezentat la concurs, l-am luat si iata-ma in continuare in Corul Radio, un loc de unde oamenii nu prea pleaca, pentru ca prind drag. Avand studii muzicale (daca-mi permiteti o licenta artistica) "necomplete", mi-a fost teama la inceput ca voi primi un vot de neincredere. Nu a fost deloc asa, am fost apreciat, am gasit oameni foarte deschisi, iar unii dintre ei, printre care si dirijorul, au venit sa ma vada si la concertele rock. Acum regret ca nu am fost un copil precoce, care sa se sacrifice, poate as fi iesit un mare artist, care sa fie bine primit in zonele inalte ale artei lirice sau ale scenei simfonice, dar sunt multumit si cu ce am primit. Un copil care vrea sa faca muzica la nivel profesionist trebuie sa urmeze un program drastic de antrenament care, practic, ii anuleaza copilaria. Iar eu, la vremea respectiva, m-am opus foarte mult. Tatal meu, profesor de muzica, m-a initiat, si vreme de opt ani am facut pianul, pana in clasa a Vii-a, cand am trecut la contrabas. Insa, in aceeasi masura, imi placeau si stiintele naturale, biologia, specialitatea mamei, si ea profesoara. Dupa scoala de muzica, nu am mai continuat, si dupa un liceu teoretic, am absolvit Politehnica. Copiii si toti oamenii in general au tendinta sa aleaga calea usoara."
Led Zeppelin si muzica anilor 70 au insemnat declicul pentru Artan, care peste cativa ani avea sa faca parte din formatia liceului. Ca vocalist, el recunoaste ca a fost influentat de solistii de la U2 si Simple Minds, trupele britanice la moda la inceputul anilor 80, insa cu timpul si-a creat un stil propriu si nu crede ca poate sa-l acuze cineva ca acum imita sau seamana cu alt cantaret. De la acea prima formatie, Artan a ramas cu ceva mai mult decat amintirile, si anume, cu o legatura muzicala foarte stransa cu prietenul sau din copilarie, Razvan Moldovan, zis Suedezu, actual producator si component al formatiei Partizan. "Am fi ramas oricum foarte buni prieteni, insa muzica a fost cea care ne-a unit cel mai mult. Exista intre noi o afinitate, o intelegere artistica reciproca, destul de rar intalnite. Ne-a placut mereu aceeasi muzica si nu cred ca vreunul l-a influentat pe altul, ci mai degraba l-a potentat. Toata cariera mea de artist rock este legata fie de Razvan, fie, in anii 90, de Dan Iliescu. Razvan a plecat in mai 89 in Suedia, atunci nu stiam daca o sa ne mai vedem vreodata, insa pe 30 decembrie a fost inapoi aici. El a decis sa-si continue drumul inceput in Suedia, iar eu am hotarat in acele zile ca am obligatia, in primul rand fata de mine, sa joc aceasta carte pana la capat. Si iata ca dupa atatia ani, chiar daca formatia este alta, inca reglez la butoane, inca lucrez la "desavarsire"."
"Multi "se rad" de noi si vad numai fatada,
insa ceea ce facem nu-i usor"
"Timpuri Noi s-a format in octombrie 1981 si a debutat in februarie 82, printr-un concert la Casa de Cultura de la "Infratirea intre popoare", unde metodist era Stelian Tanase, care facea lucruri interesante acolo. Publicul era receptiv, iar noi am cantat piesele spre brit-rock ale lui Razvan si cele reggae ale lui Dan. Exista o concurenta, o rivalitate acerba pe plan muzical intre ei. Tot la "Infratirea", am fost chemati peste putin timp la o intalnire a tuturor formatiilor, unde trebuia sa ne explicam numele de scena. Nu s-a mai ajuns la "T", pentru ca discutiile s-au prelungit la trupa actualului actor Misu Bisericanu, al carei nume era "Imagini negative"! Tipa de la "centru" incerca sa-l convinga pe Mihai sa schimbe "negative" in "pozitive"." Interviul se opreste pentru o portie meritata de hohote de ras. "Noi aveam un nume foarte in regula, problema era ca tot ce faceam pe scena demola ideea asta a omului de tip nou, o sintagma pe care o inteleg acum numai cei trecuti de 40 de ani."
- Multi povestesc cu nostalgie despre efervescenta culturala si despre parfumul anilor 70. Cum s-au vazut acesti ani din interiorul unei formatii ca a voastra, care mergea impotriva curentului si era privita ca o ciudatenie chiar si-n lumea rock?
- Cand am inceput, publicul era mai deschis, mai relaxat, apoi, dupa un an, doi, s-a impartit in "heavy" - cei care tineau cu Iris - si "pop-rock" - cei care tineau cu Compact. Undeva, intre ele, s-a creat o nisa si pentru Timpuri Noi. Cantam mult in "Club A", care a devenit de altfel locul de repetitii, eram nelipsiti la aniversari si la balurile arhitectilor, asa ca pot spune ca anii 80 i-am petrecut si la propriu si la figurat in atmosfera "Clubului A". Cred ca anii 80 au anulat, au tocit, au matuit multe sperante, suflete si personalitati. Au fost anii in care s-a desavarsit acel om de tip nou de care vorbeam. In ceea ce ma priveste, eu nici astazi, in cat suntem? - 12 ianuarie 2004 - nu mi-am pierdut entuziasmul, insa ii numar pe degetele de la o mana pe cantaretii care si l-au pastrat.
