Andra
"Am mare noroc. M-a inzestrat Dumnezeu
cu o memorie muzicala foarte buna"
Scolarita cu 10 la muzica
Fata mamii si-a tatii
- La finalul plin de pocnitori si cantari al anului 2003, ai fost foarte prezenta pe micul ecran. O prezenta aplaudata, fiindca esti in mare progres. Totusi, ai doar 17 ani, nu ti-e teama ca ritmul nebun in care te lasi angrenata te va face groghi intr-o zi?
- Nu, si asta datorita tatalui si impresarului meu oficial. Uite ca incep interviul intr-o nota pozitiva, adica laud pe cineva. Tata si impresarul meu duc o politica inteleapta, straduindu-se sa-mi ofere si pauze. Discutam proiectele in detaliu, stabilim prioritatile si aranjam lucrurile astfel incat sa ma pot ocupa si de mine, de scoala... Comunicarea cu impresarul e un aspect extrem de important in viata unui artist. In ce ma priveste, ea a functionat fara gres in perioada aceasta, a sarbatorilor. Intr-adevar, am fost prezenta, prin intermediul televizorului, in casele multor romani, dar dupa 22 decembrie, cand am avut ultimul concert, am putut sa merg si eu acasa, la Campia Turzii, unde am redevenit doar Andra, fetita mamei si a tatii. A fost superb! Mama mi-a pregatit cel mai frumos cadou imaginabil: a cumparat 14 brazi, pe care i-a aliniat pentru a forma o bolta, de-a lungul aleii de la intrarea in casa. Tabloul era feeric, fiindca toti 14 fusesera impodobiti cu globuri, beteala si multe, multe beculete. Ce sa mai spun de mancarea delicioasa si de cozonacii parfumati si pufosi, cu care mama a regalat intreaga familie! A fost absolut minunat! Si, fiindca tot a venit vorba de cadouri, prietenul meu mi-a adus in dar un pui de Husky siberian, alb cu ochii albastri, care acum zburda in gradina parintilor mei. Cand am vazut ghemuletul acela de blana, m-am topit! Nici la acest sfarsit de an nu am ratat ocazia de a merge la colindat si la urat impreuna cu fratii mei. E una dintre cele mai mari bucurii ale mele, un obicei care, din fericire, in Ardealul meu e inca respectat. Mi-am vizitat toate rudele, ne-am imbratisat si... s-a recreat sentimentul acela de familie mare si unita, de oameni dragi si apropiati. Acum, ca stau mai mult in Bucuresti, mi-e tare dor de caldura de acasa.
- Se pare ca ai ramas la fel de legata de familie, de tatal tau, ca in urma cu doi ani, atunci cand ne-am intalnit prima data...
- Da, relatia cu tata a ramas la fel de frumoasa si la fel de stransa, insa vad ca in ultimul timp, cate-un pic, cate-un pic, tata a inceput sa-mi dea din ce in ce mai multa libertate si-i multumesc pentru asta. Copilul tinut strans in haturi devine, cu timpul, o fiinta handicapata, tocmai prin dependenta de o anumita persoana. Tata stie ca n-o sa poata sa fie alaturi de mine - oricat ar vrea - o vesnicie, asa ca imi ofera spatiul de care am nevoie ca sa-mi dezvolt personalitatea, sa pot deveni, psihic, un om independent. Trebuie sa incep sa invat sa ma impun, sa-mi fac auzit si ascultat punctul de vedere. Sigur, relatia cu familia e foarte importanta pentru un tanar de varsta mea. Familia iti ofera baza de unde te avanti in viata si ramane punctul in care stii ca te poti intoarce oricand, ca sa-ti tragi sufletul. Pentru un tanar ca mine, "nelinistit", care s-a aruncat in valtoare devreme, familia e cu atat mai importanta, pentru ca acolo gasesti mereu pe cineva gata sa te ajute, sa te sustina, chiar daca asta poate insemna uneori o critica. Ai insa certitudinea ca acea critica nu e facuta cu rautate, ci din suflet, din dorinta de a te ajuta sa cresti frumos. Atata vreme cat balanta e echilibrata, cat familia nu te sufoca, e perfect! Sa stii ca multi artisti tineri mi-au marturisit ca le-ar placea si lor sa-l aiba alaturi pe tata sau sa fie secondati de mama. Adevarul este ca viata de interpret e grea si destul de dura, te consuma realmente, iar noi, cei tineri, ne straduim sa-i facem fata, dar uneori copiii din noi se revolta si ne trag de maneca, ne amintesc ca le-ar placea sa mai fie cocolositi de "mami" si de "tati". Eu, repet, am mare noroc cu tata, desi, sincera sa fiu, uneori ma simt vinovata pentru ca drumul acesta al meu imi tine parintii despartiti. Imi dau seama ca fiecare sufera in el, ca le e dor unul de celalalt, dar nu spun nimic. Merg inainte. Cum sa nu-i iubesti si sa nu le fii recunoscator, cand vezi cate sacrificii fac fara sa cracneasca?! Tocmai din acest motiv si pentru ca stiu ce potential are, imi doresc sa-l conving pe fratele meu, Mihai, sa invete meserie de la tata, pentru ca, in timp, sa-i poata lua locul. Tata se va retrage, in tihna, alaturi de mama, iar eu si fratele meu vom merge mai departe, avand incredere deplina unul in celalalt. Acesta e marele meu plan!
