Calugarii vanturilor:
Manastirea "Malinesti"
La rascrucea tuturor vanturilor din podisul inalt al Moldovei se afla o manastire uitata de lume. O manastire si o biserica monument, zidita pe temelii stravechi, unde o mana de calugari tineri s-au hotarat sa reaprinda candela credintei
Daniil
Calugarul cel tanar care vine spre mine prin manastirea pustie pare ca aluneca peste pamant. Cu pasi usori, aruncati parca in laturi, cu vesmantul cel negru fluturand sub rafalele starnite de viscol, monahul Daniil inainteaza prin vant. Se opreste inaintea mea, imi pune amandoua palmele pe umeri si, fara sa ne mai fi intalnit vreodata, fara macar sa aiba habar cine sunt, imi spune zambind: "Bine ai venit, frate!". Ramanem cateva clipe asa, aproape sprijinindu-ne unul de altul, pentru ca strasnica vijelie sa nu ne doboare la pamant. Calugarul rade cu ochii sai verzi, bucuros pur si simplu ca ma vede. Apoi ma conduce spre sfanta biserica. "Iata un om cu suflet curat, imi spun, un om necomplicat, care n-ar putea avea niciodata ceva de ascuns. Demult imi era dor sa vad asemenea oameni..."
Ninsorile din biserica
Indepartata si rupta de lume e manastirea aceasta vasluiana... Urcata pe un platou inalt si gol - Dealul Cucului -, in calea tuturor vanturilor Moldovei, ea imi pare fragila, fara aparare. Nu degeaba s-a zis ca aici puterea crivatului "poate sa-ti sfasie carnea", ca o singura iarna petrecuta la Malinesti e pentru oricine o adevarata incercare. De altfel, intregul asezamant pare imprastiat, parca adus de vant. Spatii largi de pamant parjolit, cafeniu, nici urma de ziduri sau garduri. O bisericuta veche si singuratica, din lemn spalat de ploi, cateva saracacioase chilii calugaresti ascunse intr-o rapa si, ceva mai departe, contrastand vadit cu primele, o zidire enorma, neterminata, ce se sumeteste deasupra vailor alburii. Cei zece monahi sunt fugiti la ascultari, nu-i voi vedea pana aproape de ceasul vecerniei. Oameni tacuti si sfiosi, la fel de tineri ca si Daniil, oameni care dorm numai vreo patru-cinci ore pe noapte, intre sfarsitul miezonopticilor si liturghiile din zori, de la ora cinci. Staretul e in chilia lui, se roaga. In asemenea clipe, nimeni nu indrazneste sa-l tulbure. El e singurul preot, duhovnic si sfatuitor al intregii obsti, primul care a venit aici acum zece ani, inflacarat de gandul refacerii manastirii. Monahul Daniil imi spune ca, uneori, vazandu-l cum slujeste acolo, in altarul slab luminat al bisericutei seculare, "uitandu-ma la el numai asa, olecuta dintr-o parte, imi pare ca seamana cu Mantuitorul. Nu stiu, poate-i pacat mare sa zic asta, da asa-mi inchipui eu c-arata chipul Mantuitorului Hristos, ca staretul nostru... El m-a adus la calugarie acum sapte ani, cand eram inca un copil. Cu el am trecut aici prin cele mai mari greutati si cred ca numai rugaciunile lui ne-au salvat mereu pe noi, fratii. Pana nu demult, pe vreme de iarna, ingheta apa in sfantul potir, in timpul slujbelor. Acoperisul bisericutei era spart, nu aveam bani sa-l reparam si prin turnul din mijloc ningea inauntru. Dati-va seama, o biserica monument istoric, veche de aproape doua sute de ani... Cadea zapada in mijlocul ei, cadeau fulgi peste bietii fratiori in timp ce cantau! Uneori, slujeam noptile la lumina lumanarii si ningea peste noi. Era un frig cumplit, dar va jur, glasul parintelui nostru ne incalzea! Auzindu-i glasul din altar, nu mai simteam frigul, oboseala sau foamea, ne simteam protejati si uniti. Nu mai eram singuri..."
O bisericuta intunecoasa, de lemn, pe varful unui deal troienit de viscol, in care ninge peste calugari... Monahul Daniil nu se pricepe la mestesugit cuvinte. Nu-si cantareste spusele, nu-i place sa fie "prudent cu afirmatiile". Imi pare, de altfel, ca nici nu vorbeste cu vorbe omenesti, ba vorbele-i sunt chiar o stavila pentru furtuna de traire dinauntrul sufletului. Calugarul gesticuleaza, se scarpina in barbuta lui rara, roscovana, alearga spre cate-un colt al manastirii sa-mi mai arate altceva si altceva, apoi se intoarce iarasi, fericit, inotand cu bratele prin vant. Are 23 de ani. Nu stie ce va hotari Dumnezeu cu viata sa nici macar pana maine, dar ar vrea sa nu paraseasca manastirea asta niciodata. "Atata stiu eu: sunt fericit ca sunt moldovean si nu am pentru ce sa traiesc decat pentru Hristos si manastire!".
