"Uite asa s-a intamplat ca eu i-am pus
Regelui Mihai schiurile in picioare"
La 91 de ani, Constantin Ciocoiu isi aminteste cum l-a invatat sa schieze pe Regele Mihai si cum l-a petrecut, apoi, la trenul exilului care cand a plecat, ne-a luat cu el si istoria
Anii Luminosi
Casa cu amintiri la ferestre
Catarata pe o alee din spatele Hotelului "Furnica", exista la Sinaia o casuta veche, de munte. Daca ajungi la usa ei, vezi mai intai, si parca te surprinde usor, un mic semn: o panglica tricolora de numai cativa centimetri, prinsa la intrare. Ca spre a ocroti casa si stapanul. Nu apuci sa suni, ca-ti deschide usa un batran maruntel, cu miscari iuti, care te pofteste zambind inauntru. Si aproape imediat incepe sa-ti povesteasca, sa-ti explice, sa glumeasca si sa-ti arate poze vechi, sa-ti povesteasca iar, totul aproape fara oprire si fara sa oboseasca. Un torent optimist, invaluitor.
Asa l-am cunoscut pe Constantin Ciocoiu, la 91 de ani. El si casa aceea a lui, in care amintirile de demult inca mai rezista, cantonate dupa geamuri. Dar intai de toate, batranul m-a "prins" cu tineretea lui. La 91 de ani, argintul viu din fata mea pare un fenomen. "Toata viata am fost sportiv si om de munte. Si nu mi-a scapat aproape nici un sport, de la motocicleta la motoschi si ciclism. Intre razboaie, am fost campionul tarii la toate probele de schi. Eram dat dracului!" Il intreb mai mult intr-o doara daca mai schiaza si-acum. "Eei", zice, "am schiat pan acum doi ani, pana la 89 de ani, dar m-am oprit. Nu pentru ca nu mai puteam, dar ca sa nu-mi mai rup vreun picior, ca-s singur, copiii-s dusi la Bucuresti. Da sa stiti, la 82 de ani m-au facut maestru al sporturilor." Asa, simplu, cum s-ar zice. Dintr-un colt al casei scanteiaza o vitrina mare si veche, plina cu trofee si cupe cu nume ca dintr-o alta lume: "Cupa Principessa Alexandrina Cantacuzino", "Cupa Regele Carol al Ii-lea", "Cupa de rubin - capitan Berlescu"... Intre timp, nenea Ciocoiu povesteste mai departe. "Mi-am facut totul in casa cu mana mea, pana si mobilele. Am invatat meseria de la tata, care a fost maistru dulgher la Palate, la Peles, la Pelisor si la Foisor. Venise la Sinaia din Rasnov, cu o caruta, si s-a angajat aici. Ca asa era pe atunci, munceau oamenii, dar traiau, se descurcau. Mama, de pilda, lucra ca spalatoreasa la vila "Carola", vila cumparata de doctorul Staicovici, care era doctorul Sinaiei. Si seara, mama venea, pe langa castigul ei, cu sufertasele pline cu mancare pentru noi, pentru copii. Pe urma, prin 1935, a ars Foisorul cel vechi. Arata altfel decat acum, era parca mai frumos, semana cu un castel nemtesc sau elvetian, nu stiu cum sa zic. Acolo se nascuse si Regele Mihai. Pe urma, n-a mai trecut un an si-a ars si casa noastra. Era tot pe locul de azi. Si am facut-o iar, din temelii, eu si cu tata. Tin minte ca d-l Constantinescu, patronul fabricii de cuie si suruburi din Sinaia, ne-a dat de la el pentru casa un camion intreg de scanduri. Iar tata a pus cateva ornamente salvate de la Foisorul cel vechi. Asa ca aici e ceva, o frantura din castelul care s-a dus demult..."
