"Sunteti cu fiecare aparitie
o intoarcere acasa, langa cei dragi"
Draga redactie a revistei "Formula As",
Am incercat sa va scriu o urare la cumpana dintre ani, cat mai inspirata, avand in vedere ca ma adresez literatilor care imi incanta saptamanal sufletul si inima. De fapt, prin cuvintele mele simple as vrea sa va spun ca, inca de la prima dvs. aparitie, am simtit ca sunteti o revista speciala, deosebita, si nu am fost dezamagita niciodata. Erati singura revista pe care o cumparam pana acum doi ani si trei luni, cand am emigrat in Statele Unite. De doi ani si tot atatea luni sunteti singura revista pe care o astept cu o inzecita nerabdare "pe net" si vreau sa va multumesc ca se poate citi fara a fi nevoie de o taxa (pe care alte publicatii o cer), sa va asigur ca pentru foarte multi dintre cei care au dezertat si au ales acest deloc usor drum al emigratiei sunteti - cu fiecare aparitie - ca o intoarcere acasa, langa cei dragi, langa cei care ne-au echilibrat si incurajat ori de cate ori ne-am simtit slabi si dezorientati. Acea stabilitate si normalitate pe care numai amintirea copilariei ne-o mai da. Va doresc sa aveti putere si curaj sa rezistati in continuare, sa puteti sa-i sprijiniti pe cei care sunt in nevoie si apeleaza la ajutorul dvs., cuvantatoare si necuvantatoare, cititori de aproape sau de departe. Am vrut demult si de multe ori sa va scriu, dar am tot asteptat o muza, care nu stiu cat de mult m-a inspirat acum, dar stiu ca aceste randuri vi le-am scris din toata inima, cu toata sinceritatea si cu tot respectul. Chiar si fetita mea de doi ani asculta atenta explicatiile mele la pozele din revista dvs., "de acolo, de departe, de acasa, unde sunt bunicii, matusile si unchii si toti cei dragi, din Romania...".
La multi ani fericiti si frumosi tuturor realizatorilor si cititorilor "Formulei As"! Cu multumiri,
Daniela Ciobanu - Sua
"Memoria inimii este recunostinta"
Exista clipe in viata cand ne simtim senini si frumosi, ca o adiere de lumina; atunci cuvintele sunt doar faptura noastra, cea adevarata, invesmantata in iubire si recunostinta.
Dvs. sunteti parte din inima celor care asteapta, saptamanal, bucuria revederii prin cuvant sau implinirea unei sperante.
Dvs. innobilati cuvantul scris cu realitatea faptei si cu puterea exemplului, caci in ceea ce numim obisnuitul si firescul unei profesiuni dvs. saditi traire, sinceritate si nestavilita dragoste de a ajuta.
Niciodata nu se ghiceste in ceea ce faceti tumultul zilei care - suntem siguri - va incearca si pe dvs., poate greu si, uneori, dur; pe albul paginii infloresc, iar si iar, ganduri si crampeie de viata care vorbesc despre nadejde, despre credinta cea adevarata si, mai cu seama, despre nepretuita incredere in frumusetea iubirii.
De fiecare data cand va intalnim in pagina proaspat deschisa, freamatul nerabdarii de a va citi inseamna bucuria inimii. Iar memoria inimii este recunostinta.
Cu cele mai frumoase ganduri si urari pentru viata in iubire care se numeste "Formula As",
Angela Gheorghidiu - Franta
"Sunt departe de tara,
dar asta nu inseamna ca inima mea nu este acolo"
Va multumesc din suflet pentru articolele minunate, in special pentru cele despre credinta si dragoste pentru Dumnezeu, cum le numiti dvs., "Spiritualitate". Sunt departe de tara, dar asta nu inseamna ca sufletul meu nu este acolo. De cate ori am ocazia, citesc pe nerasuflate toate numerele si articolele de pe Internet. Nu ma intrebati de cate ori, la sfarsitul articolelor, nu am avut ochii in lacrimi si I-am multumit lui Dumnezeu pentru lucrurile minunate pe care le-am citit.
