Etnografie
"Casa-n casa" la Muzeul Taranului Roman
De curand, la Muzeul Taranului Roman a avut loc un eveniment demult asteptat: revenirea in patrimoniul sau, dupa 50 de ani, a casei lui Antonie Mogos din comuna Ceauru (Gorj). Este un eveniment care marcheaza, pe de-o parte, realizarea unei continuitati culturale ce trebuia restabilita cu orice pret, iar pe de alta parte, este inceputul manifestarilor dedicate centenarului Muzeului, care se va sarbatori
in anul 2006
In anul 1907, in fruntea Muzeului de Arta Nationala Carol I (caruia i se spunea adeseori si "Muzeul de la Sosea" - azi Muzeul Taranului Roman), se afla un celebru scriitor, impatimit al etnografiei: Alexandru Tzigara-Samurcas.
In timpul deplasarilor sale prin tara, Al. Tzigara-Samurcas descopera casa unui taran gorjean, pe nume Antonie Mogos, tocmai cand acesta era pe punctul de a o demola si a construi o alta noua in locul ei. Intuindu-i exact valoarea si importanta pentru demersul muzeografic de care era atat de preocupat, Samurcas nu va ezita nici o clipa pana nu-si va vedea visul implinit. Va lua parte la toate formalitatile de cumparare a acestei case, apoi de demontare, transport si repunere in valoare in salile Muzeului National de la Bucuresti. (Lucrarile au fost finalizate in ianuarie 1908.) Sa amplasezi o casa intr-o alta casa era o actiune temerara si plina de originalitate. Dar si un efort urias, de care Samurcas nu s-a temut nici o clipa si care a insemnat de fapt un mare succes.
Casa este realizata din lemn, fiind conceputa si lucrata integral de mesterul taran. Respectand intr-o oarecare masura planul traditional al caselor din zona comunei Ceauru, casa Mogos este in acelasi timp si un unicat. Acest taran artist si-a imaginat o casa pe care si-a dorit-o a fi cea mai frumoasa din sat. A lucrat trei ani la ea. Personalitatea si mai cu seama harul sau si-au pus amprenta asupra intregii constructii, atat in ce priveste conceptia, cat si finetea si rafinamentul executiei. In realizarea acestui adevarat "giuvaer arhitectural" este vorba, fireste, de maiestrie si talent, dar si de un ochi format si inclinat nativ spre atingerea perfectiunii. Bogatia simpla a fiecarui detaliu demonstreaza acest lucru. Cu migala si daruire, dar si cu pricepere innascuta, Antonie Mogos a sculptat "fruntarele" (brauri decorative de-a lungul cerdacului), stalpii, portita cu arcada de la intrare si "undrelele" (stalpi decorativi fara implicatii in structura de rezistenta). La fel este si coama cu "ciocarlani", acele pasari sculptate in sindrila, ingenios insiruite, si care tin loc de coama a casei. Proportiile ideale intre toate elementele constructive se regasesc si in compunerea celor doua "hodai", bucataria si camera de locuit, ce pot si comunica intre ele, si "pimnita" sau camara, cu intrare separata. Nimic strident, toate se afla la locul lor, randuite dupa datina.
In 1953, "Muzeul de la Sosea" se va desfiinta (se va instala aici muzeul P.C.R.), iar casa lui Antonie Mogos va fi iar demontata si amplasata in aer liber la Muzeul Satului. Dupa anul 1990, cand, prin infiintarea Muzeului Taranului Roman, s-a revenit la idealurile acelui prim Muzeu de Arta Nationala, s-a pus si problema readucerii casei Mogos in locul ei de drept. Un merit deosebit l-a avut d-l Horia Bernea, directorul Muzeului Taranului Roman in perioada 1990-2000, care a sustinut in permanenta acest proiect, devenit prioritar in ultimii ani. In plus, a mai existat si sprijin permanent si intelegere din partea Muzeului Satului, care a acceptat de la inceput aceasta idee.
"Casa-n casa" este, deci, casa lui Antonie Mogos, aflata din nou la Muzeul de unde plecase in urma cu 50 de ani. S-a gasit si acum, pentru ea, ca si la prima ei adoptiune, "o sala incapatoare, simpla, dar plina de lumina". In plus, "locuinta" aceasta a casei este imbogatita acum cu pereti impodobiti cu scoarte si marame oltenesti, cu fotografii ale vremii si un cabinet de studiu foarte interesant. Si mai exista acum, tot ca noutate, o scara laterala, care permite accesul pana la nivelul podului descoperit al casei, prilej de a vedea modul in care erau randuite la acea vreme in pod alimentele puse spre pastrare, dar si unelte, vase, linguri etc., ce nu aveau o intrebuintare imediata.
Dar implinirea acestui proiect a insemnat si de aceasta data (urmand modelul lui Samurcas) efort si daruire din partea tuturor celor implicati in realizarea lui. Si munca in echipa. Astfel, muzeografii, restauratorii si conservatorii departamentului "Muzeografie" de la Muzeul Taranului Roman, alaturi de colectivul tehnic, care s-a ocupat efectiv de demontarea si montarea casei (actiune deloc simpla), au reusit impreuna un lucru extraordinar: sa readuca casa lui Antonie Mogos acasa.