Capodopera unor tarani moldoveni
Musteste de istorie, in tot locul, pamantul acesta al Moldovei... Afara, chiar in fata intrarii in bisericuta, se afla o piatra veche, galbuie, pe care credinciosii au asezat nu demult o cruce de marmura. Calugarul ingenuncheaza in fata ei, o dezmiarda cu palmele, minunandu-se inca o data de vechimea rocii sfinte, de lucrurile pe care le alege Dumnezeu ca sa supravietuiasca istoriei. E piciorul de la sfanta masa a unei biserici mult mai vechi, una zidita de Bogdan Voda, tatal Sfantului Stefan cel Mare. Zice ca aici s-au rugat "moldovenii lui", chiar in lungile secole cand pe varful dealului acestuia n-a fost nimic, ca si astazi credinciosii si-o inchipuie existand inca, ferindu-se sa paseasca prin spatele pietrei, ca si cum ar ocoli un altar nevazut. Tot aici, pe dealul Cucului, in fata mandrei manastiri a lui Bogdan, va fi fost odinioara locul numit "La Scaune", unde voievodul Stefan impartea titluri boieresti ostenilor tarani...
Privita din afara, bisericuta nu te duce nicicum cu gandul la minunatiile dinauntru. Monument istoric declarat, ca atatea altele cazute astazi in uitare, biserica veche, din barne, invelita de calugari cu dranita si acoperita cu tabla, doar "ca sa tina de cald", cu speranta unor restaurari viitoare. Pasesc in urma monahului, cu capul plecat, si ma pomenesc intr-o alta lume, intr-un alt veac. Vantul amuteste brusc, cu respiratia oprita-n plamani. Se face atat de liniste, ca pot auzi buzele calugarului atingand icoanele catapetesmei. E foarte cald inauntru, chiar daca nu exista nici o incalzire, chiar daca liturghia s-a sfarsit demult. O lumina aramie stapaneste incaperea, pana in ultima ei firida, un aramiu trist si intunecat, ca de frunze vestede. Totul inauntru e scaldat in arama: icoanele, catapeteasma, covoarele, greoaiele candelabre, darele plumburii ale iernii, ce coboara molcom prin ferestruicile inguste cat palma. Deasupra intrarii, o inscriptie cu cifre arabe si litere chirilice, sapata in lemnul stravechi, pe care calauza mea mi-o desluseste silabisit: "1826, april 30. Gheorghe, Teodor", numele mesterilor tarani care au cioplit aceasta biserica. Pereti salbatici, de barne neslefuite, tot ca ai unei odai taranesti, fara despartituri intre pronaos si naos, pereti acoperiti cu stergare, covoare si "aere" din piele de caprioara, daruite bisericii de-a lungul veacurilor de tarani moldoveni. Iconostasul e cu adevarat capodopera. Poti, cred, sa-l privesti zile in sir, poti sa-i "citesti" povestea muta a imaginilor ca dintr-o carte sfanta: zeci de sfinti maniosi, miscatori, cu vesminte lungi de purpura si barbile precum niste aripi umflate de vant, siruri lungi de inchipuiri dumnezeiesti cufundate intr-o bogata si groasa impletitura de flori, frunze, ciorchini, melcusori si carcei de aur. O strana arhiereasca are la talpi doua fantastice animale marine, asemanatoare unor foci cu capetele ridicate si gurile deschise inspaimantator, sfesnicele au la picioare trupuri arcuite de cai, balauri si veverite. Palme anonime de tarani au zamislit toate aceste minunatii cutremuratoare. Palmele "moldovenilor mei", de care e atat de mandru urmasul lor, monahul Daniil...
