Iulian Vrabete

Redactia
Un "holograf" cu patru duzini de ani si tot pe-atatea succese. Iulian Vrabete. "Imi doresc ca publicul nostru sa ne iubeasca . pana cand vom deveni "venerabili", ca Rolling Stones". Chitarist, compozitor si textier al multora dintre hit-urile Holograf, Iulian Vrabete va este cunoscut si ca prezentator a...

Un "holograf" cu patru duzini de ani si tot pe-atatea succese

Iulian Vrabete

"Imi doresc ca publicul nostru sa ne iubeasca
pana cand vom deveni "venerabili", ca Rolling Stones"


Chitarist, compozitor si textier al multora dintre hit-urile Holograf, Iulian Vrabete va este cunoscut si ca prezentator al emisiunii muzicale "Taverna", de pe Romania 1. Oltean prin nastere, de meserie arhitect, cel mai sensibil si mai romantic dintre "cei patru muschetari" ai trupei, ne-a oferit primul lui interviu pe 2004. Sa-i fie, si lui, si noua, de bun augur

La inceput a fost... Beatles

- "M-a facut mama oltean, puisor de craiovean"... Parca-ti aduce aminte de ceva versul asta...
- Intr-adevar, m-am nascut si am copilarit in Craiova. Pe vremea aceea, Bania mai pastra parfumul orasului vechi ce fusese odinioara, cu conacurile si parcurile lui fabuloase. Mai functiona atunci (pe locul unde este acum Teatrul National) si piata orasului, care era, cred, cea mai mare piata din tara. Duminicile parca se revarsa acolo Cornul Abundentei, chiar si in saracia instaurata dupa anii 70. Era o bogatie pantagruelica. Imi amintesc ca mergeam sa cumparam legume si fructe de la piata si nu stiam ce sa alegem mai frumos si mai bun. Pe vremea aceea, nici nu dadeam atentie conservelor din magazine, nici nu prea existau de fapt, totul se facea in casa. Primul borcan de gem l-am vazut in magazine cand eram in clasa a cincea. Iar ca anecdota, cel mai neobisnuit lucru pe care mi-l aduc aminte in legatura cu piata mare din Craiova e ca taranii vindeau vinul "cu burta". Adica dadeai cinci lei, capatai o damigeana si beai cat puteai din ea, adica atat cat te tinea burta. De altfel, oltenii cu cobilita au intrat in istoria vremii, ei aprovizionand si pietele din Bucuresti cu tot ce era mai bun si mai proaspat. Femeile veneau cu cosul pus pe cap. Puteau sa care greutati incredibil de mari asa, cu cosul asezat peste o basma rasucita si potrivita ca o tipsie pe cap, ca sa aiba o suprafata de sprijin mai mare pentru fundul cosului. Asa venea si laptareasa noastra, de la care bunica ne cumpara lapte ce avea parca gust de vanilie, unt batut in putinei, smantana cremoasa si iaurt, care era atat de consistent, ca era taiat cu o lopatica de lemn si arata ca un jeleu alb. Se manca mai sanatos pe vremea aceea! Acolo, in piata veche a orasului, exista o bursa a lautarilor craioveni, vestiti in tot sudul, unde se adunau si erau angajati, fiecare in functie de "box-office"-ul lui, pentru nunti sau alte petreceri. Pentru multi poate pare caraghios ca prima parte a copilariei am petrecut-o fara televizor. Tudor Gheorghe a trezit in mine muzicantul oltean latent, atunci cand am vazut primul lui spectacol de muzica si poezie, Menestrel la curtile dorului. Eram elev la scoala generala.
- Dadeai semne artistice de pe atunci?
- Da, dar in cu totul alta directie: artele plastice. Recunosc, a fost un handicap pentru mine faptul ca nu am studiat muzica din copilarie. Aveam de mic un deosebit talent la desen si asta i-a facut pe parintii mei sa-mi prevada o cariera in domeniu, cu atat mai mult, cu cat tatal meu a fost directorul Fondului Plastic din Craiova, deci am crescut printre pictori, sculptori, gravori... Liceul l-am urmat la Colegiul "Carol I", o scoala veche, vestita, acolo au absolvit nume mari ale politicii, stiintei - ca Nicolae Titulescu, Gheorghe Titeica. De muzica m-am apropiat intr-un fel bizar, care m-a marcat si mi-a deschis brusc drumul pe care aveam sa-l urmez. Aveam 13 ani cand, impreuna cu niste prieteni, am ascultat pentru prima data, pe