Inviere ortodoxa in Austria:
Romanii din Viena si-au inaltat o biserica
Dupa sute de ani de imprastiere si suferinta, romanii traitori in Viena au in sfarsit o Casa a lor. Iarna aceasta, in noua biserica a Sfantului Apostol Andrei s-a savarsit primul hram
Creanga de rug
In urma cu trei ani de zile, treizeci si trei de romani din Viena calatoreau prin pustia Sinaiului. Mergeau pe jos de vreo patru ceasuri, soarele inca nu rasarise, dar nici unul dintre ei nu simtea oboseala sau frigul desertului. Priveau drept inainte, sufletele lor ardeau de neliniste sa vada Muntele, muntele pe care Dumnezeu s-a aratat pentru intaia data oamenilor. Se alesesera din toti treizeci si trei. Oamenii cu cea mai mare credinta din intreaga parohie vieneza, cel mai tanar, paisprezece ani, cel mai varstnic, optzeci si sase. Acolo, in varf, ei urmau sa se roage cerului sa le daruiasca si lor o biserica...
Muntele a aparut odata cu zorii. Ascutit, lung, ireal, tasnind din imensitatea pustiului. Urcau tacuti in urma blandului lor preot Dura, urcau ca hipnotizati, privind numai spre pisc, agatandu-se cu disperare de bolovanii colturosi, presimtind parca un miracol. Au ajuns in varf si, deodata, cerul s-a facut rosu. Un soare urias, cum nu mai vazuse nici care dintre ei, se ridica la capatul desertului, in rauri lungi, de purpura. Oamenii au ingenuncheat si preotul a slujit chiar acolo, pe locul unde Moise a primit tablele legii, un preot si treizeci si trei de romanasi fara tara, deasupra pustiului nesfarsit, infratiti intr-o Liturghie cum n-a mai fost alta. S-au rugat pentru o Casa a lor. Pentru familiile lor, pentru sufletele lor aflate in pribegie, pentru ca Dumnezeu sa-i tina uniti. La intoarcere, un pelerin tainuia sub haina un pacat mare. Abia intr-un tarziu a cutezat sa se marturiseasca: luase cu sine de pe muntele Horeb o crenguta din Rugul Aprins. Dandu-si seama ca oricum nu mai au cum sa se intoarca si s-o puna inapoi, parintele i-a spus asa: "Fie-ti tie pacatul usurat, dar daca se va prinde in pamant aceasta ramura si daca noi vom capata la randul nostru radacini, daca vom avea adica vreodata o biserica a noastra printre straini, sa aduci ramura si s-o pui in sfantul altar al bisericii aceleia!". La Viena, crenguta s-a uscat. Dar omul n-a contenit s-o ude, zi dupa zi, sperand ca va renaste. Turna cu incapatanare apa peste un bat uscat, infipt in pamant, astfel incat unii chiar incepusera sa-l banuiasca ca i s-au cam ratacit mintile. A udat creanga adusa din Egipt noua luni de zile. Iar dupa noua luni de zile incheiate, din ramura cea moarta au inceput sa apara primele mladite...
