Sa salvam muzica lautareasca!
Muzeul Taranului Roman a lansat un mare proiect menit sa-i scoata din uitare pe lautarii de moda veche. Cititorii revistei "Formula As" sunt rugati sa se implice in el
Toata lumea stie ca satul este pastratorul unor traditii muzicale stravechi, care dau seama de identitatea locuitorilor sai si a neamului caruia ii apartin. O stiu si eu prea bine, de vreme ce timp de cateva decenii m-am straduit cum m-am priceput mai bine sa scot la lumina astfel de traditii, sa le inteleg si sa le fac cunoscute si altora, inainte ca ele sa se stinga sau sa se prefaca in "altceva" cu mai putina noima.
Ma intreb insa daca n-am gresit trecand prea des cu vederea peste traditiile muzicale ale orasului. La urma urmelor, Romania n-a fost nicicand o tara exclusiv rurala si ar fi incorect si chiar dezavantajos sa pretindem acest lucru si sa actionam in consecinta. O buna parte din orasenii de azi se trag de la tara, este adevarat; dar exista si oraseni get-beget - de-ar fi si doar pentru ca descendentii targovetilor din secolele trecute nu puteau sa piara fara urma! Orasul are, si el, propriile traditii muzicale seculare, care nu sunt neaparat mai putin distinctive sau mai putin valoroase decat ale satului. Una dintre ele este muzica lautareasca din orasele Munteniei si Moldovei. Am sa v-o descriu in cateva cuvinte, pentru ca vreau sa ma asigur ca intelegeti exact la ce ma refer.
Se putea auzi in restaurantele animate din mahalale sau chiar de pe strazile importante ale urbei, restaurante pe care le frecventau bunicii si chiar parintii nostri. Rasuna cateodata si la tara, la carciuma sau la masa mare a nuntilor. Era cantata instrumental sau vocal, cu acompaniament de taraf restrans, redus uneori la un singur instrument. Muzica lautareasca se compunea in principal din hore lautaresti si din cantece ascultate cu mult "of", pe care muzicantii le cantau aplecati pasional spre urechea clientului sau nuntasului. Ea si-a atins, poate, punctul maximei infloriri in perioada interbelica - atunci cand interpretarea sa a fost incredintata unui instrument pe atunci nou si cu neasteptate resurse: acordeonul. Promotorii muzicii lautaresti inca bine cunoscuti, pentru ca au apucat sa-si inregistreze piesele pe discuri, au fost: Zavaidoc, Faramita Lambru, Dona Siminica, Victor Gore, Romica Puceanu si Gabi Lunca. Au fost insa multi altii, de care lautarii batrani de astazi isi amintesc cu privirile inrourate.
Muzica lautareasca a avut si are admiratori infocati printre muzicienii savanti din Europa si Statele Unite, care vin inca in Romania sa o asculte sau sa o studieze, stiind ca exista doar aici si niciunde altundeva; sau mai bine zis, stiu ca ea mai exista inca, dar va disparea curand, pentru ca noi am cam uitat-o, determinandu-i pe lautari sa o abandoneze si ei. Adevarul e ca nu se mai gasesc muzicanti capabili sa o interpreteze cu timbrul vocal potrivit si cu acele inflorituri sinuoase si rafinate care ii dadeau farmec; sau poate ca s-ar mai gasi - caci nu se poate sa fi pierit cu totii!-, dar stau ascunsi prin cotloane nestiute din orase si sate, saraci si umiliti, ca toti oamenii care nu mai fac nimanui trebuinta.
O precizare necesara: nimeni nu trebuie sa confunde muzica lautareasca cu muzica manelelor de azi si nici cu muzica de tip "etno-pop" sau cu alte feluri de muzici noi. Nu intentionez sa ma pronunt cu asprime in legatura cu acestea din urma; ma multumesc doar sa afirm cu prudenta ca, cel putin deocamdata, nici una din ele n-a dat la iveala capodopere artistice, asa cum a facut muzica lautareasca; si ca ele oglindesc perfect societatea in care traim, cu confuzia, violenta, instabilitatea si criza ei de repere morale si estetice.