Maestru de schi al Regelui
"Dintre toti fratii mei, cred ca eu am fost cel mai norocos", povesteste mai departe Constantin Ciocoiu. "Norocul, talentul asta al meu la schi mi-au adus atunci, pana in razboi, bucurii cat pentru o viata. Am fost profesorul de schi al doamnei Simina Mezincescu, pe atunci era domnisoara Caracas. Tatal ei era directorul fabricii de carbonit (un carbune pentru masti de gaze) din Sinaia. Dar i-am invatat sa schieze si pe baietii lui Costinescu si ai lui Schill, patronul fabricii de hartie din Busteni. Iar intr-o zi, m-a chemat la el d-l general Palangeanu: "Domnule Ciocoiu, Maiestatea Sa Regele Mihai vrea sa-l inveti dumneata sa schieze. Esti tanar si crede ca o sa va intelegeti mai bine". Eram si emotionat si foarte tanar, n-aveam 20 de ani, iar Regele avea 8-9 ani, era un copil. Si uite asa s-a intamplat ca eu i-am pus Regelui schiurile in picioare si tot eu l-am petrecut spre exil. De atunci, cativa ani la rand, de cum venea zapada, toata iarna schiam amandoi printre statui si coloane, in poiana aceea frumoasa a Palatului. Si tin bine minte: Regele era laconic si raspundea prompt. Nu se lungea la vorba. Vorbea putin, dar accentuat. Si, desi copil, nu se purta ca un razgaiat. Iar asta imi impunea si mie. Ii spuneam: "Maiestate, daca vreti sa invatati schiul, faceti miscarea asta, asta si asta, iar el ma privea si ma asculta cu un aer serios. Cand gresea, il indreptam politicos si la fel de prompt. Asa ca Regele a invatat repede. Si prinsese curaj. Dupa cateva ierni, cobora tocmai de sus, mult deasupra Sinaiei, si odata, atunci mai crescuse, chiar din varful muntilor, de pe Bucegi, pe unde nu era nici urma de partie. Il insoteam si eu, cu unul sau doi ofiteri din Batalionul de Garda. Au fost, printre zapezi, niste vremuri atat de frumoase si asa tihnite..."
Intrarea In Bezna
Ultimele patru zile de la Sinaia
"Iar cand ma gandesc la plecarea Regelui in exil, curios e ca primul lucru care imi vine in minte e tot o pereche de schiuri. Dar sa va povestesc mai intai cum au fost zilele alea, incepand cu 30 decembrie 1947, asa cum le-am apucat eu, ca eram aici cand s-au intamplat." Si batranul incepe sa-si aminteasca, parca ajuns, brusc, din urma de o febra mai veche, ultimele patru zile negre si tulburi de la Sinaia... Ultimele zile printre romani ale Regelui tanar, alungat din tara. Si, pe masura ce povesteste, e tot mai emotionat, amintirile incep sa i se incalece, asa ca eu incerc sa incropesc din franturi povestea lui, spusa mereu la marginea lacrimii. Ca dupa aia, imi spune, norocul Romaniei a intrat intr-un somn lung si greu, taiat de cosmaruri. Un somn din care norocul nostru se mai dezmorteste inca si astazi, alene si greu.
"Mai intai, pe 30 decembrie, printre cei care locuiau in preajma Pelesului, s-a raspandit un zvon ciudat: pe la pranz, toti soldatii din Batalionul de Garda Regala fusesera incarcati in doua camioane si o pornisera spre Bucuresti. Plecarea lor se facuse in mare graba si in taina, dar oamenii tot aflasera ceva. Multi aveau rude sau prieteni care lucrau la Palate. Mie mi-o spusese un mecanic de la garajele regale. M-am dus sa vad cu ochii mei. Cazarma era goala. Era un semn rau. Asa ceva nu se mai intamplase niciodata de cand se stiau Palatele. Mai ales ca Regele plecase de dimineata la Bucuresti, asa ca totul se petrecuse in lipsa lui. Si foarte repede, semnul cel rau s-a adeverit! La radio au inceput anunturile: Regele abdicase. Citise si Groza in Parlament abdicarea (batranul pronunta "Grozea" si zambeste stramb). Intre timp, la lasarea serii, se intorsese si Regele de la Bucuresti, cu Regina mama, Elena. Iar a doua zi, chiar pe 31 decembrie, Regele a trecut printr-o mare primejdie. Venise o echipa de agenti de la Bucuresti, cu masinile. Il cautau, s-au oprit direct la Foisor si au scotocit peste tot. Cred ca voiau sa il aresteze, oricum erau niste zile si ore incalcite, poate ca maharii cei noi de la Bucuresti nu erau siguri ca o sa vrea sa plece din tara sau poate se razgandisera ei sa-i mai dea drumul. Dar a scapat Regele ca printr-o minune. Se dusese cu jeep-ul sau, cu Willys-ul, sa faca o ultima plimbare la Poiana Regala, drumul lui cel mai drag. Si aia n-au mai stat mult, poate li se schimbasera si ordinele, si-au plecat la Bucuresti cum venisera: incruntati si mofluji."