Capela din iesle
Seara de iarna in inima Vienei. O odaie inalta la parterul fostului palat imperial Dietrichstein, Lowelstrasse, numarul 8. Preotul Nicolae Dura sta la biroul sau negru, de lemn sculptat, cu fruntea coborata in palme. Sute de scrisori, manuscrise, gazete sunt imprastiate in juru-i, peretii odaii sunt acoperiti pana la tavan de carti imbracate in piele intunecoasa. Undeva, deasupra acestora, pe un umeras, atarna cu fala vesmantul cel mare din aur, pe care preotul il va imbraca maine in zori. Are emotii, recunoaste ca are emotii. Crenguta luata din Rugul Aprins este in altarul bisericii visate, biserica in care el va savarsi maine, in dimineata Sfantului Apostol Andrei, primul hram. Cum a fost posibil? Un an? Mai putin de un an... Sa ridici o biserica romaneasca in mai putin de-un an, pornind de la zero, intr-o Austrie atat de potrivnica? Un milion de euro... Nici nu se poate gandi la atatia bani. L-a ajutat Primaria, l-au ajutat monseniorii si Cardinalul Austriei, l-au ajutat romanii din tara, dar si cei de aici, pe care nu i-a vazut nicicand atat de solidari. "Nu e asta cu adevarat o minune?", zice, tintuindu-ma cu ochii sai lucitori, scuturand din cap ca si cum ar vrea sa-si alunge niste ganduri prea impovaratoare, pe care mintea nu le poate cuprinde. Preotul e imbracat in reverenda. In toate cele trei zile cat am stat in preajma sa, nu l-am vazut imbracat altfel. Asa il stiu mai toti romanii vienezi, asa iese si la plimbare pe strada, parca dinadins ca sa-l vada lumea, sa nu-l uite. Straiul acesta i se potriveste cel mai bine. Se potriveste cu chipul sau subtire, cu barba cea ingusta si neagra, cu ochii tot negri, razatori, ca de flacau, un chip ce nu tradeaza defel varsta de 50 de ani, nici multele incercari prin care a trecut in ultima vreme. Ardelean tenace, nascut in partile Sibiului, absolvent, doctor in teologie si lector universitar la Institutul Teologic din Sibiu, absolvent si doctor in teologie la Universitatea din Viena, ucenic foarte apropiat vreme de 20 de ani al parintelui Galeriu, preotul Nicolae Dura zice despre sine ca e un om fericit. Imi arata, spre dovada, o usa ingusta, cafenie, decupata in rafturile de carti. "Stiti unde duce usa aceasta? Intr-un altar. Ce bucurie mai mare decat sa-ti traiesti viata usa-n usa cu un altar? Cand esti in necaz, nu trebuie decat sa deschizi si sa intri..." si intram. Trecem prin altarul intunecat, pe langa o Sfanta Masa inalta, acoperita cu o panza alba, apoi deschidem cele doua Porti Imparatesti si ne pomenim intr-o capela scunda, calduroasa, lunga de cel mult zece pasi, o camera ceva mai mare, pe peretii careia sunt asternuti sfinti slabi si palizi, cu nimburi de aur. Vazand odata aceste picturi, insusi Cardinalul Austriei, eminenta sa dr. Franz Konig, a numit-o "capela sixtina a romanilor de la Viena"...
Aici au fost altadata grajdurile cailor imperiali de la palatul Dietrichstein. Intr-un grajd de cai s-au inchinat romanii de la Viena vreme de aproape un veac, din 1906, si n-au simtit asta ca pe o umilinta. "Bietii romanasi...", zice mereu preotul Dura, cu o nesfarsita blandete, pasind prin incaperea cea goala, mangaind obiectele, icoanele, stranele cele vechi, "bietii romanasi", zice, ca si cum si-ar plange si siesi de mila. In ultimii ani isi tineau copiii in brate, ca sa poata incapea cat mai multi la Liturghii. Nu aveau loc decat un sfert dintre ei si intrau cu schimbul, se asteptau unii pe altii afara, in vacarmul strazii. "E multa rugaciune adunata aici, in capela aceasta stramta. Rugaciune grea, nascuta din suferinta, rugaciune cu lacrimi. De cand sunt preot la Viena am ascultat marturiile a mii de austrieci, care ziceau: "Nu stiu, parinte, cand intram aici, parca se intampla ceva cu noi... Niciunde n-am simtit o atat de mare incarcatura de har ca aici!". Mereu m-am intrebat de ce spun asta. Doar e numai o biata capela improvizata, deasupra sunt azi apartamente de locuit, iar in restul Vienei exista multe catedrale ortodoxe mari, monumentale, cea a sarbilor, a rusilor, a grecilor... In plus, austriecii sunt catolici, protestanti, nu stiu nimic despre randuielile noastre, dar zic ca numai intrand, fara sa fie neaparat vreo slujba, simt ca exista aici "ceva", o putere neomeneasca. Odata, un monsenior catolic mi-a spus asa: "Sa stii, parinte, ca asta e singura biserica autentic ortodoxa din Viena". De ce a rostit asa cuvinte mari? M-am gandit mult si abia tarziu cred ca am gasit raspunsul. Cred, nu stiu. M-am gandit ca toate rugaciunile bunilor nostri au intrat in peretii astia. Rugaciunea unui om pribeag, rugaciunea unui om din "diaspora", e altfel decat cea a unuia de acasa. Mai cu seama cand esti ratacit in inima unui imperiu la care ai fost atata amar de vreme rob, mai cu seama cand neamul asta al nostru amarat e unul care se usuca de intristare daca ramane mult timp departe de casa. Imi spunea mai demult un batranel, desi se intorsese din tara de numai cateva luni: "Parinte, ma ustura oasele din mine de dor!...". Ne-am rugat o suta de ani intr-un grajd? Si ce daca! Mie grajdul acesta imi aduce aminte mereu de ieslea Bethleemului. Asa ne-a fost scris. Dar acum, dupa atata umilinta, acum a sosit vremea sa avem si noi o biserica a noastra. O biserica mare, cu clopote si ziduri, o biserica in toata puterea cuvantului..."
