Veta Biris
"De Craciun, rugaciunile nu au vami. Ele ajung la tronul Lui Dumnezeu"
"Colo sus, in vreme-aceea, in frumoasa Galileea"
Eu am ramas acasa, in sat, pe locurile sfinte ale nasterii mele, pentru ca locul unde ne-am nascut si am baut apa prima data e un loc sfant pentru fiecare.
La noi, in Veseus, dupa o vara si o toamna de truda, Nasterea Domnului era asteptata ca o mare bucurie de toti crestinii. Am fost educata, si eu, si fratii si surorile mele, intr-un profund spirit religios. Cu mintea de copii nu patrundeam misterul sarbatorii Nasterii Domnului, Craciunul era mai ales mersul la colindat si traistutele pline de mere si colacei, dar bucuria era mult mai curata decat atunci cand esti matur, trecut prin viata. Cand mama ne invata colindele, ne imaginam cum statea copilul Iisus si familia sfanta in staulul sarac si cum vitele suflau asupra Lui sa-L incalzeasca, si ne induiosam. Intelesul venirii Sale pe lume si intruparea ca om, le-am deprins mai tarziu, cu anii, cu viata, cu experienta. Dar mici fiind, inocenti si creduli, aveam intreaga bucuria, nestirbita de grijile zilei, eram fericiti ca aveam hainute noi, ca ne era gatita si curata casa, ca mergeam la colindat si oamenii ne daruiau colacei. Era o atmosfera de bucurie generala, iar noi eram nerabdatori sa pornim prin troienele de zapada, si ne dadeam toata silinta sa cantam cat se poate de bine.
La tara, parintii, mosii mei - bunicii - se pregateau chiar din vara, din toamna pentru Craciun - mama usca prune si mere ca sa aiba ce pregati in post. Pentru ca de la jumatatea lui noiembrie, renuntau toti, de la copii la batrani, la carne, oua si lapte. Si peste an, mama ne dadea miercurea si vinerea mamaliga cu lictar, acesta fiind marmelada de prune care se facea la noi. Era chiar o mancare mai aleasa, nu de fiecare zi. Mai mancam si gagau, un fel de mamaliga cu ulei si cu ceapa. Postul Craciunului, asa stiu eu, de la bunicii mei si asa ne-au invatat si parintii, impunea o pregatire trupeasca, dar si sufleteasca, in vederea sarbatorii. Nu se mai faceau petreciuri (petreceri), nu se mai faceau jocuri, nu se mai cantau cantece de lume, ci se invatau si se repetau colindele. Batranii nostri isi cunosteau mai bine sufletul decat noi. Stiau ca fara infranare si cumpatare, fara cainta si rugaciune, sensul bucuriei se pierde. Pentru ca sarbatoarea sa fie cu adevarat sarbatoare, e nevoie sa te pregatesti pentru ea. Sa te pregatesti trupeste si sufleteste. Sa crezi ca sarbatoarea e de sorginte divina. Iar mama se straduia sa aseze intelesul asta in noi. Fiind opt frati acasa, in fiecare seara mama se chinuia sa ne invete pe toti sa colindam, ne povestea despre Nasterea Sfanta, coboram cu cantecele pana la leaganul lui Iisus. Poate nu va vine sa credeti, dar atunci aveam mai mult timp. Nu aveam curent electric pe vremea aceea, si atunci mama ne punea pe toti fratii la treaba. Am invatat sa tes covoare, panza, sa fac toate lucrurile pe care o femeie trebuia sa stie a le face pentru casa. Obiceiul sezatorilor si al clacilor eu l-am mai prins la noi in sat. La asemenea "reuniuni de lucru" am invatat sa cant, de mica, asa cum am invatat sa muncesc. Daca primul cantec l-am invatat de la tata, unul patriotic, pe care el il stia din razboi, primul colind l-am invatat de la mama: "Colo sus pe vreme-aceea,/ In frumoasa Galileea,/ O fecioara vietuia,/ Ce Maria se chema". Are o linie melodica extraordinar de frumoasa. Tata ne pregatea fiecaruia dintre noi cate un carlig, din padure, pe care-l puneam pe umar si pe el insiram colacii primiti. Era o mare bucurie si chiar o intrecere intre noi, copiii, pentru a aduna cei mai multi colaci. Veneam cu ei acasa si umpleam troaca (covata de framantat) de pita cu colaci. Pentru noi, bucuria continua si dupa Craciun, pentru ca, daca in cursul anului nu aveam paine pe masa in fiecare zi, cateva saptamani dupa colindat mancam in fiecare zi din colaceii nostri. Sigur, la masa de Craciun aveam sarmale si supa cu taitei. Cozonacii (la noi se numesc "lichie") se faceau in cuptor, afara, eu si-acum ii fac asa, la fel si painea. De la sasi ne-a ramas o prajitura numita "henclese", cu branza de vaci, smantana si nuca, traditionala de sarbatori. O minune!
