Misterul autovindecarii (Ii)
- Insanatosire prin puterea mintii -
Trei bolnave fara speranta povestesc cum s-au vindecat.
Cel mai puternic medicament se afla in noi
"Vindecare miraculoasa" spun laicii. "Remisie spontana" o numesc medicii. Indiferent de nume, un lucru e sigur: faptul ca unii bolnavi se insanatosesc - contrar prognozelor - si ca se pun pe picioare neasteptat de repede nu este de neinteles. Multi dintre acesti pacienti si-au activat fortele autovindecatoare, concentrandu-se asupra a ceea ce le poate reda sanatatea. Aceasta noua cale in medicina, numita salutogeneza, este eficienta nu doar in cazul unor afectiuni grave, precum cancerul, ci si in cel al unei simple raceli, al unei fracturi sau al durerilor. Medicii sinceri stiu exact ca n-au vindecat niciodata un bolnav singuri, cu propriile lor puteri. Oamenii se vindeca ei insisi, activandu-si fortele vindecatoare interne.
Trei Cazuri
Ana T.
"Acum stiu cum sa las sa patrunda in mine ceea ce este sanatos"
"Spre sfarsitul anului 1996, necazurile au inceput sa se tina lant. Prin toamna, dupa exact 13 ani, relatia cu sotul meu s-a sfarsit; de Craciun, mama a fost spitalizata din cauza unui infarct, iar cateva zile mai tarziu, a murit de inima sotul surorii mele. Am plecat imediat la ea, dar boala m-a ajuns si pe mine: inima mi-a luat-o razna complet, astfel ca incepusem sa ma gandesc ca a venit si randul meu. Medicul de la salvare mi-a facut o injectie calmanta, iar a doua zi, internistul a stabilit ca inima este buna, dar nu si analizele de sange. Diagnosticul: hipertiroidie cu mai multi noduli "reci" si unul "fierbinte".
Medicul mi-a spus ca trebuie extirpati, dar nu mi-a explicat si de ce. Aveam sa aflu mai tarziu eu singura: "nodulii reci" ar putea deveni, eventual, cancerigeni. Operatia a fost fixata pentru 18 aprilie 1997, adica peste 10 saptamani, pentru ca mai devreme toate paturile erau ocupate.
Ma simteam ingrozitor. Aveam mereu palpitatii, mi-era frica de moarte, eram incordata permanent, nu mai puteam dormi decat cu muzica si cu lumina aprinsa. Apoi am gasit in "Formula As" o scrisoare in care o bolnava de cancer povestea cum se vindecase vizualizandu-si boala in minte.
Mi s-a parut interesant, desi eram sceptica, si-am incercat. Dupa o luna, am inteles: nu era nimic ce sa nu-mi placa, ba era chiar fascinant sa intru in contact cu mine insami. Am simtit imediat ca-mi pot influenta glanda tiroida si dupa alte 3-4 sedinte am amanat operatia din aprilie si-am stabilit o noua data, in august, si asta ca sa fiu sigura. Vestea nu i-a bucurat pe ai mei, desi reusisem sa evit operatia. Dar toti m-au avertizat ca o sa mor. Nici nu stiu ce-as fi facut daca doctorita mea de familie nu mi-ar fi spus: "Daca asa ati decis, sunt gata sa va sustin medical". Asta m-a intarit extraordinar. Am continuat sa-mi fac regulat analizele, nu voiam sa-mi ascund capul in nisip, ci efectiv sa incerc ceva ce mi se parea promitator.
Dupa 10 sedinte de vizualizare, valorile tiroidei scazusera. Asa ca am anulat si termenul urmator si n-am mai stabilit altul. Am invatat sa-mi "percep" singura tiroida atunci cand da semne. De cum simt vibratia aceea in tot corpul, stiu ce am de facut: sa o las mai moale, sa ma odihnesc, sa nu fiu asa perfectionista, sa nu vreau mereu sa le fac tuturor pe plac, sa stabilesc niste limite, sa spun Nu. Asa am ajuns sa-mi arat slabiciunea sau sa ma infuriu, ceea ce inainte nu-mi "permiteam" sa fac, de rusine. Cam la opt luni dupa diagnostic, valorile erau normale si-asa sunt si astazi, dupa 6 ani si mai bine. Nodulii sunt la locul lor, dar nu asa de duri - un semn bun. Internistul mi-a spus: "In aceste conditii nu v-as mai recomanda operatia".
