Catalina Mustata
"E bine sa-ti faci o casa aici, pe pamant, dar sa-ti faci una si sus, in cer"
Cunoscuta actrita de teatru si cinema, super-cunoscuta vedeta de televiziune nu mai are nevoie de prezentare, ci doar de intrebari: cum a fost anul ce tocmai trece si ce asteapta de la anul viitor?
Craciun cu tata
- Sa vorbim despre sarbatori. Esti nascuta in Ardeal, o zona conservatoare, care pastreaza traditiile. Venind in Bucuresti, ai adus cu tine ceva din protocolul transilvanean?
- Nu tin minte ca mama sa fi lasat vreodata o sarbatoare neonorata. Ceea ce mi se pare un lucru deosebit. Iti creeaza un sentiment de acasa, de bine, de ocrotire! Mama e de-a dreptul fanatica: familia trebuie sa fie reunita, masa sa fie plina, sa miroasa in casa a cozonaci. Bucatele ei sunt senzationale si din belsug, ca pentru o armata. Sarbatorile, la noi, incepeau cu Ajunul Craciunului, adica de ziua mea si a tatei, caci eu am fost cadoul lui aniversar. Asa ca, in fiecare an, ni se pregatea un tort cu doua etaje si suflam amandoi in lumanari... Din pacate, tatal meu s-a prapadit. Nu mai e de mult printre noi si mi-e tare dor de Craciunul cu tata. Ziua aceea ii era dedicata. De ce? Fiindca tata, care era un introvertit, de Craciun vorbea si canta. Avea o voce superba, de tenor, iar atunci cand incepea sa cante nu se mai auzea nici musca. Cand nu canta, ne spunea povesti din copilaria lui, iar noi nu ne mai saturam sa ascultam sotiile petrecute in acea Moldova magica, de langa Prut, de unde provenea tata si unde mi-am petrecut si eu cele mai fabuloase vacante. Acum, dupa disparitia tatei, mama este cea care sustine, la modul cel mai serios, traditia. Noi, fetele, ne-am casatorit, avem si un nepotel, Alexandru Iulian. Nu exista Craciun in care sa nu fim impreuna, in aceeasi atmosfera aromind a cozonaci calzi, a vanilie si a ace de brad. Bucuria mea ar fi fost ca anul acesta sa mut comandamentul general de la Brasov la Mogosoaia, in casuta pe care eu si sotul meu, Florin Zamfirescu, am ridicat-o acolo. Insa amenajarile au durat prea mult si n-am reusit miscarea asta, dar sper ca Revelionul sa coincida cu inaugurarea noului cuib.
- Se spune ca de Revelion e momentul bilantului: ce ai realizat anul asta din ceea ce ti-ai dorit si ce nu?
- Eu consider ca 2003 a fost cu totul si cu totul aparte. Acum doi ani si jumatate, am plecat de la Teatrul "Mic" la "Odeon". Mi-a luat destul de mult sa ma adaptez, dar anul asta a fost plin de impliniri: am casa pe care o visez de-o viata, joc al doilea rol principal din aceasta stagiune - Veronika, din Veronika se hotaraste sa moara, si Alice Arden din Arden din Feversham, doua roluri foarte diferite, ceea ce mi-a placut la nebunie. Din punct de vedere profesional, am simtit o implinire de care am fost frustrata cat timp am lucrat in televiziune. De fapt, intrarea mea in televiziune a fost o pura intamplare. Dupa Revolutie, am fost un lot de studente la Actorie care am ajuns in Tvr. Desi mi s-a facut oferta de a ramane acolo ca angajata, am refuzat. Am terminat facultatea, am intrat la Teatrul "Mic", am inceput sa joc... Apoi a urmat colaborarea cu Acasa Tv. Si uite-asa... Faptul ca am facut televiziune timp de patru ani si jumatate s-a constituit intr-o experienta senzationala, pentru ca m-a deschis altfel in fata aparatului de filmat, m-a maturizat intr-un alt fel. E o cu totul alta meserie decat actoria. Fara discutie: sunt lucruri absolut diferite! Si sunt actori care pot face televiziune si actori care nu pot. Eu am vrut sa vad daca pot. Si am descoperit ca nu e usor deloc. E o oboseala care se aduna si un consum de energie urias. In perioada televiziunii, eu am jucat in teatru, dar nu am repetat. Si m-am simtit foarte frustrata. De asta am si renuntat la televiziune, ceva se rupsese in minte, in interior. Eu nu pot sa fac un lucru decat cu foarte multa placere, ineditul ma incita, iar cat timp a fost ceva nou, televiziunea a fost ceva facut cu placere. A fost o experienta pe care am vrut s-o duc pana la capat, sa-i deprind toate etapele - de aceea a si durat atat -, dar de la un anumit punct incolo, placerea n-a mai fost nebuna si-atunci am zis: stop! Deocamdata! Cand mi-o veni din nou gustul pentru asa ceva, o sa ma intorc. M-am gandit mult atunci. Stiam ca se poate face o cariera in televiziune, dar mi-am dat seama ca nu aceea era adevarata mea vocatie.