Sa va binecuvanteze Dumnezeu! Va multumesc!
Camelia Schiteanu - Italia
"Noi, romanii, avem nevoie de reviste ca "Formula As""
Vreau sa va spun ca sunteti, de aproape sapte ani, revista romaneasca pe care o citesc cu cea mai mare placere. Gasesc in ea Romania adevarata, romanul cu saracia si bogatia lui, cu tot ce il (ne) caracterizeaza cu adevarat, bucuriile si necazurile noastre. Sper sa o puteti tine asa sau chiar mai bine. Citesc cu mult interes si enorma placere rubricile revistei si, daca imi permiteti o mentiune, ador felul cum d-l N. C. Munteanu impleteste naturaletea unei discutii anodine cu comicul si cu stilul jurnalistic, care in esenta aduce informatia. Cum intru pe site-ul dvs. e primul articol pe care-l citesc. Va multumesc foarte mult. Noi, romanii, avem nevoie de reviste ca "Formula As".
Mirel Alexandru Ulrich - Germania
"Ma pot considera un "cursant" al revistei"
Sunt o cititoare fidela a revistei "Formula As", pe care o apreciez, o iubesc si o consider cea mai buna prietena. Astept cu nerabdare sa apara numar de numar, sa imi delectez sufletul si, in felul acesta, sa imi mai potolesc dorul de Acasa. Mi-am facut un obicei, citesc zi de zi in arhiva revistei de pe Internet (geniala ideea de a o pune la indemana noastra), dar tot mai descopar cate ceva interesant; mi-am facut insemnari si ma pot considera un "cursant" al revistei. In felul acesta, ii pot ajuta pe parintii mei care sunt batrani si bolnavi si nu ma mai au langa ei. Timp de doi ani, de cand i-am lasat singuri, i-am invatat cum sa invinga boala si batranetea, trimitandu-le bani sa isi procure alimente vindecatoare. Asa au urmat tratamentul cu argila al d-lui Mircea Bocan, i-am invatat sa nu cumpere miere, polen si propolis de oriunde, ci numai de la mama Paraschiva, si multe altele. Va doresc sa realizati in continuare articole interesante, sa aveti multa putere de munca si in felul acesta sa faceti oamenii fericiti. Va multumesc ca existati!
Ioana Popovici - Japonia
"In seara aceea, eu m-am rugat pentru tara mea"
Fac parte din marele popor de "fideli" ai revistei "Formula As" si vreau sa va multumesc pentru una din cele mai mari bucurii pe care mi-ati produs-o recent: publicarea reportajului semnat de d-l Bogdan Lupescu despre inaugurarea bisericii romanesti din Viena. Nu stiu ce varsta are autorul articolului, dar harul cu care scrie m-a facut sa plang de emotie. O emotie dubla, avand in vedere ca traiesc si eu in Austria, intr-un foarte frumos oras de munte, numit Innsbruck. Dar ceea ce vreau sa va impartasesc nu se opreste aici: ca prin minune, in seara cand corul romanesc a cantat in marea catedrala "Sf. Stefan", ma aflam si eu acolo, intr-un grup de pensionari alaturi de care am facut o excursie la Viena, cu autocarul. Am fost, asadar, alaturi, fara sa stim, am trait alaturi bucuria aceea deosebita de a asculta cantand, sub cupola magnificei catedrale catolice, cantece religioase rostite in limba de care noua, celor plecati de acasa, ne este atat de dor. Am lacrimat si atunci, gandindu-ma ca macar in ceasul al douasprezecelea, Dumnezeu le face si romanilor putina dreptate, ajutandu-i sa arate ceea ce sunt cu adevarat: oameni demni, care au izbutit sa treaca prin dintii istoriei fara sa-si piarda nadejdea si credinta in Dumnezeu. Nu stiu daca ati observat ca in partea dreapta a bisericii, imediat langa intrare, exista un altar cu o superba icoana ortodoxa a Maicii Domnului, in fata careia arde o mare de lumanari. Stiti de ce? Pentru ca la fel ca si icoanele din Romania, ea este facatoare de minuni. Ei bine, in fata ei, in seara aceea, eu m-am rugat pentru tara mea. O rugaciune insotita de glasurile asa de frumoase ale corului romanesc, care canta nu departe de mine. Si pe urma a venit acel reportaj care a adunat, ca intr-o mare imbratisare, bucuria pe care am trait-o in seara aceea de Advent. Nimeni nu poate sa simta, asa cum simte un emigrant, intalnirea cu limba si cu religia lui. Oricat de departe ai ajunge ca statut social, oricat de mult poti sa urci pe treptele bunastarii, picatura de neam care ti se pune in sange te insoteste pana la mormant.
