Liana Stanciu (B1Tv)
"Fac ceva ce-mi place cu adevarat"
Prima celebritate si-a castigat-o cu... vocea, o voce ragusita si baietoasa, foarte indragita de ascultatorii postului Radio Contact. Dupa cateva schimbari de directie de la o televiziune la alta, a poposit la B1Tv, unde incearca sa prinda nu doar "Trenul vietii", ci si pe acela al consacrarii. Va reusi. Liana Stanciu e printre moderatoarele care nu produc groaza cand deschid gura. Urmariti-o si veti vedea
"Radioul da dependenta. Cine a pus odata castile
pe urechi nu se mai opreste"
- Sunt sigura ca numerosii tai fani, atat cei care te asculta la radio, cat si cei care te urmaresc pe micul ecran, ar vrea sa stie cine esti cu adevarat, atunci cand ajungi acasa...
- Pai, probabil ar trebui sa spun ca ma mai cheama si Maria - desi cred ca nici mama nu mai tine minte acest amanunt - am 32 de ani si m-am nascut in Bucuresti, la o maternitate din sectorul 2. Si am fost "defecta" inca din nastere: am avut cordonul ombilical infasurat de multe ori in jurul gatului. Ceea ce mi-a dat o insuficienta respiratorie severa pana pe la un an si jumatate, fapt care probabil ca m-a determinat sa nu vorbesc pana pe la doi ani. In familie chiar se faceau pariuri daca sunt muta sau nu. Asta, in timp ce eram dusa pe la o mie de doctori care sa-mi gaseasca hiba. Pana la urma, micuta Liana a inceput sa vorbeasca si nici ca s-a mai oprit. Dar recunosc: tot timpul am avut un complex din cauza vocii cam ragusite. Cand eram mica, vorbeam ca un baietel. Cand raspundeam la telefon, toata lumea ma confunda cu fratele meu mai mare, Gabi.
- Sa inteleg ca destinul tau a pornit de la voce?
- Nu, a pornit de la un... esec. In 90, la 18 ani, am ratat admiterea la Medicina, intrerupand astfel traditia familiala. Si cum mama imi spusese "La munca!", ma angajasem, cu chiu, cu vai, intr-un laborator de informatica. Ei, si cu doua colege de-acolo am mers sa dam examen la o firma care cauta tineri cunoscatori de Cobol (un limbaj de programare), vorbitori de engleza, care urmau sa faca niste cursuri pregatitoare si apoi sa plece in Japonia. Toate trei am trecut cu brio de examen, asa ca ne-am dus sa ne recompensam cu un suc la Continental. Unde se asculta Radio Contact. Asa am auzit un alt anunt, prin care se cautau tineri cu dorinta de a lucra in radio. Colegele au inceput sa ma bata la cap sa ma duc si acolo, stiindu-ma pasionata de muzica. De mica am avut colectii, faceam "trafic" cu discuri si casete prin liceu... M-am dus la Arhitectura, unde facea radioul selectiile si am gasit un amfiteatru plin de oameni. A venit cineva si a intrebat cine are curajul sa intre primul. Eu m-am oferit fara reticente: nu aveam ce pierde. Inauntru mi s-a spus sa-mi dreg vocea, iar eu am raspuns ca sunt putin racita, dar o sa-mi treaca. Ma rog, am intrat la Radio Contact si restul e istorie. Radioul da dependenta. Cine a pus o data castile pe urechi e clar ca nu se mai opreste. Consider ca Dumnezeu a fost extrem de generos cu mine, pentru ca mi-a dat voie sa fac ceva ce-mi place cu adevarat. In rest, la capitolul cariera, orice sut pe care l-am primit s-a dovedit, in final, a fi fost un pas inainte. Plecarea din Tvr in Prima Tv a fost un astfel de sut, plecarea din Prima in Antena 1 s-a petrecut cu surle si trambite...
- De ce-ai facut spagatul asta intre radio si Tv? Desi la B1 ai o emisiune saptamanala, continui sa lucrezi si la Radio Star...
- La mine a fost mai curand vorba de intamplare. La inceput, pentru ca lucram in radio, ma chemau prin televiziuni sa anim topuri. Aparuse o moda: se preluau topuri din diverse surse si se redifuzau cu prezentatori romani. Pentru mine era simplu, pentru ca spuneam lucruri pe care oricum le pregateam pentru radio. Dar imi si placea. Plus ca mai si castigam un ban. Dupa care, pentru ca ador copiii, am facut vreo trei editii de "Robingo" pentru juniori. Programul era insa foarte rigid si nu m-am simtit bine. Nu aveam dreptul sa gandesc, sa improvizez. Eram doar o masina de facut frumos. Asa ca m-am dus la Prima Tv, unde am facut o emisiune de film. A doua mea mare pasiune. Numai ca am primit o oferta de la Antena 1 si stii cum e: banul e ochiul dracului. Si-am stat acolo cinci ani, facand un matinal, "Dimineti LaTine", "Party Time" si "Pe aripile filmului". Dupa care, in 2000, Razvan Dumitrescu m-a chemat sa vad un studio la Cnn: B1Tv. Aici am facut doi ani de inserturi pe muzica, teatru si film in emisiunea matinala, iar din vara asta a aparut "Trenul vietii", un program pe care eu il consider interesant, pentru ca a adus o multime de subiecte considerate pana atunci tabu: adulterul, dependenta de droguri, violenta in familie, alcoolismul etc. E o emisiune pentru care ma pregatesc temeinic, editie de editie. Sunt bucuroasa pentru ca vad ca, cel putin pana acum, emisiunea a prins. Din mail-urile pe care le primim reiese ca suntem urmariti de oameni cu pregatire medie si superioara. Ceea ce e foarte bine. Inseamna ca ce facem noi acolo are o oarecare calitate. Or, eu am fost invatata de acasa sa pun calitatea mai presus de cantitate. Sigur ca au fost si persoane care s-au intrebat ce rost mai avea inca un talk-show printre atatea altele. Pana la urma, nu poti impaca pe toata lumea. Insa eu sunt optimista si ma bazez si pe faptul care mi-a dat cea mai mare satisfactie de pana acum: nimeni, dintre cei pe care i-am invitat, nu m-a refuzat.