Observand declinul dramatic al muzicii lautaresti de calitate, Muzeul Taranului si Fundatia Culturala "Alexandru Tzigara Samurcas" si-au propus sa-i salveze vestigiile pentru viitorime. In acest scop, cele doua institutii au lansat un proiect numit "Muzica lautareasca", proiect in care doresc sa-i antreneze pe toti acei lautari "de moda veche" din Muntenia si Moldova, care mai stiu inca sa o cante. Concret: cele doua institutii vor alege piese lautaresti de inalta tinuta si le vor reinregistra, in parte pentru arhive, in parte pentru o posibila antologie a muzicii lautaresti. Muzicantii interesati sa ia parte la proiect sunt invitati sa expedieze, pe adresa Muzeului Taranului (Soseaua Kisseleff nr. 3, sector 1, Bucuresti, in atentia D-nei Speranta Radulescu), inregistrari cu muzica lautareasca cantata de ei - singuri sau impreuna cu tarafurile lor. Specialistii muzeului ii vor alege pe cei care se remarca printr-un repertoriu si un stil de elita. Lautarii selectati vor fi platiti, dependent de calitatea si de numarul pieselor pe care vor fi solicitati sa le intregistreze la Bucuresti.
Am credinta ca printre cititorii fideli ai revistei "Formula As" se numara multi lautari. Dar cum in ziua de azi majoritatea sunt atat de stramtorati, incat le e cateodata greu sa-si permita un abonament, exista riscul ca unii dintre ei sa nu afle de intentiile celor care vor sa-i puna in valoare. Asa ca ne adresam tuturor cititorilor revistei care cred in muzica lautareasca cu o rugaminte: stati de vorba cu toti muzicantii buni pe care ii cunoasteti, fie ei din orase sau din sate; invitati-i sa puna la posta o caseta inregistrata cu muzica lor lautareasca, pe adresa indicata mai sus; sugerati-le sa se fereasca sa cante cu instrumente electronice sau cu acompaniamentul unor tarafuri mari, pentru ca isi irosesc norocul din pornire. Convingeti-i ca autorii proiectului nu vor acorda in nici un chip prioritate muzicantilor consacrati de radio, televizor si disc. Ei vor avea rabdare sa-i astepte si sa-i asculte cu atentie, mai ales pe cei uitati sau stiuti doar in orasul sau satul lor. Daca lautarii nu va vor crede (oamenii deprimati sunt adesea neincrezatori), mai spuneti-le doar atat: sa telefoneze la 021/212.96.62 sau la 252.23.34 sau la 0745/18.78.44, sa se recomande si sa spuna ce canta, care e componenta tarafului lor si cum pot fi gasiti. Muzeul si Fundatia vor incerca sa gaseasca o solutie pentru a-i contacta direct. Si nu uitati sa le pomeniti ca e vorba si de un mic castig: multi dintre ei au mare trebuinta!
Cu ajutorul dvs., stimati cititori, am putea comite o fapta folositoare pentru nepotii nostri. Nu v-ar face placere sa stiti ca le-am putea oferi sansa sa asculte muzica cu care se delectau strabunii lor?
Speranta Radulescu
Carte
Selectia "Formula As"
Monica Lovinescu, "Jurnal 1990-1993", Editura "Humanitas" (tel. 021/222.90.61), 430 pag. Premiul Cartea anului 2003, desemnat de un juriu alcatuit din redactorii "Romaniei literare" si acordat de Fundatia "Anonimul" a revenit volumului pe care vi-l recomand acum. Optiunea a fost dificila, fiindca toate cartile nominalizate - dintre care pe unele vi le-am prezentat in acest spatiu - sunt deosebit de valoroase: mari poeti, precum Mircea Ivanescu si Emil Brumaru, cu antologii din intreaga opera, Andrei Plesu - Despre ingeri, Matei Calinescu - Portretul lui M, Mircea Cartarescu - Pururi tanar, infasurat in pixeli, Gabriel Liiceanu si Catalin Cioaba, cu traducerea-eveniment din Martin Heidegger - Fiinta si timp. Si inca au ramas pe dinafara destule aparitii exceptionale din anul trecut (Enciclopedia exilului de Florin Manolescu, Intoarcere in Bucurestiul interbelic de Ioana Parvulescu, Recursul la memorie de Ileana Malancioiu, Armata mea de cavalerie de Radu Cosasu, Bricabrac de Lucian Pintilie s.a.). A fost greu de ales, dar