Prieteni pribegi, din copilarie
In Veseus, satul copilariei mele, traiau laolalta romani, sasi, secui, tigani si primeam laolalta sarbatoarea Craciunului. Am crescut impreuna si ne-am impartasit unii altora bucuriile sarbatorilor si ale obiceiurilor specifice. Daca mergeai printre sasi, ii vedeai si pe ei frumos gatiti, mergand la biserica lor cu cartea de rugaciuni la subsuoara. Sasoaicele purtau niste superbe sorturi brodate, unguroaicele la fel, aveau costume minunate, tiganii se imbracau si ei curat, in portul lor, si veneau la biserica noastra. M-am intors de curand dintr-un turneu din Germania unde, intr-un oras in care am cantat, mi-am intalnit toti satenii mei sasi, emigrati acolo. Am depanat impreuna amintiri, a fost foarte emotionant, au plans cand m-au auzit cantand. Mai vin in sat in concedii, bat atata drum doar ca sa vina pana la poarta si sa vada casa care, din nefericire, a fost ocupata, in majoritatea cazurilor, de tigani. O fotografiaza, o filmeaza, plang si pe urma se intorc inapoi. Le e dor si lor de locul nasterii, locul sfant, locul de unde iti vine puterea. Sasii, prietenii mei din copilarie.
"De Craciun, rugaciunile nu au vami"
La 18 ani, m-am maritat si am plecat din Veseus in alt sat, Capalna de Jos, nu departe, la vreo cinci kilometri. Primul Craciun a fost deosebit de cele petrecute pana atunci, in sensul ca de-acum am plecat la colindat cu oamenii insurati, cu gospodarii satului. Ma lansasem deja cu cantatul de la 17 ani, si oamenii ma stiau. Mai merg si astazi la colindat si, de asemenea, primesc colindatori, toata lumea stie ca in noaptea de Craciun nu se inchide poarta niciodata. Craciunul trebuie sa fie insotit de colinde. Ele subliniaza intr-un mod deosebit sarbatoarea, ii arata vechimea, ni se transmit prin vreme ca un mesaj. M-am bucurat mult cand anul trecut au venit la mine toate fetele din grupul "Purtata de fete de la Capalna", de care eu ma ocup cu mare drag. Toate erau imbracate in costume nationale - fetele in catrinta, asa cum se imbraca ele de obicei, nevestele cu rochie, cu surta, cu pieptar - si am simtit asa o mare bucurie cand le-am vazut colindand in mijlocul curtii mele, ca n-au incaput sub geam. La noi, colinda se incepe de la casa preotului, apoi merg la invatator, apoi vin la mine. Tare ma bucur ca nu ma ocolesc, si de aceea nu lipsesc niciodata de acasa, de sarbatori. Vreau sa le reinvat pe femeile din satul meu sa-si puna costumul national macar in zilele de sarbatoare si la biserica, sa nu il mai tina degeaba in lada (nu va temeti, nici nu le vand!). Cand eram copil, nu era duminica sa nu mergem la biserica. Eu merg si acum, cand nu sunt plecata la concerte, si sunt bucuroasa daca pot sa cant o priceasna dupa slujba in biserica din satul nostru si cand vad ca oamenii sunt fericiti sa ma asculte. Mai ales de Craciun, rugaciunile nu au vami. Ele sunt primite si implinite. Portile ceresti se deschid si dorintele noastre ajung la tronul Lui Dumnezeu.
"Anul care vine
sa ne-aduca bine"
In restul anului, in gospodaria mea din Capalna de Jos, de dimineata pana seara, eu, "Doamna motilor" - cum zice lumea ca sunt -, nu ma deosebesc cu nimic de o femeie de la tara. Din primavara pana toamna tarziu, lucrez pamantul, tin animale, tin toata gospodaria, ingrijesc gradina. Eu imi plivesc straturile, florile, imi place sa le privesc cum cresc, cum infloresc, imi place sa ma duc printre straturi sa vad cum rasar, cum se coc, sa le culeg, sa vin cu cofa plina de legume, fructe si flori din gradina. Florile nu mi le stie nimeni sadi in gradina mai bine ca mine. Mai am doua floricele in casa - cele doua nepoate ale mele (si un nepot, care asteapta sa vina pe lume). Celei mari, Vetei Maria, care canta tot timpul, indraznesc sa sper ca-i voi transmite dragostea mea pentru cantecele Muntilor Apuseni. Pe amandoua nepoatele le-am invatat sa-si spuna rugaciunile seara si trebuie sa va spun ca e o mare bucurie pentru mine sa fiu bunica. As vrea sa fiu cel putin la fel de buna precum a fost bunica mea, pe care am iubit-o tare mult. Cand mergeam la ea, ne ducea in livada: "Haideti sa va dea buna doua mere". Sau ne dadea fragi sau cate un ou, sa ne ducem la cooperativa sa ne cumparam, pe oul acela, "boboata" (bomboane).
Anul acesta, Mos Craciun mi-a adus doua albume de folclor si unul de cantece religioase, pe care le lansez acum, in perioada sarbatorilor. De fapt, acesta este cadoul de Mos Craciun din partea mea pentru public. Imi iubesc din tot sufletul ascultatorii si ii respect, pentru ca, fara ei, n-am exista nici noi. Mi-as dori foarte mult sa dea Dumnezeu sa fie pace, sa fie bucurie in sufletele oamenilor, sa avem un trai mai bun. Am scris chiar o mica poezie. Deci, le doresc tuturor romanilor ca: "Anul care vine/ Sa ne-aduca bine,/ Pace si dreptate,/ Suflete-mpacate,/ Inimi linistite,/ Doruri implinite,/ Pace-ndelungata,/ Roada-mbelsugata".
Corina Pavel