Fetita si ingerul

Redactia
Fetita si ingerul. O poveste adevarata despre oameni adevarati. Nici n-ai zice, cand le vezi mergand impreuna, ca nu sunt mama si fiica. Se tin de mana, se privesc, isi zambesc, comunica din ochi, fara nici un fel de cuvinte. Parca desprinsa de lume, starea lor se degaja si atinge infiorand trecatorul...

Fetita si ingerul

O poveste adevarata despre oameni adevarati

Nici n-ai zice, cand le vezi mergand impreuna, ca nu sunt mama si fiica. Se tin de mana, se privesc, isi zambesc, comunica din ochi, fara nici un fel de cuvinte. Parca desprinsa de lume, starea lor se degaja si atinge infiorand trecatorul. Ca in filmele in care ploua cu flori. Si totusi, ceva distorsioneaza imaginea: fetita care paseste agatata de mana femeii este handicapata. Pe fata i se citeste uimirea si buimaceala copiilor retardati. Intr-adevar, Lorena este intarziata mintal. Lumina vietii ei este femeia de-alaturi, "mama" cea buna si iubitoare, care a scos-o intr-o zi din orfelinat. Dar sa lasam sa curga de la sine povestea; o poveste adevarata, despre oameni adevarati.

Intalnirea

Adina Nita din Ploiesti a lucrat mai bine de 20 de ani la Rafinaria "Astra". Nici nu-si imagina vreodata ca nu va iesi la pensie de la aceasta societate. Aici lucrase tot neamul, si al ei si al sotului. Parca le si curgea tuturor pe sub piele, in loc de sange, motorina si gaz. Cand venea cineva in vizita, comenta mirat, dar fara rautate, ca apa de la chiuveta miroase si ea a petrol. Ca si mancarea are gustul, destul de sesizabil, al acestuia. Adina nu mai observa acest lucru. Mirosul greu al motorinei facea parte din viata ei. Cu el crescuse. Cu el isi crescuse mai apoi si copiii. Era al lor, al gazarilor din Ploiesti. Dar viitorul n-a fost dupa sufletul ei. Cei trei baieti nu alesesera, cu toate insistentele mamei, sa se dedice petrolului. Ei s-au dus la facultati de informatica si de limbi straine. Fusese un obicei impamantenit in familie, ca macar un membru de-al ei sa urmeze drumul aurului negru. Adina s-a simtit tradata. Parca cineva ii furase trecutul. Parca cineva o rupsese iremediabil de rostul ei. A acceptat greu, ca atunci cand moare cineva, sa spuna adio petrolului. Poate si pentru ca in Ploiesti toate poarta numele acestuia: "Spitalul Petrolul", echipa de fotbal "Petrolul"... Dar petrolul din viata Adinei s-a transformat intr-o pata alunecoasa, pe care toate visurile sale au esuat. "Mai bine ca si-au ales alte meserii", spune acum Adina. "Am fi fost cu totii someri. Asa, ei au un viitor in fata. Eu nu am decat trecut. Dupa 20 de ani de devotament total, am fost aruncata la restructurari. A fost o lovitura groaznica pentru mine, dar m-a intarit Dumnezeu si am depasit momentul cel greu. Am inceput sa merg pe la Fortele de Munca, tot sperand ca gasesc ceva. Dar toti voiau tinere suple, cunoscatoare