Dar regal
"Pe urma, in putinele zile cate a mai stat, Regele Mihai a strans pe toata lumea, oameni nevoiasi sau din personalul Palatului, si le-a impartit tot. Toata camara, saci intregi de zahar, faina, malai, cartofi si toate vacile de lapte din grajduri. A dat tot. Adica tot ce-a putut el sa lase, ca in rest era o comisie, asa isi zicea, formata din niste militari si civili, si astia s-au tinut scai de el prin toate Palatele, mai ales la Peles, ca acolo aveau ei o grija mare. Si nu i-au dat voie Regelui sa se atinga nici de-o lingurita macar, erau toate confiscate, "proprietatea poporului", ziceau. Proprietatea poporului, adica sa poata pune mana pe ele mai repede regii aia noi, regii rosii. Asa ca Regele Mihai cu atat a plecat din tara, "capatuiala" lui: cu hainele si cu doi-trei saci de cartofi si de alimente, provizii de drum. Si atunci mi-a daruit si mie o pereche de schiuri, schiurile despre care v-am povestit la inceput.
Si a venit si ultima zi: 3 ianuarie 1948. In dupa-amiaza aia, strazile Sinaiei, frumoase si inzapezite, erau aproape pustii. In orasul lor, nascut odata cu Pelesul si care respirase vreme de 80 de ani aerul regilor, oamenii erau tristi si buimaci. Si se simteau, poate, la randul lor, amenintati. Asa ca stateau pe la casele lor. Atunci a inceput sa coboare de la Peles convoiul regal. Masina in care erau Regele si mama lui, Regina, era plina cu agenti. Dupa ei, alte patru masini. Erau ale Regelui, le stiam. "Sunt goale", imi spunea cineva, "le-au pus asa, in urma lui, sa creada lumea ca pleaca incarcat de averi". Convoiul cobora incetisor, inspre gara. Drumul gemea de agenti in civil. Si atunci, m-am hotarat. M-am intors, alergand repede-repede la garajele Regelui, pe Furnica. Ramasese aici o motocicleta, un Bmw. Stiam ca Maiestatea Sa tinea mult la ea. Am incalecat-o si am coborat inapoi, in viteza, cu motorul turat la maximum, sa ajung din urma convoiul. Intre timp, erau deja la gara. Am dat sa intru cu motocicleta pe peron. Dintr-o masina au sarit trei agenti si mi-au pus pistoalele in piept: "Stai ca trag, moartea te mananca, nu faci un pas". Dar eu tot nu m-am lasat si m-am incontrat cu ei. Si-am avut noroc. Pe Nae Cicerone, soferul si mecanicul Regelui, care l-a condus pana la gara, l-au bagat in puscarie, unde a murit batut. Pe mine pana la urma m-au lasat in pace si am putut sa ajung in tren ca sa sui motocicleta. "Maiestatea Sa iti multumeste", atata a apucat sa-mi zica Vergotti, aghiotantul sau, care il insotea in exil. Ca dupa aia am vazut, da mai bine nu vedeam, cum chiar acolo, pe peron, il scormoneau pe Rege prin bagaje ca pe un borfas. Si Regele nici nu mai privea nicaieri, avea fata impietrita. Si, ca si cum totul n-ar fi ajuns, dupa asta, Regele a fost nevoit sa treaca, pana sa ajunga la usa vagonului, printre doua siruri de ofiteri. Si ofiterii aceia fusesera pusi suciti, stateau toti cu spatele la Rege, cum trecea printre ei. Cu spatele, sa-l umileasca.
De stat, stateau ei asa, dar aveau toti siroaie de lacrimi pe obraz, ca lacrimilor nu mai putuse sa le dea ordine nimeni! Si nu pot sa uit nici trenul ala, in care a urcat Regele... Trenul cu obloanele trase, de parca trebuia sa ascunda ceva, sa ascunda o suta de ani, tot ce fusese bun la noi pana atunci... Dar mai ales, nu pot sa uit clipa in care trenul s-a miscat, a inceput sa plece din gara, de langa peronul pustiu... sa plece incet, in noapte... clipa aia..."
Si batranul tace brusc, icnind usor, cu ochii umezi. Si a mai tacut asa inca mult timp, parca incotosmanat in umbre. Pe urma, treptat, s-a luminat iar la fata. Si-am mai stat mult de vorba, pana ce s-a lasat peste noi inserarea. Mi-a povestit ca in vara care-a trecut fusese Regele Mihai la Sinaia si-i parea rau, nu stiuse, s-ar fi dus sa-l vada. Si abia la despartire, cand sa ies din casa, am mai vazut un semn. Un vitraliu daruit de prieteni: "Ciocoiasului la 90 de ani", scria pe sticla vitraliului. Si atunci am gandit cum gandesc si acum: "Sa dea Dumnezeu, nene Ciocoiule, sa colindati sanatosi - tu impreuna cu Regele - si la 100 de ani muntii nostri!".
Valentin Iacob