Printesa gimnasticii romanesti
Andreea Raducan
"Doamne, ce frumos era sa asculti imnul Romaniei de acolo, de sus"
Despre fata nevazuta a gloriei, si ce mai face sufletul strivit al unei sportive exemplare
Sfantul Andrei mi-a facut si mie un cadou anul acesta. Mi-a prilejuit intalnirea cu una dintre sarbatoritele sale de marca: Andreea Raducan, exceptionala noastra gimnasta, cea care ne tinea cu respiratia taiata cand "dansa" pe barna sau "zbura", in salturile ei magistrale, la sol. Fetita de atunci si-a pastrat frumusetea si gingasia, devenind o tanara hotarata sa-si continue viata de dincolo de sport, cu aceeasi determinare si ambitie.
"De multe ori am vrut sa renunt.
Mi se acrise de sala, de saltele, de munca"
- Dupa anii de glorie, viata marilor sportivi intra, adesea, intr-o zona de umbra si controverse. Acesta este, se pare, unul dintre preturile succesului. De curand, te-ai despartit si tu de gimnastica. Inainte ca marile performante sa devina o amintire, ar fi bine sa afle si altii ce inseamna drumul spre elitele mondiale ale gimnasticii...
- Atunci, sa incep cu inceputul. M-am nascut la Barlad, acum 20 de ani, pe 30 septembrie. Desi am stat in acest orasel moldovenesc numai pana la 12 ani, ma gandesc tot timpul cu drag la el, de fapt il iubesc foarte mult. La patru ani, aveam deja o energie de nestapanit, nu puteam sta intr-un loc nici o secunda si rupsesem mai toate arcurile de la pat, asa ca tata m-a dus la sala de gimnastica. Era un loc unde puteam sa-mi consum energia fara sa fac pagube in casa. (Rade) Gimnastica mi-a placut de la inceput, mai ales ca, la varsta aceea, totul era o joaca. Evident ca, odata cu trecerea timpului, joaca aceasta a devenit foarte serioasa, iar antrenoarele de atunci (Veronica Enache si Alice Curtubaie), vazand ca ma integrez bine in colectiv, ca am dorinta si vointa de-a ajunge departe, mi-au dat unda verde pentru gimnastica de performanta. Mama a cam strambat din nas, pentru ca ar fi vrut sa ma tin de scoala, dar, dandu-si seama ca pot deveni o gimnasta buna, a cedat. Am fost nevoita sa muncesc mai mult, pentru ca intrasem intr-o grupa cu un an sau doi mai mare si a trebuit sa recuperez. Dar mi-a placut, pentru ca gimnastica este un sport frumos, elegant, desi foarte greu. Cam asta am facut pana la 12 ani. Apoi, am inceput sa castig concursuri nationale, am intrat in vizorul Federatiei Romane de Gimnastica si, in 1996, la Onesti, am fost selectionata in lotul de junioare. Timp de un an, a urmat un cantonament foarte riguros, cu diferiti antrenori. Imi era dor de ai mei; desi Barladul era aproape, nu puteam merge acasa decat cel mult o data pe an.
- Cum arata o zi din viata ta de atunci?