Tanguirea Maicii Domnului
Chiar in fata catapetesmei, sprijinita pe icoana de inchinaciune a Maicii Domnului, se afla o alta, foarte mica, icoana facatoare de minuni, care e astazi marele sprijin al vietuitorilor Manastirii "Malinesti". Nu i se stie varsta, dar se banuieste c-ar fi chiar din vremea lui Bogdan Voda, din prima manastire care a fost vreodata aici. Palmele calugarului cel tanar se incordeaza si o inconjoara cu dragoste, ca si cum ar vrea s-o apere cu energia nevazuta a degetelor. Se sfieste s-o atinga, nu indrazneste nici macar sa vorbeasca prea mult despre ea. "Tot timpul i-am simtit ajutorul...", zice, numai in anii de cand se afla aici a vazut o multime de bolnavi si demonizati, care in fata altor icoane se inchinau evlaviosi, dar, ajungand inaintea acesteia, se zvarcoleau si racneau ca toate animalele din bestiarul Iadului. Nu demult, pe vremea comunistilor, icoana aceasta a fost furata din biserica, dusa departe, si ea a venit inapoi singura. Prin satele invecinate, Garceni, Bacesti, Dumbraveni, Iezar, mai sunt batrani care-si amintesc cum faptasii s-au intors la manastire si s-au crucit: chipul dumnezeiesc era din nou acolo, la locul sau de cand lumea. Mai mult, desi in timpurile acelea biserica era zavorata, cu interdictie strasnica pentru oricine de a pasi intr-insa, localnicii vedeau in unele nopti, sus pe deal, o palpaire de lumina. S-au dus acolo, si-au facut curaj sa se uite prin ferestruicile inguste si au vazut candela din fata acestei micute icoane arzand fara untdelemn, fara ca vreo mana omeneasca sa o fi aprins vreodata... Este tot Maica Domnului, Cea ascunsa in ferecatura de argint, dar o altfel de Maica Domnului. Din pricina anilor, chipul aproape nu I se mai vede. E negru, doar un oval negru, afumat de flacarile lumanarilor, candelelor si saruturilor arzatoare, dar daca te apropii si te uiti mai atent, in intunericul lemnului poti vedea o pereche de ochi tristi, incercanati, din care curg parca lacrimi rosii. Aceasta Maica nu-Si tine Pruncul in brate, ca in mai toate icoanele bizantine, ci-L tine intr-o palma, rastignit pe o cruce micuta, Il tine si-L priveste indurerata, aplecandu-si usor capul spre Dansul. O infatisare foarte rara a Preacuratei, pe care nu am vazut-o niciodata in alte biserici romanesti. Se numeste "Tanguirea Maicii Domnului".
Chemarea
"Da, cred si simt in fiece zi ca locul acesta e sub ocrotirea directa a Maicii Domnului!", imi zice, la sfarsit, monahul Daniil, in timp ce iesim iarasi in mijlocul vanturilor si ne indreptam spre cladirea cea lunga de la capatul aleii si al platoului inalt. Imi arata ce vor sa faca acolo, o casa mare, pentru calugari multi, cu tot cu o noua biserica inauntru. Bineinteles, nu mai sunt bani, nici un ban, insa calugarul cel tanar n-are nici cea mai mica indoiala ca Maica Domnului o sa-i ajute. "Maica Domnului e aici stapana. Bisericuta de lemn e patronata de Sfintii Arhangheli Mihail si Gavril, dar intreaga manastire, cu tot cu biserica din cladirea cea noua, poarta hramul Sfantului Acoperamant al Maicii Domnului, praznuit la 1 octombrie. Parca cineva din cer a randuit asa lucrurile, ca staretul nostru sa se nasca la 1 octombrie, sa fie hirotonit la 1 octombrie, sa vina aici pentru prima data la 1 octombrie si sa fie numit staret tot in aceeasi zi, la 1 octombrie. Doar coincidente? Nu cred. Cred, de altfel, ca Maica Domnului ne si alege pe noi, calugarii care trebuie sa ramanem in manastirea asta. S-au perindat multi pe aici, cei mai multi au plecat mai ales iernile, zicand ca nu mai pot indura frigul si singuratatea. Dar nu stiu cum s-a facut ca mereu am ramas zece. Pleca unu, venea unu, plecau doi, veneau imediat doi. Dar mereu am ramas zece...
In ce ma priveste pe mine, eu am visat in vis Manastirea "Malinesti". Nici nu stiu daca-i bine sa scrieti asta, este cel mai mare secret al vietii mele. Da, am visat-o, am visat-o fara sa fi auzit vreodata de ea, fara sa fi fost vreodata aici, fara sa fi stiut cum arata un calugar. Eram copil si am visat in vis toata randuiala calugariei, cu toate voturile monahale, cu toate treptele desavarsirii pana la sfintenie. M-am visat pe mine urcand un deal inalt, spre o manastire ce semana leit cu cea de acum si cineva imi soptea la ureche numele ei. Apoi, mult mai tarziu, l-am intalnit pe parintele staret. Venea des in Vaslui, cu treburi, asa l-am cunoscut, am vorbit cu dansul si, in cele din urma, i-am marturisit visul meu. El m-a intrebat cum se cheama manastirea visata. I-am zis ca nu stiu, nici atunci nu auzisem de manastirea aceasta, stiam doar ca e un nume care incepe cu "m". El mi-a spus: "Haide, trebuie sa-ti amintesti!". Eu tot nu stiam. "Nu-ti pare cunoscut cuvantul Malinesti?". Atunci, deodata, mi-am amintit totul. Parintele m-a luat cu dansul, am urcat impreuna dealul asta si, cand am vazut locul, ochii mi s-au umplut de lacrimi. Eu cred ca fiecare om trebuie sa simta in viata, mai devreme sau mai tarziu, o chemare. Ei bine, asta a fost chemarea mea."
Bogdan Lupescu
(Fotografiile autorului)