un disc adus din strainatate, grupul ce era in mare voga pe atunci si care avea sa devina legendar: Beatles. Ma intreb si acum ce exista in atmosfera, in eterul acelor vremuri, daca un singur cantec ne-a rasucit pur si simplu vietile, si mie, si prietenilor mei (chiar daca ei au devenit ulterior medici). Din momentul acela, pentru mine muzica a devenit o obsesie si apoi o preocupare constanta pentru tot restul vietii. Dar de la dorinta pana la realizare a mai trecut o vreme. In clasa a saptea, am invatat primele acorduri la chitara cu ajutorul unui vecin, care mi-a ramas si pana acum prieten si cu care am una din cele mai vechi colaborari muzicale: Gabriel Cotabita. In clasa a opta, am castigat un concurs de pionieri la disciplina fizica-chimie si am primit un premiu de cinci sute de lei, cu care mi-am cumparat o chitara. Apoi, cu Gabi si cu ceilalti doi prieteni, cu care ascultasem pentru prima data Beatles, am facut o formatie, se numea Moon Stones ("Pietrele din luna"), cu care am cantat pe la serbarile scolii, dar fara sa facem nimic serios. Am intrat la liceu si am devenit coleg cu Gabi Cotabita, iar tatal meu, incantat fiind ca am reusit la un liceu bun, eu confirmandu-i, in sfarsit, talentul meu muzical, mi-a cumparat o chitara bas electrica. Ma hotarasem ca asta vreau sa ma fac, basist, pentru ca asta era si Paul McCartney, Beatles-ul pe care-l simpatizam cel mai mult si pe care-l imitam asiduu. Invatand si perfectionandu-ne, toti cei patru membri ai grupului nostru am devenit cunoscuti si in afara liceului si am cantat pe la case de cultura, la cluburile tineretului, cluburile muncitoresti. In paralel, in timpul liceului, am studiat contrabasul la Scoala Populara de Arta, cu un instrumentist foarte valoros al Filarmonicii craiovene, pentru ca mi-am dat seama ca nu e suficient sa fii un autodidact. Am invatat temeinic muzica. Nu am mai cantat pe acest instrument de multa vreme si-mi pare rau, pentru ca e foarte frumos, foarte expresiv. Dar mi-a folosit foarte mult in dezvoltarea mea ca instrumentist la chitara bas.
- Cand ai luat in serios muzica, cand ai hotarat ca asta vei face pentru restul vietii?
- Adevarata cariera a inceput cand am ajuns la Institutul de Arhitectura "Ion Mincu", fiindca, desi cantam inversunat la chitara, am considerat ca e cazul sa-mi fac o meserie solida. Dupa anul intai, fostul director al "Clubului A" (supravietuieste si astazi) m-a vazut cantand la un jam-session cu fetele de la Catena si mi-a propus sa alcatuiesc o trupa cu care sa cant la deschiderea clubului, care avea loc in fiecare toamna. Asa s-a nascut prima varianta a trupei Basorelief, cu care, pe tot parcursul studentiei, pana in 1982, am castigat festivaluri, mari premii, am facut imprimari. Am terminat facultatea, ne-am raspandit fiecare in alt colt al tarii, iar eu am ajuns la Alba-Iulia. M-am adaptat de minune conditiilor de-acolo, ardelenii m-au placut imediat, chiar imi spuneau ca parca as fi de-al lor si ca nu aveam nimic de oltean. Am stat cinci ani, timp in care am lucrat ca arhitect, fara sa am nici cea mai mica satisfactie, pentru ca era perioada constructiilor comuniste tip, nu exista nici o dezvoltare in directia unor proiecte mai avangardiste. Am avut si o oarecare activitate muzicala, am cantat cu Mass Media, o trupa destul de buna, cunoscuta prin faptul ca fusese premiata la cateva festivaluri de rock. Intr-o zi, mi-am dat seama ca trebuie sa ma intorc la Bucuresti si sa fac numai muzica. A fost o decizie nebuneasca la vremea aceea, pentru ca mi-am parasit serviciul, apartamentul, pentru un vis. Nu regret nimic, ci numai faptul ca aceasta schimbare a facut sa se destrame casnicia pe care o aveam atunci. La cateva luni dupa ce am ajuns in Bucuresti, am fost cooptat in grupul Holograf, pe ai carui membri ii stiam foarte bine, ma chemasera inca din 1985 la ei. Sunt de-atunci 16 ani si ma intreb cand au trecut.