- Am sa-ti spun programul pe care il urmam dupa ce am ajuns la Deva, locul de pregatire al lotului olimpic: ne trezeam la ora 7 si mergeam la cantar, apoi la micul dejun. De la 8 la 10 aveam cursuri; faceam materiile mai importante, care ne interesau pentru viitor, mai putin desen, muzica... Incepand cu ora 10, aveam antrenament pana la 13 - 13:30, apoi luam pranzul, ne odihneam pana la ora 16, iar de la 17 la 20:30, din nou antrenament. Seara - masaj, tratamente... Antrenamentele se faceau intens, cu mobilitate artistica dimineata, forta si lucru pe fiecare aparat dupa-amiaza... Ce sa spun, antrenamente specifice gimnasticii de performanta. Era un program dur si de multe ori am vrut sa renunt, mi se acrise de sala, de saltele, de munca. Intervenea si o uzura psihica si fizica de-ajuns de greu de suportat, dar de fiecare data mi-am revenit foarte repede. Este o hora in care, daca ai intrat, trebuie sa joci pana la capat, sa renunti doar cand nu mai esti in stare, nu din capricii sau cand nu mai ai chef. Si nu zic "trebuie" pentru ca ne obliga cineva. Nu. Ba chiar as vrea sa lamuresc acest lucru, odata pentru totdeauna: daca nu mai voiai performanta, nu te tinea nimeni cu forta. Iti faceai bagajele si plecai acasa, fara suparare. Dar daca stateai, trebuia sa fii constienta ca munca era cea mai importanta, ca erau si altii care asudau pentru tine, ca merita sa dai totul ca sa ajungi cineva. Pai, cine ar fi fost Andreea Raducan fara gimnastica? O studenta ca atatea altele. De aceea, nu pot sa dramatizez, sa spun ca nu stiu cat m-am sacrificat sa ajung aici. Pot aparea cazuri intr-adevar tragice, cand, dupa ce te-ai dedicat sportului, Doamne fereste, te-ai accidentat, nu mai poti continua. Nu ai scoala, din sport nu s-a ales nimic, esti a nimanui. Or, nu este cazul meu. Eu am avut, intr-adevar, si dramul acela de noroc foarte important in viata de sportiv. Dar, una peste alta, sacrificiul meu a meritat, de aceea nu-l consider un sacrificiu. Sa spunem ca mie mi-a fost greu atunci, fara parinti si fara papusi, dar multora de varsta mea, care s-au jucat toata copilaria, le este greu acum, cand nici o usa nu li se deschide in fata.
Oricum, aveam momentele noastre frumoase. Joaca noastra era la sala de antrenament. Se intampla sa ni se faca pofta de o prajitura si, daca nu aveam vreun concurs important, asteptam duminica, si atunci ni se dadea voie sa mergem in oras si sa ne facem, cu masura, poftele. Asta, pana pe la saptesprezece ani cand, mai mari fiind, nu prea ne mai interesa prajitura, ci doar seara aceea de deconectare, cand puteam iesi cu prietenii sau cu colegii la un suc, la un film, la o discoteca. Atunci as fi dat orice pentru o zi fara gimnastica, dar eram constienta ca, dupa o seara de distractie, randamentul meu la antrenamentul de a doua zi era mult mai scazut, eram constienta de riscul unei accidentari la discoteca, stiam foarte bine lucrurile acestea, totusi, nevoia de libertate era mare! Acesta a fost momentul cel mai greu din viata mea de sportiv de performanta. Nu stiu, poate din cauza nevoii de libertate, am renuntat la gimnastica, la 19 ani. Oricum corpul meu incepuse sa o ia razna, nu mai puteam controla la fel de bine tendinta de ingrasare. Fizic poate ca mai puteam, mental insa, nu.
"Nedreptatea a fost foarte mare, la fel ca si frustrarea"
- Si a mai fost, cu siguranta, un moment pe cat de greu, pe atat de urat: Olimpiada de la Sidney. Paradoxal, apogeul carierei tale se impleteste nefast cu o nedreptate cumplita: ti-a fost luata medalia de aur la individual compus sub acuzatia de dopaj. Ce-ai simtit atunci si cum ai depasit acel moment?