Istoria unei sperante
Capela cea mica si neincapatoare inseamna de acum istorie. Istorie multa, istorie importanta. Preotul Dura imi arata, undeva in stanga iconostasului, o carte avand coperte groase, de aur, o carte pe care o scoate din lacasul ei si mi-o aduce cu maini tremurande, ca si cum s-ar teme sa nu se prabuseasca pe podea si sa se sparga. Mi-o aseaza in fata si citim. E atat de calda, de primitoare odaia aceasta preschimbata in biserica, cufundata in taina inserarii, e atat de bland glasul parintelui silabisind soptit buchii vechi de pe filele ingalbenite, incat o binecuvantata toropeala incepe sa-mi stapaneasca gandurile, preschimbandu-le in amintiri. Cat de departe sunt de casa si, totusi, cat de aproape... Strana bunicii, sfintii cu chipurile supte, adieri vechi de tamaie fumeganda... Miroase a acasa, se respira parca acelasi aer ca acasa. Sunt acolo, in cartea de aur, nume de oameni. Nume de oameni care s-au rugat in capela inca din 1906, anul tarnosirii ei. Doar iscalituri, doar insemnari fugare, Regele Carol intaiul, Regina Maria, Principesa Ileana, regi coborand in grajdurile cailor ca sa se roage lui Dumnezeu pe limba lor. Lucian Blaga, Tudor Arghezi, Ioan Alexandru... Pe-un colt de pagina, un gand piezis de-al lui Ion Mihalache, dupa o miscatoare Liturghie de Florii din anul 1933, in care romanii nu mai aveau loc in Casa lor: "Sunt sigur ca Dumnezeu va randui sa se zideasca o biserica la Viena, asa cum romanii meritau de multa vreme"...
1914, izbucnirea razboiului prim mondial. Preotul slujitor de la Viena pleaca voluntar pe front, capela se preschimba in loc de ingrijire a soldatilor romani raniti in lupte. Preotul Dura a cunoscut batrani care-si aminteau: catapeteasma, icoanele erau manjite cu sange. Femei samaritence treceau inspaimantate prin usile imparatesti, cu bandaje si seringi in maini. Casa cantarilor spre Dumnezeu devenise o casa a strigatelor de moarte. Si, in acelasi an, s-a mai petrecut ceva, un episod de putini stiut: au fost aduse aici, pentru mai multa siguranta, moastele Sfantului Ioan cel Nou de la Suceava. A fost trimis sa insoteasca vestitele moaste un calugar inalt, vanjos, cu ochi arzatori, monahul Pancratie Sidorovici, care timp de patru ani de zile nu s-a despartit nici o clipa de racla binecuvantata. A coborat din tren in gara de rasarit a orasului si a luat-o pe strazi, cu sicriul de argint in spinare, pana la adresa pe care o tinea in buzunarul de la piept al rasei calugaresti. Sfinti mahniti, insangerati, cu nimburi de aur, romani racnind de durere si spaima in paturi de campanie, iar in mijlocul lor, un calugar palid, incercanat, veghind tacut zi si noapte cu palmele pe un sicrias de argint, asa va fi aratat capela pe pe strada Lwelstrasse numarul 8 pana in anul 1918, cand razboiul s-a sfarsit si moastele au fost readuse in tara...