Mirajul scenei
- Si te-ai intors deplin in teatru. Ai putea sa ne spui in ce consta mirajul lui?
- Mi-e greu s-o spun. Stiu ca, la un moment dat, m-a intrebat sora mea de ce e teatrul un miracol. I-am spus sa-si imagineze un singur lucru: intr-un loc, aduni 400 de persoane - strungari, ingineri, profesori, cofetari, cizmari, fiecare cu gandurile, cu problemele si gradul lui de sensibilitate - si tu, unul singur, actor. Si-i faci pe toti sa vibreze la unison, in acea unica secunda cand reciti sau joci. Nu e un miracol? Eu cred ca actorii sunt privilegiati, pentru ca-si pot permite sa evadeze doua ore, de pilda, in lumea Veronikai. Pentru doua ore, eu pot fi Veronika, o regina sau o cenusareasa. Evadez intr-o alta existenta. Toti oamenii au o existenta, dar noi, actorii, mai experimentam si altele in decursul aceleiasi vieti. Nu e fantastic? Cred ca acesta e si motivul pentru care meseria asta atrage in asemenea masura. Uite, eu joc cu Florin in Anonimul venetian de zece ani, dar spectacolul e viu. Si pentru noi, si pentru spectatori. Oamenii vin si de cate cinci ori. Tocmai pentru ca, desi firul, replicile sunt aceleasi, sunt mici inspiratii de moment, gesturi unice, efemeride, pe care tocmai transpunerea in acel personaj ti le dicteaza. Trairea este electrizanta.
- Cum e sa joci alaturi de sotul din realitate? Nu e o situatie cu care se intalneste orice actor...
- Initial, am fost destul de stresata de ideea ca joc impreuna cu el. Dar, dincolo de orice, Florin este un foarte mare actor. Si ca orice mare actor e un partener senzational. E viu, ochii ii sclipesc, toti porii ii sunt deschisi catre experienta scenei. Iar pentru mine, solutia a fost sa ma arunc in spectacol. Fara sa ma mai gandesc la nimic altceva.
- In zona filmului ce s-a mai intamplat?
- Ei, asta e o chestiune care ma depaseste. Pentru ca eu imi doresc sa fac film. Am facut ceva, dar nu pe masura dorintei. N-am avut ocazia. Am avut colaborari cu regizori straini, dar, de obicei, ei vin cu propriii actori, iar "bastinasii" primesc partituri de mai mica intindere. La Yves Boisset, chiar am avut noroc sa-mi fie oferit un rol important. Am mai facut si Tacanitii al lui Gerard Cuq. Dar in filmul romanesc... se pare ca nu au nevoie de mine. Nu stiu de ce.
- Trecand in planul personal: te simti implinita in viata din afara scenei? - Da. Intai si intai, am realizat ca nu m-as fi putut intelege ca sot cu un pusti. Si-apoi, pentru ca eu si Florin aveam aceeasi meserie, pe care o iubim cu aceeasi pasiune, ne intelegem si ne menajam exact in momentele importante. Cred ca a fost dat sa ne intalnim. Nu se putea altfel. Si am constatat ca impreuna noi suntem foarte puternici. Asta zicea si Florin: "Noi, impreuna, suntem o forta. Separat, nu". Nici eu fara el, nici el fara mine. Impreuna functionam foarte bine. Prezenta lui ma face sa trec peste orice. E o problema de incredere, de sustinere morala... Daca am linistea asta, oaza asta de tranchilitate, atunci ma pot arunca in orice proiect. Eu nu traiesc cu groaza gandului ca acasa trebuie sa dau expli-catii. Lovituri mai incasez si eu. Ca tot omul. Dar datorita sprijinului neconditionat al lui Florin le pot supravietui. Am libertatea, confortul interior de a putea spune: "Daca lumii nu-i place, n-are decat!".