Va multumesc pentru bucuria daruita in paginile revistei. Noi, romanii plecati departe de tara, avem nevoie sa se scrie cat mai mult despre noi. E ca un medicament impotriva singuratatii. Continuati aceasta initiativa deosebita. E important sa se stie ca emigratia romaneasca nu se compune din hoti de buzunare si spargatori, asa cum se crede aici. Din pacate, stirile proaste isi fac mai repede loc decat stirile bune, iar o imagine negativa odata formata se sterge greu. Asa ca-n poveste, despartiti dvs. neghina cea rea de graul cel bun. Veti merita cu atat mai mult stima si dragostea noastra.
Antonia Kremming - Austria
Boboteaza in California
Dumnezeu se joaca cu noi ca si cu niste marionete. Ne pune zambete pe fata, ne face tristi sau veseli, dupa cum pofteste El. Ne trimite sa vedem lucruri, oameni sau atitudini. Face toate astea ca noi sa intelegem, sa tragem concluzii, sa vedem si sa analizam. Sa ne dea liniste sau neliniste, dupa caz. Dumnezeu m-a ales sa inteleg lucruri, sa vad. De ce oare? Nu stiu. Nu caut raspunsul. Inteleg doar ca are oarece planuri cu mine.
E ianuarie. Boboteaza. Printr-o conjunctura am ajuns sa fiu tarcovnic. E cel care tine caldarusa. Caldarusa cu apa sfintita. Intram in case - "In Iordan botezandu-Te, Tu, Doamneeeee...", canta preotul -, iar eu intind caldarea cu apa. Inmoaie busuiocul in apa si arunca pe pereti, prin casa, peste tot. Asta e traditia. Astea ne sunt cultura si obiceiurile invatate de la batranii nostri. Uite ca la mii de kilometri de casa nu le abandonam. Ar fi si pacat.
Ma gandeam in mintea mea ca altadata bateam bulevardele Bucurestiului sau bulevardul meu natal, Bulevardul Pardon din Targoviste. Ma apuca melancolia. Si atunci tot holtei eram. Si acum tot asa. Asa a vrut Dumnezeu.
Mergem din casa in casa. Case mai mici, case mai mari. Apartamente sau case cumparate. Case mai la centru sau la periferie. Oameni mai veseli sau mai tristi, oameni stapani pe situatie sau nu. Oameni realizati profesional, cu scoli inalte, dar in majoritate fara. Lume tanara, oameni batrani, copii mai mari sau mai mici. Copii care se ascund cand vad preotul, mame, casnice si femei care lucreaza, doamne rafinate, barbati nebarbieriti, imbracati in haine de strada, in ciorapi, calcand cu piciorul stang peste laba piciorului drept, ascultand cantarea. Se inchina cu evlavie sarutand crucea la sfarsit.