Suna telefonul, suna necontenit in odaia din spatele altarului, trecem iarasi prin altarul intunecat si preotul raspunde. E o femeie din Ybbs a.d. Donau, un sat la 120 kilometri de Viena, o femeie al carei fiu e bolnav pe moarte si-l cheama pe preot sa-l spovedeasca. El ii vorbeste cu blandete, o incurajeaza, ii zice ca va veni cat de repede. In patru asezari din preajma Vienei slujeste lunar preotul Dura si merge acolo, pe cheltuiala sa, ori de cate ori este chemat. Patru Vecernii, in fiecare duminica seara la Wiener Neustadt, St. Polten, Oberpullendorf, Ybbs a.d. Donau, unde il asteapta alti si alti "romanasi amarati". Sunt multi, numai in oras traiesc azi aproape 1200 de familii, cum ar putea sa-i primeasca pe toti in capela aceasta? Telefonul suna tot mai staruitor, intrerupandu-ne conversatia la cateva fraze. Se apropie ceasul. Prin receptor, glasuri sacadate de romani intreaba de slujba de maine, isi ofera ajutorul pentru pregatiri, il intreaba pe preot daca se simte bine, daca are emotii. La ultimul telefon, obrazul parintelui se aprinde, ochii sai negri tremura in mii de ape. Ramane cateva clipe in tacere, coboara incet receptorul pana in dreptul inimii, privindu-ma de parca si-ar cere iertare: "A venit catapeteasma..."
Catapeteasma cu lemn de acasa
Preotul avea sa alerge chiar atunci la biserica noua, sa stea pana spre ziua alaturi de sculptorul Gheorghita Vornicu, privind cum altarul se acopera, incet, incet, cu un schelet inalt si alb de lemn proaspat. Cat de mult a asteptat catapeteasma aceasta... A fost dorinta parintelui Dura, dorinta veche si de neclintit, ca iconostasul noii biserici sa fie facut din lemn de acasa. Si, pana la urma, a avut dreptate: aici, in biserica cea noua, lemnul proaspat al teilor ce au crescut sute de ani in unda rugaciunilor de la manastirea ieseana Hadambu, lemnul teilor de acasa imprastie parca in jur lumina.
Sculptorul coboara de pe schela si porneste spre iesirea din biserica, fara sa se mai uite inapoi. Umbre lungi i-au coborat sub ochi, pielea fetei ii e ca de ceara: Ieseanul Gheorghita Vornicu, a treia generatie de mari iconari si sculptori de catapetesme, unul dintre cele mai vestite neamuri ale Moldovei. Il intreb daca e multumit, el imi spune ca pentru trei sute de ani, da, e "cam" multumit, caci trei veacuri e "termenul de garantie" pe care l-a dat catapetesmei sale. Trei veacuri, la fel de mult cat au asteptat romanii de aici sa aiba o biserica a lor... Se indreapta de sale si iese incet, ostenit, iese la aer pentru prima data de cand a sosit la Viena. Lumina zorilor ii raneste pleoapele, vuietul automobilelor il ameteste. Peste drum e o cladire gigantica, doar din otel si sticla, in fata o piateta cat un trotuar mai larg, cu banci portocalii, piateta unde, cu o seara inainte, in timpul Vecerniei, vazusem un concert racnit de Craciun dat de niste negri africani. Il gasim si pe preotul Dura, rezemat de un perete alb, netencuit, al bisericii sale, scarpinandu-se in barba si privind in jos, zambind stins. Glasul ii e sugrumat de tulburare. Imi sopteste ca a aflat ceva. Ceva despre un mare dar, pe care il va primi astazi, in timpul Liturghiei...