- Noi, la gimnastica, nu mai auzisem niciodata de doping. Nu se mai intamplase vreodata ca o gimnasta sau un gimnast sa se drogheze. Asta, pentru ca in acest sport, nu ai pentru ce sa te droghezi. Intreaba orice gimnast si iti va raspunde la fel. Oricum, regula este ca foaia asta blestemata, in care apari sau nu pozitiv la test, trebuie sa-ti parvina la 24 de ore de la test. Eu am primit-o dupa trei zile si exact inaintea finalelor la barna si sol, aparatele mele preferate, la care eram intre marile favorite. A fost foarte dubios! Mai tarziu, am reusit sa pun lucrurile cat de cat cap la cap, dar atunci chiar nu stiam ce mi se intampla. Ma imbracasem in costumul de concurs, eram gata sa dau tot ce aveam mai bun in mine, mai ales ca imi mersese exceptional pana atunci. Si totul s-a naruit. Am intrat in sala, mi se parea ca lumea se uita altfel la mine, parca mai urat. Eu eram cu ochii cat cepele de la plans, m-am straduit sa fac un sol cat de cat, dar nu mi-a iesit mai nimic. Apoi, a inceput tavalugul cu procesul: ziua eram la tribunal, noaptea dadeam declaratii pentru televiziunile din Romania. Toata lumea ma taraia dintr-o parte in alta. Abia dupa mai mult de o luna, acasa fiind, am inceput sa ma linistesc. M-au ajutat enorm oamenii din jurul meu, nu numai parintii si prietenii, ci toti romanii. Am primit nenumarate scrisori de sustinere si incurajare, le-am pastrat pe toate. Am vazut inca de la Sidney casete din Romania, cu oameni iesiti pe strazi sa isi manifeste solidaritatea si intelegerea fata de mine. Sigur, nedreptatea e foarte mare, la fel ca si frustrarea. "Drogul" incriminat, aceasta pseudoefedrina, este de fapt un derivat, o subcomponenta a unei pastile de raceala. Ea figura numai pe "lista neagra" a Comitetului International Olimpic. Daca incidentul ar fi avut loc la un Campionat Mondial, nu ar fi fost nici o problema. Imi aduc aminte ca si avocata de la tribunalul din Sidney mi-a aratat ca purta in geanta Nurofen. Bineinteles ca, pana la urma, principalul vinovat a fost medicul lotului, dar si acum, ca si atunci, sunt sigura ca nu a facut-o intentionat, desi a gresit ca nu s-a documentat. Sunt si multe aspecte pe care "acuzatorii" mei le-au trecut cu vederea: ar fi trebuit sa tina cont de media dintre greutate si concentratia de substanta si nu au facut-o, ar fi trebuit sa tina cont de faptul ca am luat pastila exact inainte de concurs si nu au facut-o. Ce mai, un moment negru, care nu a fost motivul principal pentru care am renuntat la gimnastica, dar a avut, evident, contributia sa.
"Eu mi-am urcat singura sacii in caruta"
- Dupa un an, le-ai dovedit din nou cine este Andreea Raducan...
- Asa e. In 2001, la Campionatele Mondiale de la Gent, am reusit sa-mi iau revansa, am castigat trei medalii de aur si doua de bronz si le-am demonstrat celor care au fost impotriva mea ca acuzatia de la Sidney a fost nedreapta. Oricum, gura lumii doar pamantul o astupa, asa ca unii au continuat cu multe comentarii neprietenoase: ca la Campionatele Mondiale din 2002 "m-am dat lovita" si ca, de fapt, nu mai eram in stare de nimic, ca m-am vazut cu sacii in caruta si m-am retras. Or, eu mi-am urcat singura acesti "saci in caruta", prin ani si ani de munca. Am muncit toata viata si nici acum, cand as merita sa stau ani de zile degeaba, tot nu ma pot desprinde de munca!
- As vrea sa incerci sa-ti aduci aminte de cateva momente frumoase, cele mai dragi tie, din timpul anilor de gimnastica. Te-ai amarat aducandu-ti aminte de Sidney si zambetul ti se potriveste cel mai bine...
- Momente frumoase... Toata activitatea mea sportiva a fost un sir de momente frumoase, concursurile la care participam, trasnaile pe care le mai faceam dupa. Sa nu ma intrebi de ele, ca nu-ti spun. Sunt secrete de-ale noastre, nu ar fi drept sa le divulg. Nu ar fi drept nici pentru fostele mele colege, nici pentru generatia de pustoaice de dupa noi. Ce sa zic, era minunat sentimentul ca esti sus, ca ai realizat ceva. Doamne, ce frumos era sa asculti imnul Romaniei de acolo, de sus! Dar cred ca cel mai placut era sentimentul acela ca eram o familie mare, cu multi copii. Daca nu-mi iesea ceva, ceream sfatul unei "surori" mai mari. Inainte de concursuri, ne incurajam una pe alta, tipam, aveam modul nostru personal de a ne da curaj si incredere. Uite, am sa-ti zic un secret, ceva ce nu spun foarte des: noi purtam tot timpul o cruciulita desenata pe umarul drept. A inceput traditia asta de mai demult, am vazut ca ne ajuta si am purtat-o mereu. Oricum, odata intrate in sala, stiam ca totul incepe de la zero, ca, daca scria Romania pe spatele tau, nu insemna implicit ca la sfarsit vei avea aur pe piept. Sansele erau egale, castigau pregatirea, munca, sudoarea si dramul de noroc.