Tot ce s-a intamplat in acea perioada a fost uimitor. La inceput eram total euforica, aveam idei, ieseam mult, ma simteam tanara, eram dorita si doream si eu la randul meu. Mai tarziu mi-am descoperit si partile mai putin bune: slabiciune, furie, gelozie, invidie - pe care nu le stiusem inainte si, oricum, n-as fi recunoscut ca le am.
Pare ciudat, dar astazi tiroida mea mi-e chiar draga. Ea este "portavocea" spre mine insami. Prin ea am aflat ce "suruburi" sa invart pentru a lasa sa patrunda in mine tot ce este sanatos. Sigur c-ar fi putut sa iasa si prost, si-atunci n-as mai fi scapat de cutit. Dar sunt sigura ca nici operatia nu mi-ar fi rezolvat problema: ca sa ne insanatosim este nevoie de mai mult decat de cutit".
Bianca P.
"In prezent, nu mai fac decat ceea ce-mi produce
placere si-mi da putere"
"Medicii nu-mi mai dadeau decat cel mult 3 luni de viata. Si asta cu putin noroc. Se-ntampla in urma cu 20 de ani, eram tot timpul racita, obosita, terminata. Si nici nu-i de mirare, cu-atata stres continuu: munca, moartea mamei, renovarea casei parintesti, in care voiam sa ne mutam. Pentru mine nu-mi mai ramanea nici un singur minut.
Dupa ce s-au adaugat si dereglarile ritmului cardiac si febra, m-am dus, in sfarsit, la doctor. Era in 1986. Dupa ce mi-a facut Ekg-ul, doctorul mi-a aratat radiografia pulmonara. "Priviti", mi-a zis, iar eu mi-am scormonit toate cunostintele de medicina: tuberculoza? Nu. Carcinom pulmonar? Nu. Atunci metastaze. A dat doar din cap. Iar eu i-am spus imediat ca nu fac tratament alopat. Dupa care a cazut ca un trasnet diagnosticul: cancer avansat la rinichi cu metastaze la ficat si plamani. Tot ce stiam era: nu ma dau batuta.
Impreuna cu internistul si cu sotul meu am hotarat: extirparea rinichiului cu tumora. Era impotriva regulii, pentru ca experienta arata ca formal operatia poate face metastazele sa explodeze. Dar eu stiam ca singura mea sansa de a invinge cancerul era reducerea masei tumorale. Si asta nu se poate face decat prin operatie. Am refuzat chimioterapia si razele de teama ca organismul ar avea prea mult de suferit. Din fericire, sotul meu si medicii m-au sustinut.
Se pot face foarte multe chiar si cand stai in pat: am inceput o terapie cu vasc; apoi, o verisoara din Franta mi-a trimis un mic tratat de vizualizare, in care organul bolnav era desenat pe hartie si invatai sa lupti pentru a-l salva. Am practicat 6 luni terapia. Intre timp, metastazele au stagnat. La inceput au crescut si s-au inmultit. Dupa 6 luni, cotitura: nici o umbra noua pe plamani, stagnare. Voiam sa-ncep sa fac mai mult, sa fiu mai activa. Medicul de familie a fost cel care m-a invatat principiul de baza: "Terminati orice faceti, inainte sa fie prea mult". Dar cum sa-ti dai seama de asta la timp? Am gasit un raspuns simplu: cand incep sa simt ca nu mai am chef de ceva, ma opresc.
Am respectat cu strictete principiul in absolut tot, incepand cu gospodaria. Nu mai faceam decat ceea ce-mi producea placere si-mi dadea putere. Asta m-a obligat sa iau eu insami decizii si sa stabilesc limite. Pana atunci ma luasem mereu dupa altii, faceam tot ce asteptau ceilalti de la mine: in casa parintilor mei, in timpul studiilor, in casnicie si intotdeauna cu placere. Dar eu ma ascundeam, de fapt, in spatele lor, iar acum nu mai mergea. Aveam nevoie de opinia mea, trebuia sa-mi cunosc limitele - pentru organismul meu, pentru viata mea. Si, evident, ca sa inteleg toate astea, a fost nevoie de un cancer. Din 1997 n-au mai aparut alte metastaze. "O sa muriti, intr-o buna zi, nu de cancer, ci cu cancerul dvs.", mi-a spus medicul. Si am si eu aceeasi senzatie. Cancerul m-a invatat ca exista anumite reguli de joc pe care trebuie sa le respect, daca vreau sa traiesc. Si nu mi se pare greu. Acum stiu ce vreau si ca trebuie si pot sa-mi asum raspunderea pentru mine insami. Am fost crescuta in spiritul disciplinei, de prea multa disciplina m-am imbolnavit si tot cu ajutorul disciplinei m-am si vindecat. Aceasta e convingerea mea, chiar daca majoritatea medicilor i-ar spune "remisie spontana".