Romanii au inviat!
Nu pot spune ca neaparat imi place biserica cea noua a preotului Dura. Daca n-ar avea micuta turla cu doua clopote si cele trei icoane pictate deasupra portalului, nici n-ai zice ca-i biserica, ci cel mult casa de adunare. Se afla departe de capela din Lwelstrasse, intr-o periferie a Vienei - regiunea Noul Simmering -, e pur si simplu stransa in chingi de doua cladiri, dintre care una, casa parohiala catolica, iar in spate de inca o casa parohiala si o biserica. Dar daca tii seama de toate stradaniile parintelui, poti spune ca obtinerea acestui spatiu si zidirea noii biserici sunt cu adevarat un miracol. "Am convingerea ca locul acesta gol, dintre cele doua cladiri, ne astepta pe noi", zice el, fara sa-si ridice privirea din pamant. "Am fost ingraditi de inaltime, de spatiu, de arhitectura, de absolut orice. Stiti ce era aici? Erau niste containere de gunoi de la o bodega. Am aflat insa ca si mai inainte a fost o casa unde se vindeau flori. Si ma gandesc ca de acum va trebui sa inflorim iarasi locul acesta, cu sufletele noastre. Cine stie, poate ca de fapt asta este menirea noastra, a romanilor, sa inflorim mereu din gunoi, din mizerie, sa renastem din mari suferinte, asemeni poporului ales scos de Moise din Egipt, pribegind prin pustia Sinaiului. Sfantul Apostol Andrei cel de azi e de fapt al doilea hram al bisericii noastre. Primul este "La Sfanta Inviere"... Nu eu l-am ales. L-au ales romanii care inca de la 1906 visau la o Casa numai a lor! Nu doar de-o suta de ani si-o doreau inaintasii nostri, ci de aproape trei sute, de cand a fost consimtita prezenta lor oficiala la Viena. Gandindu-se la hramul Invierii Mantuitorului, ei se gandeau si la sfanta inviere a neamului romanesc. N-a fost sa fie, caci banii adunati s-au pierdut prin nimicitorul prim razboi mondial, dar asa ceva nu se uita. Anul trecut, in noaptea de Paste, era foarte multa lume in fata portilor bisericii, oameni cu lumanari aprinse in maini. Am spus de trei ori "Hristos a inviat!" si poporul mi-a raspuns: "Adevarat a inviat!". A patra oara am spus asa: "Hristos a inviat!" si romanii au inviat astazi odata cu El!"... si atunci, deodata, biserica preotului Dura incepe incet, incet, sa imi placa.
Cantecul pribegiei
Gata, a sosit ceasul! Deprins prea putin cu Occidentul, patrund printre sutele de romani, evitand parca sa-i ating, ca si cum as trece printre niste statui de ceara incremenite intr-o alta lume. Nimeni nu se intoarce spre mine, nimeni nu ma baga in seama. Sunt singurul om care se misca, pasind spre altar prin aceasta dumnezeiasca neclintire. Abia tarziu, cand inima incepe sa mi se incalzeasca de avantul cantarilor, indraznesc sa ma uit mai bine la ei. Mai intai discret, cu coada ochiului, apoi privindu-i pe de-a-ntregul, fara sfiala. Vraja se destrama ca prin farmec. Se poate sa gresesc, dar, judecandu-i dupa chipuri, dupa felul in care sunt imbracati, oamenii din biserica aceasta nu par atat de relaxati, de "occidentali" pe cat am crezut. Aceleasi batrane in paltoane ponosite, cu fruntea lipita de marmura rece, aceleasi haine femeiesti de fas cu blana de vulpe deasupra umerilor, aceleasi mici cleveteli soptite "ca uite cine-a venit si ce-a facut", aceleasi jersee turcesti, aceiasi barbati cu palme tari si marginile ochilor brazdate de griji parca prea timpuriu. Unii intra doar cateva minute sa se inchine in graba pentru vreun mic succes in "afaceri" fulgeratoare, baietani zgribuliti in geci de piele, cu lanturi