a doua, trei limbi straine, in stare sa foloseasca bine calculatorul, cu timp berechet la dispozitia angajatorului. Eu, ca o femeie trecuta de 40 de ani, care nu a facut nimic altceva decat sa masoare parametri, sa duca probe, sa miroasa, asa cum altii miros painea calda, benzina si gazul, nu aveam nici o sansa. Nu era nici o perspectiva de a gasi un locsor de munca. Intr-o zi, am auzit la televizor ca se cauta asistenti maternali. "Ce-o fi asta?"", mi-am spus. Pe urma, mi-am propus sa incerc, desi nu eram convinsa ca voi reusi. Mai ales ca acei copii din care urma sa aleg, sa iau unul acasa, erau handicapati. Auzindu-ma ce vreau sa fac, vecinele s-au uitat crucite la mine. Ce-mi trebuia mie in casa copil bolnav si strain? N-aveam ce manca, la urma urmei? Cum sa le spun ca sunt singura, ca eram dezarmata, ca de la plecarea copiilor ma simteam fara rost? Plecasera, aveau grijile lor, familia lor, nu mai stateau de mine, de suspinele mele, de plictiseala si singuratatea mea. Barbatul, ca barbatul, cu ale lui. Mai o bere cu prietenii pe la carciuma, mai un cui batut prin casa, mai un meci pe stadion... N-are timp sau poate nu stie sa-mi puna oblojeala pe rani. Ca asistent maternal mi-ar fi mers si vechimea in munca, ceea ce insemna ca la batranete as fi sperat la o pensie. M-am hotarat: "Ma duc sa vad despre ce este vorba", mi-am spus. Mi s-au prezentat vreo zece copii cu deficiente. Tabloul era oribil, induiosator si cumplit in acelasi timp. Nici nu vreau sa vorbesc despre ce am vazut acolo. Atata suferinta, atata schilodire, atatia copii ca niste biete animale uitate intr-un abator. Nu le trebuia nici mancare, nici sanatate, tanjeau, saracii, dupa afectiune, asteptau, cu o speranta ucigatoare, sa vada pe care-l aleg. Printre ei era si Lorena. Parea agitata, cuminte si pierduta, in acelasi timp. De cum am vazut-o, am stiut ca e Ea. Am simtit ca pe ea o vreau, ca pe mine ma astepta, ca pe ea am cautat-o. Erau alti copii mai frumosi, fara un handicap vizibil psihic sau fizic, toti asteptau, tremurand de emotie, sa fie alesi. Mie mi-a placut Lorena. Era ca si cum as fi cunoscut-o dintotdeauna, ca si cum venisem special s-o iau acasa, cu mine. Desi intarziata mintal, a perceput si ea semnalele care porneau de la mine, s-a bucurat enorm, mi-a zis "mama" de la inceput. Poate unora nu le pare mare lucru, dar eu am fost peste masura de impresionata. Nu mi-a spus nimeni "mama" in felul ei, cu atata disperare si nadejde in ochi. Eram ingerul pentru ea. Trimisul luminii. Copil al nimanui, zacea acolo, in indiferenta corecta a orfelinatului. Nu avea pe nimeni, cea care ii daduse viata o abandonase din cauza handicapului. Faptul ca m-a placut si ea a fost ca o declaratie de iubire. Zau va spun, nici daca m-ar fi ales un barbat, nu m-as fi bucurat asa de mult. Am facut actele si am luat-o acasa."