"Sunt romanii nostri gri", imi zic. Toti ne servesc cu vin si cozonac. Cozonacul e cumparat. Unii au vin romanesc. Asa e traditia. Cred ca pot sa spun cu destula exactitate care sunt case de romani. N-au stricat inca bradul de Craciun, desi e ingalbenit, iar acele incep sa cada. Miroase frumos. Traditia romaneasca e sa-l desfaci dupa Sfantul Ion. Brazii, la fel ca si casele, sunt mai mari sau mai mici, mai bogati sau mai saraci, cu mai multe ornamente sau mai saracaciosi.
Ma uit prin case. Majoritatea sunt destul de umile, mobilate modest, dupa posibilitati, dar toate au ce le trebuie: pat si masa, cel putin. Vad tablouri si icoane atarnate pe pereti. Icoane si stergare cusute de mana. Am vazut si-un steag romanesc pe un perete. M-au surprins tablourile unui copil imbracat in ciobanas. Ramele erau din cele vechi, romanesti, de proasta calitate. Le-au luat de pe pereti si le-au aruncat in geamantane. Parca intr-o oarecare graba. "Plecam in America, vecine!", ii vad zicand. "Am castigat Loteria."
M-am bucurat ca am avut experienta asta. O sa mai caut si altele similare. Imi place sa observ si sa inteleg. Sa inteleg neamul si traditia mea. Cultura si obiceiurile de care nu ne putem desprinde. Am inteles si altceva. Am vazut ce ne leaga. Ce ne leaga pe noi, toti cei plecati departe de casa: ne e dor. Ne e dor de-ai nostri. Ne e dor de Romania.
Adrian Voican - California, Sua
Imaginea Romaniei vazuta din Canada:
Rusine!
Va scriu aceste randuri din Edmonton - Canada. Desi am emigrat de putina vreme, am reusit sa ne dam seama si de lucrurile bune si de cele mai putin bune din aceasta tara. Totusi, aseara am vazut la televizor un film facut de canadieni, care mi-a lasat un gust mai mult decat amar. Este vorba despre "The Wild Dogs" (gasiti cateva opinii despre acesta la http://www.cinemamontreal.com/aw/crva.aw/ p.cm/ r.que/m.Montreal/j.e/i.5151/f.The_ Wild_Dogs.html), un film despre cainii vagabonzi si handicapatii din Romania. Desi sunt un adept infocat al libertatii de exprimare, consider ca aceasta porcarie, pe care cu greu o pot categorisi ca o pelicula cinematografica, ar trebui aruncata la cosul de gunoi si, mai mult decat atat, producatorii ei ar trebui dati in judecata de catre statul roman. Nu am cuvinte sa exprim mizeria pe care acesti asa-zisi cineasti o prezinta in acest film si pe care probabil cei mai multi canadieni o inghit asa cum e. Daca o sa aveti ocazia vreodata sa urmariti filmul (si sa va pierdeti doua ore din viata dvs. cu aceasta mizerie), o sa vedeti ca Bucurestiul este patria cainilor vagabonzi, a prostituatelor si a tiganilor. Bineinteles ca strainii veniti in Romania sunt personajele pozitive care incearca sa ajute oamenii aflati la ananghie.
As vrea sa intreb daca acolo, in Romania, ati auzit vreodata de canadienii care se drogheaza si care arata cu mult mai rau ca aurolacii din Bucuresti. Ati avut ocazia sa-i vedeti vreodata la televizor? Sunt sigur ca raspunsul dvs. va fi "Nu". Nu cred ca o tara civilizata ar fi permis producerea acestui tip de pelicula.
Rusine ca permitem aceste lucruri, fara ca oficialii tarii sa protesteze. Sper ca mesajul meu va putea fi citit si de persoanele cu raspundere, care pot lua atitudine in privinta acestei rusini nemaivazute.
Bogdan Mihalache
(P.S. Tocmai ma pregateam sa trimit acest mesaj, cand am aflat cu stupoare ca, in buna credinta a programelor transmise prin cablu in Canada, filmul va fi reluat peste cateva minute pe un alt canal!!!)