Holograf, pe "repede, inapoi"

- Alaturi de Holograf ai cunoscut implinirea ca muzician, ai trait momente de maxima tensiune artistica. Fa-ne putina istorie...
- Era o trupa deja cunoscuta cand am venit eu, apoi ascensiunea a fost rapida: dupa trei ani eram printre primele, cele mai bune grupuri rock din Romania. Apaream mai rar la televizor, ca aveam parul lung si trebuia sa ni-l strangem la spate, cu agrafe, sa nu se vada. Dar concertele erau extraordinare, lumea ne iubea neconditionat. Poate si unde nu aveau alte oferte. Acum si noi radem si ne dam coate cand ne vedem in fotografiile de-atunci si ne-aducem aminte cum ne imbracam si cum ne zbateam sa fim la moda, cel putin in ceea ce privea vestimentatia. Bineinteles ca lucrurile acestea ni se par acum desuete. Tinerii veneau special la mare, sa ne vada, in concerte, seara de seara, la "Forum", in Costinesti. Dar sfarsitul anului 1989 ne-a dat si pe noi peste cap, ca pe toata lumea. In sensul ca ne-a adus o noua viata, bucuria de a face muzica asa cum vrei si cum simti, nu cum iti dicta cenzura, bucuria de a calatori - pana atunci fusesem numai in tari socialiste, nu fusesem niciodata intr-o tara occidentala. Credeam si noi, ca multi altii, ca tot ce zboara se mananca, si in momentul in care am ajuns in 1990 la Paris, apoi imediat la Londra, unde chiar am imprimat, am zis: "Gata, cariera noastra internationala a inceput!". Ei bine, n-a fost chiar asa, am inteles in scurta vreme ca lumea occidentala nu-ti face loc chiar asa de repede in ierarhiile ei, fie muzicale, fie de alt gen. Dovada ca nici altii ca noi, din nici o tara fosta comunista, nu au reusit sa faca o cariera, adica mai mult decat sa participe la un festival si sa primeasca un premiu. Piata si industria muzicala occidentala au alte reguli, care nu tin seama neaparat de talent, ci mai degraba de niste interese financiare foarte clare si logice: nu promoveaza artisti dintr-o zona neinteresanta pentru ei din punct de vedere comercial, unde nu pot vinde. Un exclusivism nascut nu din prejudecati, ci dintr-un calcul foarte rational.
Inceputul anilor 90 nu a fost deci foarte comod, si nu numai pentru noi. Pana atunci, publicul ne adora, dar s-a intamplat o minune: pentru romani s-a reinventat televiziunea. De la cele doua ore de program pe care ni le dadea regimul ceausist, am ajuns la posturi exclusiv muzicale. Dintr-o data, interesul oamenilor s-a mutat catre alte zone, dintr-o aviditate de a descoperi ceea ce pana atunci le fusese interzis. Si asa, intr-o zi, am descoperit ca nu mai aveam ce face, cel putin, nu la nivelul de entuziasm pe care-l trezeam pana atunci. Si am descoperit o modalitate de a ramane impreuna si de a putea, totodata, sa castigam si niste bani: am plecat sa cantam in cluburile din strainatate. Am stat trei ani in Olanda, timp in care am continuat sa facem muzica, chiar daca prea putin cantam piesele noastre, ci mai mult din repertoriul international. Dar am invatat sa lucram intr-un sistem care nu prea admite intarzierile, datul din umeri, scuzele. In 1994, au inceput sa se miste lucrurile in Romania, au reinceput concertele, turneele sponsorizate de marci puternice, lumea a reinceput sa ne caute, ca pe niste jucarii dragi, pierdute pentru o vreme si pe care le-a regasit cu bucurie.