- Ai evoluat profesional foarte mult. Erai o promisiune, acum, iata, esti o vedeta adevarata. Cum s-a intamplat?
- E normal ca orice artist care se respecta pe sine si-si respecta si auditoriul sa se preocupe de evolutia sa. Am lucrat mult, doar eu si pianul, am mers si am cerut sfatul unor compozitori cu experienta: Cornel Fugaru si Viorel Gavrila, iar acum as vrea sa intru intr-un stagiu de pregatire cu Monica Anghel, care a cantat mult in Sua si are o experienta prodigioasa. Am incercat sa-mi imbunatatesc aparitiile televizate, dar si programul de spectacol, luandu-mi doua dansatoare. Am lucrat si cu o coregrafa, ca miscarile sa aiba fluenta, sa para ale mele, desi eu nu dansez prea mult. Ma concentrez pe cantat. Apropo de asta, trebuie sa marturisesc ca am un mare noroc: m-a inzestrat Dumnezeu cu o memorie muzicala foarte buna, asa ca mi-e suficient sa ascult, de exemplu, o melodie straina de doua ori, si apoi o reproduc cu fidelitate, fara dificultati. Or, asta ma ajuta foarte mult. Pentru albumul Vreau sarutarea ta am renuntat la stilul Costi Ionita, colaborand cu Marius Moga, Ionut Radu, Viorel Gavrila, Dani Alexandrescu, Tiger One si, nu in ultimul rand, cu fratele meu, Mihai, cu care am lucrat doua melodii superbe. De partea estetica s-au ocupat tatal meu si cineva de la casa de productie. De pilda, pentru cel mai recent videoclip, vestimentatia a fost semnata Ingrid Vlasov. La capitolul incaltaminte, apelez deseori la Mihai Albu. De machiat ma machiez singura, pentru ca am ceva experienta. Sunt genul de persoana care nu iese din casa nemachiata, plus ca statutul de artist ma obliga sa pastrez o imagine agreabila, in ton cu cea promovata de videoclipuri. In rest... am slabit foarte mult. Dar nu pentru ca asa mi-am propus. Pur si simplu, am avut mult de lucru si aceasta a fost reactia corpului meu. Desi mananc foarte mult! Acum sunt chiar la cura de ingrasare. De-abia dupa ce o sa mai pun ceva kilograme pe mine o sa incep sa merg si la sala, pentru tonus.
O marfa scumpa: vocea
- Prezenta masiva a tinerilor pe scenele muzicale a produs un soi de epidemie. Contingente de adolescenti viseaza la statutul de cantareti. Desi esti de-aceeasi varsta cu ei, ai putea sa le dai un sfat?
- In primul rand - si nu vreau sa par rea sau prea dura - ii sfatuiesc sa mearga pe drumul unei cariere solistice numai pe cei care au o chemare reala. Mai limpede spus: au voce. Ei vor gasi intotdeauna sprijin in randul consacratilor. Nonvalorile sunt insa evitate si tratate cu raceala, de aici creandu-se imaginea falsa a unui conflict intre generatiile muzicale. Fiecare isi are locul lui, stabilit tocmai prin valoarea sa artistica, asa ca nici un aspirant nu are cum sa detroneze un artist cu experienta si nici acesta din urma nu are cum sa se simta amenintat de talentul unui tanar. In meseria asta, toti - si cand spun "toti" ma refer la toti cei cu voce - sunt frati, iar reactiile sunt acelea dintr-o familie normala: cand un frate are o reusita, ne bucuram in plen. Iar ca sa afli daca esti daruit cu un talent real, e suficient sa rogi sa fii primit de un specialist. Daca verdictul e favorabil, atunci te apuci de treaba: muncesti serios si devotat si, cu putin noroc, vei deveni ce ti-ai dorit. Mai exista o capcana, in care cad unii dintre cei care au studiat un instrument muzical: au senzatia ca a cunoaste note, armonii etc. e totuna cu a canta. Vocal! Diferenta e enorma: se intampla sa existe si instrumentisti cu voce buna, dar nu e o regula. Deci, mare atentie!