si bine: faptul ca apar atatea volume romanesti ce-si disputa titlul de "cartea anului" nu poate fi decat o bucurie pentru cititori. Dupa mai multe tururi stranse de scrutin, cele mai multe voturi le-a obtinut jurnalul din primii ani de dupa "marea intorsatura" din 1989, tinut de aceea care ani si ani a venit in casele noastre pe unde scurte, sa ne spuna adevarul si sa ne dea puterea de a rezista opresiunii. De ce abia acest al treilea volum, desi si precedentele sunt de mare interes? Fiindca in el este consemnata la cald avalansa de evenimente din 90 - 93 si ne readuce vii in memorie, dupa un deceniu, intamplari, contexte, reactii, amanunte revelatoare pe care timpul si inhibitia de protectie le-au estompat. Scriind impotriva amneziei colective, aducand si aceasta depozitie particulara in mereu amanatul proces moral al comunismului, Monica Lovinescu filtreaza prin sistemul ei coerent de valori tot ce s-a petrecut in acel timp de exaltare si confuzie. Ceea ce impresioneaza in primul rand e ca, aflata de o jumatate de secol in Parisul marii efervescente culturale si avand multe cunostinte printre francezi, Monica Lovinescu se dovedeste preocupata exclusiv de Romania si de romani, traieste cu toata intensitatea in tara parasita fizic in prima tinerete, ii consacra acesteia toata energia sa. Notatiile de jurnal sunt o cronica amanuntita a perioadei in care sperantele si cautarile de solutii politice alterneaza cu socuri de tipul diversiunii din martie 1990 de la Targu-Mures, al mineriadelor organizate de aripa dura a Securitatii impotriva Opozitiei, de reaparitia publica, in forta, a activistilor de rangul Ii, convertiti la "democratie originala", ce se grabesc, ca si securistii si turnatorii, sa infiltreze partidele si mass-media. Sunt notate, de asemenea, vizitele intelectualilor romani, multi dintre ei cunoscuti pana atunci doar din scris, in casa pariziana a familiei Lovinescu-Ierunca si convorbirile purtate cu acele prilejuri. Unii dintre ei ies, la o lectura din perspectiva de azi, destul de "sifonati" (daca ar fi stiut ca gazda tine un jurnal, ar fi fost probabil mai precauti si ar fi de discutat cat drept au la indiscretie si subiectivism autorii de jurnale destinate publicarii imediate). Exceptionale pagini prilejuiesc focalizarile pe cate un personaj faimos: Alexandru Paleologu, cel din perioada cat a fost ambasador la Paris, Eugen Ionescu urmarind evenimentele de la Bucuresti, inclusiv fenomenul Piata Universitatii, pentru care si-a exprimat simpatia, Emil Cioran atins de boala care-i distrugea mintea stralucita, Mihnea Berindei incercand din rasputeri sa ajute Opozitia macinata dinauntru de orgolii si vulnerabila la manipulari, Paul Goma frustrat de nerecunoasterea marelui sau curaj de disident autentic, Nicolae Breban asumandu-si necuvenite merite s.a. Incarcate de o coplesitoare emotie sunt cele doua vizite la Bucuresti, din aprilie 1990 si septembrie 1993, cu momente in care trecutul si prezentul se suprapun dureros. Astfel, vederea imobilului din Bulevardul Elisabeta nr. 25 ii redeschide Monicai Lovinescu rana niciodata complet cicatrizata a suferintelor din inchisoare si a uciderii adoratei mame, Ecaterina Balacioiu, victima a faptului ca refuzase colaborarea cu Securitatea. Mai mult, afla ca in fostul apartament al familiei Lovinescu se instalase chiar anchetatorul mamei. Si totusi, in aceasta prima intoarcere in tara are parte si de bucuria confirmarii ca tot ceea ce a facut de la microfonul Europei Libere n-a fost in zadar. I-o spun nu numai scriitorii de cartile carora s-a ocupat, ci si oamenii de pe strada.
Jurnalul Monicai Lovinescu din primii ani de tranzitie, atat de convulsionati, poarta amprenta unei mari iubiri contrariate pentru tara natala si mi se pare un document important pentru intelegerea istoriei noastre recente.
Adriana Bittel