Mica salbaticiune

Cat vorbeste Adina, Lorena nu se misca de langa ea. Singura mama pe care o stie de-o viata. Are sapte ani, dar daca o intrebi, spune mereu ca are doar trei. Poate atunci, dupa cum spun specialistii consultati de Adina, a suferit un soc afectiv si mintea ei a refuzat sa mai accepte realitatea. Poate atunci a realizat ca fusese alungata de-acasa. Ca era de prisos. Ca din viata ei, iubirea fusese taiata definitiv. Si animalele aruncate pe strada tanjesc dupa o mangaiere. Dar un copil! Adina nu stie, de fapt nu vrea sa stie deloc daca Lorena s-a nascut astfel sau boala a aparut pe parcurs. Cert este ca in centrul de primire de unde a fost luata, fetita facea crize, era violenta, ii stiau de frica toti. Era micul tiran al centrului. Chiar daca nu au aratat fatis, angajatele de acolo au fost fericite ca au scapat de ea. Acum, nici urma din aceste purtari. Este un copil bland si iubitor. Adina vrea sa faca om din ea. Si la Scoala ajutatoare, unde Lorena este eleva, se spera acelasi lucru. Intre timp, Adina s-a obisnuit cu fetita care se tine numai dupa fustele ei si, cand nu e ea acasa, dupa sotul ei. Ii spune "tata", cu toata dragostea cu care un copil poate sa rosteasca acest cuvant. Iar barbatul tresare. Afectiunea aceasta tarzie il tulbura. In ce-i priveste pe cei trei fii ai sotilor Nita, cand vin acasa stau si ei cu Lorena. Fetita s-a lipit si de ei, simte ca au o legatura puternica, speciala, cu "mama". Dupa cum povesteste Adina, baietii se intreaba cine este mai norocos: Lorena, ca a gasit o familie, sau ei, toti, ca au intalnit-o pe mica handicapata, care ii topeste cu afectiunea ei. "Probabil ca pe unde a dus-o viata, nimeni nu s-a gandit sa-i vorbeasca omeneste, sa o trateze cu gingasie, sa o iubeasca", spune Adina. "Avea incontinuu, cand am adus-o acasa, o foame de neinchipuit. Ii era frica, atunci cand avea in fata farfuria cu supa, ca i-o ia cineva. Tinea de ea cu ferocitate, cu spaima ca ramane nemancata. Manca deodata cu amandoua mainile, avea gura plina, dar se caznea sa mai vare ceva. Cand a constatat ca, de fapt, nu o ameninta nimeni, s-a potolit. Acum este o copila civilizata, integrata perfect in familie. Recunosc deschis: m-am temut totusi, la inceput, sa nu dea foc la ceva, sa se repeada la mine, nu de rautate, de razbunare, ci pentru ca nu a fost inzestrata cu harul gandirii depline, al intelegerii... Dar nu a fost asa. Cred ca dragostea mea a salvat-o."

Gura lumii

Acum, pe Adina si pe Lorena nu le mai desparte nimic. Merg impreuna la cumparaturi, se plimba impreuna, se duc in parc, vorbesc toate cele. Chiar daca uneori Lorena nu intelege, Adina se simte bine sa-i impartaseasca framantarile ei. O linisteste faptul ca vorbeste cu "fata ei". Si-a pus de gand s-o vada pe codana cu handicap realizata omeneste. Sa aiba, adica, si Lorena un rost. Sa faca ea cu mainile ei ceva, daca mintea n-o duce, sa distinga o vorba buna de-o vorba rea, dusmanul de prieten. Sa simta oamenii care vor sa ii faca rau, ciudosii, cei care cauta pricini la toate. Nu toata lumea pricepe relatia Lorenei cu Adina. Unii cred ca mama adoptiva a avut interes sa ia copilul si sa-l creasca "pe bani". "De", zic ei, "mai faci rost de o sticla de ulei, de doua kile de zahar, iese ceva!" I-au spus-o Adinei de la obraz si ea e inciudata. Asa somera cum se afla, tot avea de o sticla de ulei si doua kilograme de zahar, nu trebuia sa creasca un copil pentru asta. "Daca sunt asa de mari interese", spune femeia, "de ce sunt atatia copii abandonati in case de copii si centre de plasament? De ce nu ia toata lumea cate unul, ca sa se bucure de "facilitati"?" Un nod vizibil i se zbate in gat, apoi isi alunga tristetea si zice hotarata: "Daca stau sa ma gandesc bine, poate ca asa e, am avut interes. Voiam sa gasesc caldura care-mi lipseste, in ochii pierduti ai acestei fetite, voiam sa-mi regasesc sentimentele in zambetul ei fericit, tanjeam dupa un sarut de copil, voiam sa fiu prin ea mai aproape de Dumnezeu. Nu stie nimeni ce bogata ma simt de cand am luat-o pe Lorena. Sunt mama inca o data. N-am crezut ca am atatea resurse de afectiune, ca de sub mangaierile mele, un copil cu mintile ratacite va inflori. Credeti-ma, nu exista nimic mai presus pe lume decat iubirea. Descopar tarziu adevarul acesta, langa un copil care nu il poate exprima. Nici nu-i nevoie. Bucuria ei spune tot".
Nina Marcu
Fotografii: Anton Suteu