- Candva, climatul lumii artistice era boema. S-a mai pastrat ceva din romantismul de altadata sau moartea caprei vecinului face legea si-n muzica pop?
- Eu am fost mereu inconjurata cu prietenie, oamenii au fost extrem de amabili cu mine, m-au sfatuit pana si in privinta vestimentatiei. Mereu m-am simtit de-a lor, inclusa in acest univers. Elena Carstea, despre care se stie ca e o femeie de o onestitate mai presus de orice indoiala, mi-a spus, foarte curand dupa ce m-am lansat, ca-i place de mine, fiindca am, intr-adevar, voce. Cum crezi ca m-am simtit in acel moment? Fantastic! Asta mi-a dat aripi! Generatiile mai vechi ar trebui privite cu respect si solicitate mai des pe micul ecran si-n spectacole, nu asa cum se intampla la noi, ca atunci cand le revedem pe Angela Similea sau Mirabela Dauer pare un miracol. Oamenii au gusturi diferite, fiecare generatie voteaza cu idolii ei, deci si din acest punct de vedere e loc pentru toti. De altfel, cred ca si cei foarte tineri sunt atrasi de muzica generatiilor anterioare. Eu ma tin minte pe mine cum cantam de mama focului melodiile Mihaelei Runceanu, ale Mirabelei Dauer, Angelei Similea sau Aurei Urziceanu! Ele sunt un exemplu demn de urmat, macar prin prisma profesionalismului!
Cu Slavici in taxi
- Ti-ai verificat talentul si prin concerte in strainatate?
- Mi s-au oferit destule contracte, dar n-am acceptat decat foarte putine. In concertele pentru diaspora romaneasca, perceptia valorica e alterata, oamenii aia te iubesc, in primul rand, pentru ca esti de-al lor. Am considerat ca mai am ceva de crescut, ca deocamdata trebuie sa ma concentrez sa seduc publicul de acasa, iar atunci cand ma voi simti pregatita, voi face si urmatorul pas. Eu sunt ardeleanca si nu-mi place sa ma pripesc. Tiger One mi-a propus sa lansam un album international, dar suntem inca in faza de discutii. Cine stie ce-mi va aduce noul an...
- Mai ai vreme sa citesti, sa-ti cultivi vreun hobby?
- In majoritatea cazurilor, timpul meu liber se reduce la acela pe care-l petrec in masina, intre doua destinatii. Si, crede-ma, e tare obositor si frustrant. Atunci mai pun mana pe-o carte, dar nu intotdeauna mai am puterea sau starea aceea propice lecturii. Oricum, romanul meu preferat, la care revin din cand in cand, e "Mara" lui Slavici, fiindca imi aminteste de femeile de la mine, de-acasa, din Ardealul copilariei mele. Cand se creeaza o bresa in program si am un oarecare ragaz, dau fuga, impreuna cu prietenul meu, la film sau la teatru.
- Iata un amanunt nou fata de ceea ce-mi povesteai acum doi ani. A venit si pentru tine anotimpul dragostei?
- Cam asa... De un an de zile, in viata mea a aparut Dragos, care are 21 de ani si e student la Universitatea Romano-Britanica. E un tanar studios, foarte serios, un om pe care ma pot baza si care m-a facut sa cresc interior. E primul meu prieten si ne simtim tare bine impreuna. Ne completam, ne intelegem unul pe celalalt. De fapt, mai mult el trebuie sa faca eforturi sa ma-nteleaga, pentru ca din cauza concertelor eu plec mult, iar el trebuie sa ma astepte. Dar vorbim mult la telefon si, uite ca flacara se mentine aprinsa! Sunt foarte fericita!
- Probabil ca relatia asta iti mai alina si dorul de casa, de Ardealul pe care il evoci cu atata drag...
- Cu siguranta. Departarea a devenit mai usor de indurat. Dar de dor, tot mi-e dor! Ardealul nu-ti iese din suflet asa, cu una, cu doua! De fapt, cred ca niciodata! Exista ceva acolo care nu se gaseste in alta parte. Un respect al valorii si al traditiei, multa civilizatie, un spirit al familiei care in alte parti s-a pierdut. Educatia, familia, campurile si dealurile copilariei, toate astea sunt Ardealul sufletului meu, care respira odata cu mine si-mi va ramane totdeauna in suflet, indiferent de locul spre care ma va purta viitorul!
Ines Hristea