Rodica Flesariu Marinescu
Muzica
Va mai place opera?
...acesta este titlul, provocator si cu multe nuante, al celei mai recente carti semnate de Luminita Constantinescu. Chiar daca de pe micul ecran ne lipsesc emisiunile sale facute cu profesionalism si cu pasiune, cartea de fata le suplineste oarecum si hraneste curiozitatea iubitorului de opera. Autoarea isi continua placuta si tenacea munca, ale carei rezultate le-am vazut in prima sa carte de dialoguri cu personalitati ale scenei lirice.
Va mai place opera? contine dialoguri incitante si instructive (exemplare in multe privinte) cu artisti lirici care, din motive obiective (majoritatea sunt romani cu uriase cariere internationale, cu agende incarcate, greu de prins, ori personalitati care, dupa ce au fost aplaudate pe cele mai mari scene ale lumii, s-au dedicat acum instruirii tinerelor talente), nu au putut aparea in primul volum. Apar astfel in cartea Luminitei Constantinescu: Ileana Cotrubas si Viorica Cortez, Maria Slatinaru-Nistor, Corneliu Murgu, Marcel Rosca, Airiser Csaba, alaturi de Ruxandra Donose, Leontina Ciobanu-Vaduva, Simina Ivan. Iubitorii operei se pot intalni, prin intermediul cartii, si cu... zei ai genului, precum: Pavarotti, Domingo, Carreras, Agnes Baltsa, Grace Bumbry, Renata Scotto, Sherrill Milnes, Helen Donath, Luis Lima, Shirley Verrett ori cele trei soprane pe care le-am ascultat si la Bucuresti, Kallen Esperian, Cynthia Lawrence, Kathleen Cassello, apoi Carmela Remigio, soprana care a cantat cu Pavarotti in concertul de la noi, Beatrice Uria-Monzon, JosE Cura, Denyce Graves.
Luminita Constantinescu, ca un cunoscator complex al spectacolului de opera, a intervievat si cativa regizori de talie internationala: nonconformistul Petrica Ionescu, Richard Eyre, director al Teatrului "National" din Londra, surprins la repetitiile cu Traviata la Covent Garden, unde rolul principal era detinut de Angela Gheorghiu, Nicolas Joel, regizor si director al Teatrului "Capitole" din Toulouse. Autoarea a avut si sansa intalnirii cu renumiti dirijori, iar dialogurile figureaza in volum: Georg Solti si Klaus Donath, Leone Magiera.
Cartea mai contine si consemnarea unui scurt dialog cu impresarul de origine romana Luisa Petrov, care a colaborat cu multi artisti romani, si un interesant "fisier" al aparitiilor romanesti pe scena Metropolitanului, incepand cu 1909. Trebuie spus ca toate laudele pe care i le-am adus Luminitei Constantinescu la precedentul volum sunt meritate pe deplin si de aceasta noua aparitie. Autoarea si-a pastrat acuratetea informatiei, modul delicat de a formula intrebari, de fapt, marea sa dragoste fata de opera.
Claudiu Ionescu
Colinde cu Gheorghe Zamfir
Craciunul a trecut, darurile continua
In avalansa de Cd-uri cu colinde, unul se detaseaza in mod sigur: Zamfir - Colinde. Este prima inregistrare aparuta in Romania care cuprinde colinde cantate la nai, acompaniate de cor si orga. Din cele 14 colinde de pe disc amintesc: Praznic luminos, La tulpina marului, Ziurel de ziua si Sfantul Domn Iisus. "Cu concursul maestrului Nicolae Licaret, al unui minunat grup de tenori, baritoni si basi din Corul Filarmonicii "George Enescu" si al percutionistului Eugen Gheorghe am realizat intr-un timp record acest disc minunat, care reuneste un manunchi de cantece de colind traditional pe care romanul le canta de cand s-a crestinat", afirma Gheorghe Zamfir.
Acum cativa ani, cand pregateam pentru "Formula As" un interviu amplu cu Gheorghe Zamfir, am fost invitat la Palatul Elisabeta la o repetitie de "o ora - maximum o ora si jumatate". Fireste, m-am bucurat mult. Acompaniat de un taraf, Zamfir lasa cantecele sa curga unul cate unul, revenea, decupa note, pasaje, cu un patos care impresiona. A schimbat, de-a lungul repetitiei, mai multe naiuri, mergand, ca intotdeauna, la subtilitati, cautand sa atinga acel "dincolo de sunet" - perfectiunea. La sfarsitul repetitiei, camasa uda dovedea efortul colosal, dar Gheorghe Zamfir nu dadea nici un semn de oboseala, era incarcat de o energie fabuloasa, gata sa o ia de la capat. E inutil sa mai spun ca repetitia durase vreo patru-cinci ore, de fapt!!!
Acelasi patos il vom regasi in discul cu colinde. "Ce poate sa purifice pe om mai mult decat a-L canta pe Domnul cu toata inima lui?", conchide Gheorghe Zamfir. Chiar daca sarbatorile iernii au trecut si Craciunul a ramas o amintire frumoasa, Cd-ul Zamfir - Colinde este un dar care nu are anotimp.
C. I.