- Sa trecem la Partizan...
- Sa fim seriosi, Partizan tot un fel de Timpuri Noi este, de fapt o continuare a formatiei din anii 80, cand, din punct de vedere artistic, Razvan era in prim-plan. Acum, se pune o intrebare, care trupa era mai buna: Timpuri Noi in 80, Timpuri Noi in 90, cu Dan Iliescu ca lider, sau Partizan in 2000, numai ca pune pe oricine in afara de mine sa raspunda la ea. Stiu ca multi "se rad" de noi si vad numai fatada, numai partea amuzanta, insa ceea ce facem nu-i usor, munca noastra este foarte laborioasa. Facem o muzica "moderna" si nu "la moda", sunt doua concepte diferite. Modern inseamna experimental si nu cred ca albumele noastre ar fi sunat la fel daca Razvan ar fi locuit aici, si nu in Suedia, unde traieste pe viu, in cluburi si in locuri unde noile tendinte in muzica se nasc zi de zi. El trimite temele prin posta electronica, eu ascult cu mare atentie propunerile, le opresc pe cele pe care le inteleg si ne apucam de text. "Pachetul" nostru - muzica, text, productie - depaseste un nivel de apetenta mediu, asa ca este nevoie de putina staruinta din partea ascultatorului, recompensa fiind un mod cu totul special de a te bucura de muzica. Cu alte cuvinte, recunosc ca cine doreste sa cunoasca muzica Partizan nu o poate face decat dand de la el putina sansa, efort pe care Partizan il rasplateste cat poate de tare, pe cuvantul meu de onoare!
"De multe ori, ni se intampla
si noua sa ne tavalim de ras,
cand lucram la o piesa"
- V-am vazut acum doi ani in culisele Festivalului de la Mamaia, foarte aprinsi, claie peste gramada in jurul unei dispute de table. Pareti destul de singuri si de izolati in lumea pop-rock dominata de vedetele din plastic. Cum mentineti spiritul trupei, cum va faceti curaj?
- Suntem oameni care s-au intalnit la 40 si ceva de ani, ne straduim sa fim la acelasi numitor si sa ne armonizam gusturile, de multe ori diferite, proiectului Partizan. Fiecare dintre noi se mai ocupa si de altceva, eu nu cred in profesiunea de cantaret rock. De multe ori, ni se intampla si noua sa ne tavalim de ras, cand lucram la o piesa. Orice ar fi de acum inainte, suntem mandri ca am lasat in urma doua albume, zic eu bine facute si oneste. Stiam de la bun inceput ca vom fi singuri, insa, lucrand la acest nou disc, am descoperit in Bucuresti zone artistice nebanuite. Credeam ca nu se mai intampla nimic in Romania, in afara artistilor care se produc la diverse televiziuni, insa am dat peste Dj Vasile, peste Proiectul Nemos si peste multi alti artisti foarte moderni si creativi, despre care se stiu prea putine.
- Ati lansat doua albume in doi ani, iar surpriza placuta este ca, oricat de bun este Am cu ce, cel de-al doilea, Bucuresti, aparut in toamna anului trecut, nu coboara cu nimic stacheta...
- Cred ca Bucuresti este un disc mai modern, mai cultural, mai bun decat primul, atat doar ca nu contine un cantec asa de popular, de "usor" ca Fata mea, care a deschis apetitul si asteptarile unui public atat de larg, ca ne-am speriat si noi. Chiar daca Bucuresti este mai exclusivist, mai pretentios, ideile, vorbele sale sunt mult mai limpezi decat ale celor mai la moda cantareti. Uite: "Pornes primu de la stop/ Verdele s-apropie,/ Calc-o, tata, s-o vedem!/ Hai noroc, Hai noroc!". Pai, noi toti baietii mergem cu masina in oras si ne strecuram, facem tot felul de manevre sa ajungem primii in fata stopului, nu-i asa? Sau de ce sa nu facem un cantec despre lacul Ior, din cartierul in care m-am nascut si unde locuiesc, Titan? Partizan da sansa unor subiecte gingase ce n-ar fi avut niciodata parte de atentia artistilor pop-rock importanti, adevarati "eminesci" de serviciu, care simt nevoia sa iasa mereu pe scena, gasind noi si noi modalitati, noi chichite de a canta iubirea. Bai, uite, eu nu-i cred p astia, ceva imi spune ca nu-s asa cum vor ei sa para.
- Ai fost si esti unul dintre putinii artisti cu cariera solida din aria pop-rock, care au evitat solutiile facile si au stat departe de compromisuri. Cum ti-ai pastrat starea asta de "Gica contra" si entuziasmul de care vorbeai mai devreme?
- Sa stii ca am fi putut sa ne dedulcim si noi oricand, insa, chiar daca am facut si reclame, le-am facut brici si nu ne e rusine de ele. Vorbesc in numele meu cand zic ca nici nu cred ca ma pricep la altceva decat sa rad - si nu sa ma rad! - si sa evit cliseele, locurile comune, de altfel, cele mai profitabile din punct de vedere comercial, dar atat de triste pentru mine. Entuziasmul se pastreaza atunci cand simti ca nu poti sa te abtii, pur si simplu nu te poti stapani sa nu te apuci de treaba, sa scrii textele unei piese, sa imprimi, sa faci ceva creativ.
Iulian Ignat