"Sunt indragostita si fericita"
- Si acum sa vorbim despre noua viata, pe care tocmai o incepi...
- Mi-a fost mai greu dupa ce m-am retras decat pe perioada gimnasticii. E adevarat ca sportul mi-a lasat niste daruri de nepretuit: disciplina, responsabilitate, spirit de echipa si multa ambitie, despre care acum realizez cat imi sunt de folositoare. Dar pana sa renunt la sport, traisem ca intr-un glob de sticla. Nimeni nu ne putea atinge pe noi, gimnastele. Eram ca niste bibelouri pretioase. Ei bine, odata ce am pasit afara din acest glob, am vazut lumea asa cum este ea si mi se parea foarte greu. Nu stiam nimic, nu intelegeam nimic, habar n-aveam de unde sa cumpar o paine si cat costa. De aceea, as vrea sa-ti spun doua vorbe despre prietenii mei de acum, pentru ca, fiind asa de fragila, am avut noroc sa ii intalnesc, sa nu-si bata joc de mine, sa ma indrume pas cu pas. De fapt, pana la varsta asta, am avut multi presupusi prieteni, pe care viata si intamplarile ei m-au ajutat sa-i "cern". Multi m-au dezamagit, multi s-au dat pur si simplu la fund, asa ca in momentul de fata imi ajunge o mana sa ti-i prezint: familia Balcescu (managerii mei si patronii firmei pentru care lucrez), Nadia Comaneci si sotul ei, Bart, si Danut Coman, fotbalist la Fc Arges. Ei sunt dramul de noroc pe care l-am avut, odata incheiat capitolul de gimnastica. Se subintelege ca familia si prietenul meu sunt acolo si ei, pe locul intai.
- Cu ce te ocupi in prezent? Admiratorii tai ar dori, cred, sa afle ce face idolul lor...
- Am semnat un contract de imagine cu Agentia de Turism Cmb si cred ca meseria asta mi se potriveste foarte bine. Imi place sa calatoresc, imi place sa vorbesc. Cam astea sunt si responsabilitatile mele: sa merg prin lume, sa promovez produsele turistice ale Agentiei, sa le prezint strainilor imaginea frumoasa a Romaniei. Se pare ca sportul este, intr-adevar, cel mai bun ambasador al Romaniei, iar asta ma ajuta foarte mult in credibilitate. Imi place tare mult, meseria asta este o noua incercare pentru mine. In final, as vrea sa se stie ca am tinut intotdeauna sa am grija de imaginea mea, pentru ca lumea te uita: stiu prea bine ca pe laurii oricarui sportiv, oricat de mare ar fi fost, tot se aseaza praful odata si-odata. Eu mi-am dorit sa raman cat mai mult la inaltime, sa fiu respectata, atat pentru ceea ce am facut, cat si pentru ceea ce fac. Un exemplu pentru mine, in acest sens, este Nadia Comaneci. O admir si am admirat-o intotdeauna. Si nu numai pe sportiva care a fost, dar si pe omul Nadia, mai bine zis pe femeia Nadia. Imi place cum "se tine", imi place ca impune respect, imi place sa s-a pastrat frumoasa. Si cu dragostea stau bine acum. Am un prieten aici, la Bucuresti, ne plimbam foarte mult, mergem la film. Lui ii plac filmele, mie muzica, asa ca le combinam ca sa fim amandoi multumiti. Nu am mai fost niciodata indragostita, e drept ca nici nu am vrut si nici nu am avut timp pana acum, altele imi erau prioritatile. Dar acum sunt foarte fericita.
Bogdana Tihon