Letitia D.
"Ma consideram o victima, c
apabila doar sa ia medicamente si spray-uri"
"La 22 de ani m-am mutat de-acasa, dar in noua locuinta, o garsoniera mobilata, am facut un atac surprinzator si grav de astm.
Avusesem astm in copilarie, dar disparuse o data cu pubertatea. Iar acum, la 22 de ani, boala revenise foarte violent. Dupa acest atac neasteptat, n-a mai trecut zi fara medicamente. Foloseam spray-ul si de opt ori pe zi, de fiecare data cu frica: reusesc, oare, sa stopez atacul destul de repede?
In toamna lui 1982, la 27 de ani, ma aflam la rude, in Elvetia. Un atac puternic m-a obligat sa ma prezint imediat la doctor. La una din vizite, medicul m-a intrebat: "Cum v-ati ales cu astmul asta? Nu se potriveste chiar deloc cu dvs.". Am inceput sa ma gandesc si ulterior am avut o discutie lunga cu el. M-am simtit "acceptata" ca niciodata pana atunci. Medicul respectiv nu ma privea ca pe-o simpla astmatica, ci ca pe-un om. Si-atunci am inteles: ma simtisem o victima perfecta a astmului care astepta un nou atac, neputand face nimic altceva decat sa inghit medicamente si spray-uri. Si am observat ca nu mai voiam sa continuu.
Faceam zilnic vizualizare si ma simteam din ce in ce mai bine. In tot corpul: picioarele, de pilda, care fusesera mereu reci - la astmatici energia se afla sus, in piept -, erau acum calde, iar genunchii nu-mi mai tremurau. Aveam pentru prima oara senzatia ca stau cu ambele picioare pe pamant. Asa ca am continuat vizualizarea si atacurile de astm au incetat. Pana in 1988, cand am "aterizat" din nou la spital. Am inceput sa reduc sedintele de vizualizare, era limpede ca ea singura nu ma mai putea ajuta. Si, de fapt, exercitiile repetate zi de zi devenisera un fel de constrangere. Stiam ca pentru a pastra contactul cu mine insami am nevoie de altceva. Dar de ce?
Cu toate medicamentele, atacurile se repetau. In vara lui 1994, am plecat din nou in Elvetia si medicul m-a sfatuit sa recurg la exercitii de respiratie. Am inceput sa le fac, desi mi se pareau derizorii: inspiram la 1-2-3 si expiram la 1-2-3-4-5-6. Atentia se fixeaza complet pe respiratie si le gaseam oribile, dar am simtit totodata ca se poate lucra si altfel cu respiratia. Terapia cu respiratie ma putea ajuta. Voiam sa stiu cat mai multe, sa inteleg metodele in profunzime. M-am adresat doamnei Nineta Crainic, despre care am citit in "Formula As". Am invatat sa las aerul sa "curga". Era o "autoterapie" concentrata, o "disputa" intensa cu boala si cu mine insami.
De-atunci stiu care fusesera cauzele astmului meu: "ma facusem mica", deoarece credeam ca nu sunt in stare de nimic. Mai ales in ceea ce priveste astmul. Si voiam sa-i demonstrez familiei mele dominate de barbati ca pot si eu sa fac tot ce fac ei, ca femeie. Aceasta m-a costat multa forta, pe care pot s-o folosesc acum mai ingenios. Pentru mine.
De cativa ani n-am mai facut nici o criza de astm. Fac in continuare exercitii de respiratie, nu zilnic, dar destul de des. Am renuntat din 2001 la unul dintre medicamentele de baza, iar spray-ul cu cortizon il folosesc doar o data pe zi.
Daca vizualizarea m-a pus pe picioare, exercitiile de respiratie m-au ajutat s-o iau din loc. Prin ele mi-am gasit echilibrul. Si ca om, si ca femeie. Acum stiu cat valorez. Si sunt in stare sa-mi continuu drumul - de mine stabilit -, oriunde m-ar duce".
(Din motive lesne de inteles, numele cititoarelor noastre au fost protejate.)
In numarul viitor: tehnici de vizualizare.