"Cel mai mare handicap al generatiei din care fac si eu parte
este educatia dupa ureche"
- Slalomul tau de la o televiziune la alta nu ti-a afectat imaginea? In Occident, marii jurnalisti nu migreaza. Fidelitatea fata de o televiziune le confera o audienta deosebita...
- Intr-adevar, multi au considerat, poate, aceste plecari succesive ale mele ca pe o lipsa de consecventa, asociindu-ma cu imaginea unui mercenar. Realitatea a fost insa alta: eu am plecat atunci cand am simtit ca nu mai am ce face in locul acela. De ce din radio n-am plecat decat o singura data si atunci foarte greu? Acum, nu pot sa garantez ca am sa mor la Radio Star, dar nici de aici n-as pleca fluierand: imi place ceea ce fac, am parte de intelegerea colegilor, am o superechipa si mai am un avantaj - in radio poti sa vii si-n blugi si-n tricoul cu care speli masina. Important e ceea ce spui, nu cum arati. La televiziune, cel putin in ultima vreme, nu mai e important ce spui. Aici primeaza aspectul exterior. Nu vreau sa fiu rea, dar trebuie sa spun ca sunt foarte multe domnisoare si chiar domni care arata foarte bine, nefiind insa munti de cultura sau neavand o spontaneitate iesita din comun. De la sublim la ridicol nu e decat un pas. Mie asa imi spunea mama si se pare ca afirmatia asta e validata de realitatea cotidiana. Din pacate, atunci cand se pune problema educarii publicului, intervine legea concurentei: audienta si automat televiziunile si radiourile se aliniaza la ceea ce doreste masa de consumatori (aflata, de la 89 incoace, intr-o totala confuzie de valori). Altfel ii pierde. In fond, toata lumea face cam acelasi lucru, doar ca diferit impachetat. Nu cred ca se pot gasi niste diferente esentiale intre "Surprize-surprize", "Din dragoste" sau "Iarta-ma".
- Ai o siguranta de sine care se simte si in "Trenul vietii", pe care il conduci ca un ceferist cu experienta. De unde vine?
- Eu am niste reguli, niste principii, care mi-au fost inculcate de mica si pentru care le multumesc parintilor si femeii care s-a ingrijit de mine. Nu pot sa fiu prost crescuta. Prefer sa ma ridic si sa plec decat sa spun o rautate sau o vulgaritate. Nu-mi place sa ma cert. Detest oamenii care vor sa para ceea ce nu sunt. Ma feresc de mitocani, de parveniti. In schimb, sunt o mare admiratoare a oamenilor care par din alte epoci, care aduc un rafinament si o savoare uitate de contemporani. Repet: noi am uitat mult din ce era valoros. Valorile noastre sunt fix pe dos sau intr-o agitatie sinonima cu haosul. Parerea mea este ca cel mai mare handicap al generatiei din care fac si eu parte este lipsa educatiei sau educatia dupa ureche, ceea ce nu-i totuna cu a fi autodidact. Si ma mai deranjeaza lipsa de personalitate, nevoia de a copia. In rest, ascult muzica, cumpar sute de Cd-uri si ma uit la filme. Cred ca am cel putin 500 de casete video. Cu Dvd-urile sunt abia la inceput.
- Spuneai mai devreme ca adori copiii: pe cand o familie a ta?
- Nu cred ca s-a inventat omul ala care sa vrea sa stea langa o femeie care pleaca pe la 11 si se mai intoarce noaptea, pe la 2-3. Asta nu inseamna ca ma culc intotdeauna singura. Exista un el... Stii, problema e ca eu am prostul obicei sa fiu ingrozitor de fidela. Nu stiu sa dau jumatati: la mine e totul sau nimic. Si am patit-o de cateva ori. Am avut o relatie lunga si frumoasa, dar care s-a terminat demult. Parca nici n-a fost in viata asta! Imi place sa traiesc intens si sper ca, vorba cantecului, data viitoare cand am sa ma indragostesc o sa fie pentru totdeauna. Lasand gluma la o parte, am certitudinea ca exista un barbat si pentru mine. Poate ca nu l-am intalnit inca sau poate ca l-am intalnit dar inca nu l-am descoperit. Cert e ca imi place sa stiu ca exista un acasa, pentru ca acasa nu e un loc, ci, mai curand, o persoana. Imi place sa cred ca barbatul de langa mine mi-e un suport, un sprijin, nu in sensul de "carator" de plase, ci in acela de partener cu drepturi egale in asociatia non-profit "Ea si El". Eu cred in destin, dar nu cred in ideea ca o cariera de succes inseamna sa fii singura pana la sfarsitul zilelor.
Ines Hristea
Fotografii de Petre Cojocariu