de aur la gat si frica de Dumnezeu pastrata in amintire din satele lor de acasa. Mai sunt si altii, ce-i drept putini, care cu adevarat arata a vienezi de vita. Barbati ferchezuiti, excesiv de sobri, imbracati in pardesie lungi si negre, de stofa fina, cu palarii tot negre, lucitoare, in maini, oameni care se vede ca si-au facut un rost trainic aici si ca, intr-adevar, le sta bine sa traiasca printre straini. Acestia sunt "politicii", plecati sau fugiti in urma cu multi ani, majoritatea venind cu "spiritul Vienei" chiar de acasa, din asezarile imperiale ale Bucovinei sau Ardealului. Oricum, fie ei din prima sau a doua spita, toti romanii de langa mine canta. Canta la unison, privind inainte, "Sfinte Dumnezeule, sfinte tare", "Am aflat credinta cea adevarata", iar glasul lor face sa se infioare zidurile bisericii. Ingenuncheate la picioarele mele, doua fetite blonde, cu chip si strai bavarez, spun Crezul in romaneste, cuvant cu cuvant, de la un capat la altul. Alaturi, un barbat masiv, corpolent, isi intinde copilul paralizat spre pulberea fina a stropilor de agheasma ce ramane in urma preotului. "Bietii romanasi...", imi vin iarasi in minte cuvintele parintelui Dura, privesc in jur si, nu stiu de ce, un galgait de plans, greu de inabusit, se incapataneaza sa-mi inunde ochii. Cat poate fi de frumos cand canta o biserica romaneasca!... Canta barbati mofluzi, incruntati, canta copilul din bratele mamei laolalta cu mama, canta intreg norodul acesta felurit si pribeag, intr-o biserica stransa intre doua case din inima Europei... La capatul bisericii, peste raurile de spinari cenusii, altarul pare luminat. De lemnul alb al catapetesmei, de vesmintele stralucitoare ale multilor preoti ce canta inauntru. Se intrezaresc cel putin patru. E acolo preotul sarbilor, om deosebit de inalt, ciolanos, cu pletele si barba de argint precum vesmantul, sunt trei preoti romani si parintele Dura. In fata catapetesmei, pe doua jilturi maiestuoase, asistand parca la spectacolul Liturghiei, stau un monsenior catolic, Leopold Strandl, si insusi Inalt Preasfintitul Mihail Staikos, Mitropolitul grec al Europei Centrale si Germaniei, infasurat intr-o mantie rosie, ca de rege. Parintele Dura iese din altar, tinand in palme potirul cu sangele Domnului si poporul isi pleaca genunchii in fata lui. In balcon, corul a amutit. Nu se mai aude nici o rasuflare, doar vocea preotului rostind o rugaciune speciala pentru bietul neam romanesc. "Harul Tau, Doamne, sa cada asupra poporului acestuia, prin munca lui de unire intr-o singura tara romaneasca si crestina... Da, Doamne, romanilor nostri duhul intelepciunii si al iubirii de oameni care intareste popoarele si le inalta!..." Cineva ma apuca de brat. E un barbat foarte scund, cu chip masliniu, ca de italian, imbracat intr-un fel de sacou alb, cu buzunare largi, care imi spune fara nici o introducere sa fiu foarte atent, ca vor urma clipe nespus de importante. Aveam sa aflu ca e avocat, fugit din Romania in urma cu 25 de ani, fiindca nu i s-a dat voie sa practice avocatura pe motive politice, ca aici, in Austria, traieste mai mult singur, ca singura nadejde ii e in Biserica si ca a asteptat ziua aceasta ca pe o mantuire. "Fiti atent, va rog", sopteste cu glas gatuit, strangandu-ma cu putere de haina si tremurand din tot trupul. Mitropolitul grecilor se ridica solemn de pe jiltul sau, dominand cu privirea intreaga biserica. Tine in mana o cutie de argint, pe dinauntru imbracata in matase purpurie.