Casa din vis
- Povesteste ceva despre casa din Mogosoaia. E un vis pe care multi si-l doresc...
- In esenta, gandul cu care am pornit la constructia casei a fost de a invata sa traim cu gratie. Sa simtim ca locul acela e al nostru. N-am facut nimic luxos, ci am vrut un spatiu in care sa ne respire spiritul: sa poti sa bei o cafeluta in compania soarelui care rasare, sa-ti vezi pomisorul infrunzind si cei trei caini alergand prin iarba... Trebuie sa reinvatam sa traim cu gratie. Se pare ca lumea din jur a uitat. Primul lucru pe care l-am facut cand s-a concretizat spatiul de la Mogosoaia a fost ca Florin sa se suie pe scara si sa recite, iar eu sa tropai pe podele strigand ca nu ma mai aude vecina de jos. A fost un sentiment de eliberare teribil.
- Sa vorbim despre bucurii. Fac bine...
- Sunt multe. Am micile bucurii cotidiene - ca in poezie: intri intr-un magazin si nu e coada, ti-a venit autobuzul... Eu sunt un om care se bucura teribil de orice maruntis. Chiar Gelu Colceag, cu care am lucrat Veronika, spunea: "Are fata asta un optimism! Fara nici un motiv! Dar ea e optimista!". E ca-n bancul ala: aveau parintii doi copii - unul optimist si altul pesimist.Si de Craciun, nu stiau ce sa-i daruiasca celui pesimist. Pana la urma, i-au luat un trenulet superb, cu o mie de gari si de tunele. Dar si-au dat seama ca nu mai au bani si pentru cadoul celui optimist. Asa ca pentru el au pus o balega de cal intr-o cutiuta frumos ambalata. Cand si-a deschis cadoul, cel pesimist a strambat din nas si-a zis: "Immm, un trenulet...". Cel optimist a deschis cutia, a vazut balega si-a strigat fericit: "Am primit un cal, da a fugit!". Ei bine, eu sunt copilul optimist. De mica mi-a placut sa si dau, sa si primesc. In egala masura. In rest, imi iubesc mama, nepotelul, sora... Dar bucuria mea cea mare e faptul ca joc.
- Cum suporti trecerea timpului? Pentru o actrita e o confruntare mai dura decat pentru o femeie obisnuita.
- Observ ca timpul a inceput de la o vreme sa curga altfel. Inspaimantator de repede. Totul se condenseaza, toate lucrurile se succed intr-un tempo mult mai alert decat acum cativa ani si nu stiu unde vom ajunge in acest ritm. Informatiile vin peste tine ca un tavalug. E clar ca ne indreptam spre ceva, dar spre ce? Iar daca te referi la faptul ca imbatranesc... Sper sa nu imbatranesc degeaba. Asta e singura mea temere. Ca de imbatranit, imbatranesc orice-as face. Nu ma feresc si nu sper ca voi ramane juna si cu fata intinsa. Si fata se poate aranja, dar nu asta e problema. Problema e casa pe care trebuie s-o construiesti in cer. E bine sa ai o casa aici, pe pamant, dar una si-acolo, sus.
- Esti una dintre frumoasele teatrului romanesc. Vinde-ne si noua cateva dintre secretele tale.
- Da eu am riduri! Nu vezi? (rade) Secretul ar fi sa gandesti pozitiv, sa iti dai toata stradania sa iubesti ce e in jurul tau. Ca daca n-ai iubit niciodata sau nu poti sa iubesti, atunci suferi de cel mai mare handicap posibil. Noi ne speriem de handicapurile fizice, dar cele psihice sunt uriase si mult mai grave. Ar trebui sa mai incercam sa si zambim, cat mai des... Cam astea sunt cremele mele de frumusete. Asa ca, in domeniul acesta, totul se petrece foarte repede.
- Avand in vedere ca ne apropiem vertiginos de Revelion: ce-ti doresti de la anul 2004?
- In primul rand, sanatate. Apoi, roluri bune in teatru. Dar cel mai mult imi doresc sa ne terminam casuta cea noua, in care sper sa fim cat se poate de fericiti.
Ines Hristea