Plutind pe val

A doua parte a carierei noastre, ca grup, a inceput mult mai tarziu, in 1998, odata cu lansarea albumului Supersonic. Ti-am dat un inel a fost piesa cu cel mai mare succes pentru noi, iar asta ne-a aruncat direct pe un alt val, care inca nu ne-a dus la mal, ne tine pe creasta. Sigur, intre timp, concurenta s-a intensificat, au aparut noi genuri muzicale, care de fiecare data au fost declarate exhaustive si pe urma s-au dovedit a fi doar niste mode trecatoare. Noi am ramas in joc, iar la ultimul nostru album, Pur si simplu, abia am incheiat turneul de promovare si am avut un succes urias. Este cel mai bine vandut produs muzical al genului, si asta ne aduce o si mai mare satisfactie, pentru ca la acest album am fost propriii nostri producatori muzicali.
- Va mai considerati o formatie de rock, asa cum porniserati la inceputul anilor 80?
- As spune ca acum cantam pop-rock, poate si din cauza ca anii care au trecut au temperat rebelii din noi, poate si pentru ca a trecut vremea revoltei sociale, a textelor cu adresa politica. Pe de alta parte, cei care canta acum rock pur mi se pare ca se adreseaza unui public aproape la fel de specializat ca cel al jazz-ului. Nu se poate spune despre rock ca a fost o moda care a trecut, ci, mai degraba, ca a fost compromis, la un moment dat, de excese, fiind asociat cu violenta, cu drogurile, cu manifestarile extreme. Grupul nostru a evoluat in ultima vreme in directia pop-rock-ului, chiar am inovat in aceasta directie, noi suntem multumiti de ceea ce facem acum, daca ne gandim ca, pe undeva, orice artist este prizonierul propriei cariere. De aceea, nu cred ca este bine sa-ti schimbi radical stilul, genul, look-ul, pentru ca nu faci decat sa derutezi publicul. Publicul de-acum este altfel decat cel de dinainte de 1989. Nu mai inghite chiar tot ceea ce i se ofera. A avut timp sa-si cultive gusturile in anii din urma si recunoaste imediat valoarea si o recompenseaza. Noi am avut multe asemenea satisfactii. Cele mai impresionante momente au fost legate de promovarea ultimelor trei albume: Supersonic, Holografica, Pur si simplu. Suntem oameni care au vazut multe la viata lor, dar au fost spectacole in care, minute la rand, am stat cu lacrimi in ochi pe scena. Lumea explodeaza pur si simplu, iti transmite atata dragoste, cere bis-uri in mijlocul spectacolelor, te ovationeaza minute in sir. Mi se face pielea de gaina cand vorbesc despre asta, dar asa se intampla. Poate si unde traim cu totii in stres si in grija zilei de maine, iar o asemenea supapa, cum e un concert bun, te face sa te eliberezi de toate problemele care te apasa.
- Spre deosebire de alte trupe, voi nu v-ati multumit numai cu Holograf, ci fiecare dintre voi si-a gasit si altceva de facut: care un bar, care un magazin, care o companie de relatii publice si publicitate...
- Da, asta a pornit de undeva din furia anilor 90, cand, deodata, toti am descoperit forta banului. Fiecare dintre noi a fost muscat de viermele lacomiei si a incercat sa faca afaceri, unul mai bine, altul mai prost. Pana la urma, cea mai buna afacere pe care am facut-o cu totii este chiar trupa Holograf.
- Si tu, si Dan Bittman v-ati implicat serios in televiziune. Esti realizator si prezentator, alaturi de Berti Barbera, la emisiunea Taverna de pe Romania 1...
- Ideea acestei Taverne a aparut acum un an. Producatorul ei, Ioan Duma, impreuna cu mine si cu Berti, a croit formatul emisiunii: sa se cante live, ca intr-un club, ceva asemanator noptilor "doppo festival" de la Cerbul de Aur. Lucrurile au mers foarte bine, emisiunea a capatat o audienta incredibila, pe timpul verii a avut chiar mai multe editii pe saptamana si editii speciale pe timpul festivalului Cerbul de Aur. Acum a revenit la una pe saptamana, vinerea, la miezul noptii. Cred ca atmosfera pe care eu si Berti Barbera incercam sa o intretinem, precum si muzica live si calitatea invitatilor nostri fac succesul acestei emisiuni.
- As vrea sa ne spui daca implinirea ta pe plan profesional este dublata si de cea personala...
- Viata de artist este foarte zbuciumata. Mi-am gasit, in sfarsit, linistea, intr-o a treia casnicie. Sotia mea este Maria Zarnescu, a lucrat in radio multi ani, acum face si ea parte din echipa de redactie a emisiunii Taverna. Ne completam foarte bine, avem rabdare unul cu altul, relatia noastra este foarte armonioasa. Asteptam iarna adevarata, zapada, ca sa ne petrecem putin timp liber impreuna, la munte, departe de tumultul orasului, de stresul angajamentelor profesionale. De asemenea, trebuie sa spun ca am o relatie foarte buna si cu copiii mei, pe care ii am din prima casnicie si pe care cred ca mi-i i-am facut, in sfarsit, prieteni.
- Ce iti mai poti dori?
- Ca anul care vine sa imi aduca noi bucurii alaturi de cei dragi, noi succese alaturi de trupa Holograf, noi editii ale emisiunii Taverna. Simt ca am multe energii de descatusat, multe de oferit, multe de spus in tot ceea ce fac. Imi doresc ca publicul nostru sa ne iubeasca in continuare, pana cand vom deveni "venerabili", cel putin ca Rolling Stones. Si, in sfarsit, as vrea ca de-acum incolo romanii sa poata sa isi ofere mai multe ragazuri de liniste si de bucurie sufleteasca decat in anii din urma.
Corina Pavel