Darul
Asadar, acesta era darul nepretuit de care vorbea parintele Dura. O farama din osemintele Sfantului Apostol Andrei, ocrotitorul Romaniei, primita chiar de ziua hramului, cu o zi inainte de ziua nationala. Ce si-ar putea dori mai mult aceasta mana de crestini rataciti departe de tara? Preotul lor ingenuncheaza in fata marelui ierarh grec, zabovind indelung si apasat cu buzele pe cutia cu moaste. Apoi se ridica si le vorbeste alor sai, tinand mereu la piept, deasupra inimii, racla cu bucatica din osul sfant, si-n timp ce vorbeste, imi pare ca in ochii sai negri incep sa apara lacrimi. "Oameni buni, nu e nimeni plecat de acasa! Nu suntem imprastiati! Nu e nici unul dintre noi imprastiat degeaba, avem fiecare un rost si daca suntem aici asta inseamna ca Dumnezeu are un plan cu noi! Este o mare bucurie ca aceasta biserica e opera credintei noastre. Aici sunt ostenelile multora, sunt rugaciunile multora. Si daca noi avem sansa sa ne putem ruga astazi intr-insa, asta se datoreaza si rugaciunilor celor dinaintea noastra. Ce indatorire uriasa avem noi acum sa multumim tuturor celor care ne-au ajutat s-o zidim, dar si fata de strainii care trec pe aici si intra in biserica noastra, sa-i facem sa inteleaga ca neamul romanesc trebuie sa fie respectat si onorat, sa multumim lui Dumnezeu ca suntem fiii unui asemenea neam, ca putem merge in urma unor sfinti precum Apostolul Andrei, care nu doar ne protejeaza, ci ne si preseaza cu pilda vietii lor..."
Fara exagerare, cred ca niciodata n-am simtit mai concret, mai palpabil, mai lipsit de lozincaraie mandria de a fi roman, decat in timpul acestei predici a parintelui Dura. Niciodata in viata mea!
Epilog
Slujba s-a terminat, oamenii se incoloneaza cuminti la miruit, apoi mai raman putin in biserica, ca sa-si vorbeasca. Se cunosc bine intre ei, unii chiar de multi ani, dar nu-si vorbesc decat acum, duminicile, la sfanta biserica. Aflu ca pe avocatul cel scund il cheama Grigoriu Barbu-Dinu, ca e doctor in Drept la Universitatea din Innsbruck, ca vrea sa se pensioneze inainte de termen si ca atunci cand va tine in mana decizia de pensie nu va mai ramane aici "nici macar cinci minute". Se va retrage definitiv in Brasovul sau drag. Sculptorul Gheorghita s-a intalnit cu un prieten artist din Iasi, pe care nu-l mai vazuse demult. Ioan Buliga, fugit in urma cu cincisprezece ani din Romania, e astazi unul dintre pictorii cunoscuti ai Vienei, cel care de altfel a zugravit si icoanele din altarul noii biserici: "Am trait astazi niste momente unice. Inaltarea catapetesmei, primirea sfintelor moaste, hramul... Abia acum putem spune si noi, romanii de la Viena, ca existam cu adevarat...". Emilian Croitoru, de 10 ani plecat din Romania: "E extraordinar! Pe multi dintre cei de aici ii cunosc din vedere, dar nu i-am mai intalnit de mult timp. Sunt aici romani din toata tara, din Basarabia, chiar de pe Valea Timocului. O Romanie in miniatura s-a adunat in biserica asta!...".
Excelenta Sa, dr. Traian Chebeleu, de aproape 4 ani ambasador al Romaniei la Viena: "A fost unul dintre cele mai emotionante momente de traire duhovniceasca la care am fost partas de cand sunt ambasador aici. Nu am stiut dinainte ca Inalt Preasfintitul Mihail ne va darui aceste sfinte moaste. Pentru mine a fost o surpriza deosebit de placuta...".
Preot dr. Nicolae Dura, de 10 ani paroh al romanilor ortodocsi din Viena: "Inca mai cred ca traiesc un vis".
Bogdan Lupescu
(Fotografiile autorului)