Surorile cerului
Intr-o seara de iarna, trei surori au vazut pe cer nasterea unei stele.
Mai stralucitoare ca soarele, ea le-a intiparit in suflet Craciunul si ninsorile copilariei...
Steaua Magilor
Prin fereastra impodobita cu flori de gheata, trei surori privesc cerul. In fata, Natalia, cea mai in varsta, are 82 de ani, chip semet, alb, cu buzele stranse si ochelarii usor coborati pe nas. La dreapta e Mioara, femeie tanara, inca, la cei 73 de ani: ochi negri, scanteietori si zambet abia schitat. Si, ceva mai in spate, abia deslusindu-se in penumbra odaii, "mezina" Eufrosina, bolnava, incercanata, refugiata in lumea ei, refuzand sa mai scoata vreun cuvant. Surorile Gheorghiu.
Aproape in fiecare seara senina, cele trei femei se aseaza la fereastra sa priveasca stelele. O mica bucurie a lor, numai a lor, pastrata inca din copilarie. Se aduna in odaia din fata a casei, altminteri singura incalzita, o odaie mirosind a scortisoara si-a mirodenii, inmiresmata din pricina nenumaratelor borcanase si cutiute insirate migalit in dulapul cel verde, de langa soba. In casa respiri usor, e curatenie ca-n farmacie. E ceas de tihna, de seara de iarna fara nea. Ele stau si isi vorbesc, se alinta una pe alta cu vorbe frumoase, isi amintesc de anii vrajiti ai copilariei, se amuza de glumele spumoase ale Mioarei, de felul in care isi fumeaza singura jumatate de tigara din zi, cu rotocoale dolofane si voce groasa, imitand ca nimeni alta gesturile fastuoase ale mult iubitului lor tata. La aceste amintiri, pana si Eufrosina zambeste putin. Barbatul Nataliei a murit, Mioara s-a despartit, Eufrosina nu s-a casatorit niciodata. Astfel ca cele trei femei au hotarat sa-si uneasca singuratatile in aceasta casuta albastra de pe strada Eternitatii din Iasi, in aceasta odaie scunda si parfumata, s-o ajute pe Eufrosina la boala, sa se ajute una pe alta si chiar sa priveasca viata cu voiosie. Acum vine Craciunul si Natalia le povesteste iarasi despre stele. In toata viata ei, cel mai mult i-a placut sa citeasca si sa vorbeasca despre cer. Sta in varful patului, rezemata intr-o bogatie de perne, zicandu-le cu glas de dascalita ca stelele sunt ochi ai cerului care te privesc seara prin fereastra. "Acuma nu mai crede lumea in puterile ceresti...", murmura grav, indemnandu-le macar pe ele sa nu-si piarda speranta. Le vorbeste despre Steaua Magilor, de vremurile "bune", cand fiecare conducator de tara avea mereu in dreapta sa pe un invatat in stiinta stelelor. Acest magistru pus de-a dreapta era primul si singurul sfatuitor, el era mintea, carmuitorul, era puterea. "De ce nu mai au si azi conducatorii de tara un invatat in stele la dreapta lor?", le intreaba aproape rastit pe celelalte surori, privindu-le-n ochi pe rand, ca si cum chiar ar astepta un raspuns limpede. "Magii, cei trei magi de la rasarit, erau niste oameni invatati, slujbasi la trei regi, ei stiau demult c-o sa apara steaua cea mare, in forma de cruce, c-o sa se intample ceva pe cer care le va calauzi pasii. Nu se cunosteau intre ei, veneau din trei parti diferite ale lumii, dar mana lui Dumnezeu i-a impins sa se intalneasca intr-un punct anumit. Atunci s-a ivit steaua. Ei s-au luat dupa ea, la drum, calare pe camile, cu o carte deschisa intr-o mana si cu o luneta mititica in cealalta mana. Si, cand steaua s-a oprit locului, au vazut un staul inconjurat de ceata, in care o femeie nastea un prunc mic..." Natalia vede secventa inaintea ochilor, ca zugravita pe o ilustrata naiva. De aceea s-a straduit ea sa ajunga in Tara Sfanta si chiar a ajuns si a vazut staulul care "acuma-i zidit, plin de icoane, cu o stea mare de aur in locul unde s-a nascut Pruncul". Si pe locul acela a plans.
Mai sunt cateva zile pana la Nastere si afara n-a nins. Mioara coboara in beci, aduce muraturi parfumate, gogonele si harbuz. Jucand in licaririle lunii, pe peretii verandei atarna ca-ntr-o expozitie fructe uscate, puse de cu toamna: prune, caise, mere dulci taiate felii. Pe masa - bors de fasole, fumegand in trei farfurii. Cateodata, seara, surorile beau impreuna, cu guri mici, si cate o cescuta de vin. Vin negru, "de-al lor", care le ramane pe buze. Cred toate trei, cred cu tarie in fortele vazduhului. Tot timpul s-au increzut in stele, in fatalitatea lor calauzitoare. Si iata ca, in urma cu patru ierni, ele insele au descoperit o stea. Cu adevarat au descoperit-o, au fost primele care, putin inaintea Craciunului, au vazut-o nascandu-se. Mai intai, Mioara. Stia pe de rost bucata ei patrata de cer, vazuta prin cealalta fereastra, a odaii din fund. Stia fiecare astru cum e pus, la locul lui, le dezmierda pe toate cu ochii ei negri, sticlosi, inainte de culcare. Intr-o noapte de iarna, a tresarit din somn. A deschis ochii si a vazut-o cu spaima: era chiar in mijlocul ferestrei, mai mare decat celelalte, cu siguranta nu fusese acolo pana atunci. Nu avea cum sa fie. "Era marisoara, cam asa..." - si Mioara deschide putin varfurile degetelor, cat sa-i incapa bine steaua intre ele -, "era marisoara, mai stralucitoare decat celelalte si apropiata de pamant. Avea o forma de cruce, cu picior, si parca rotunjita, putin bombata la capete. O cruce frumoasa, ca din biserica. O cruce ca Steaua Magilor de Craciun..." Asa, in camasa de noapte, a alergat si a trezit-o pe Natalia, a adus-o de mana, aproape adormita, pana in dreptul ferestrei, si-a pus-o sa se uite. Pe pervaz se catarau spre ele nameti mari, pufosi. "Doamne, Dumnezeule...", a spus aceasta.
In iarna aceea au inceput toate trei sa o "pandeasca". Si-au dat seama ca steaua lor rasare prima, undeva deasupra dealurilor Ciricului, si apune aproape ultima, odata cu zorii. "O prinde ziua pe cer, poate s-o vada orisicine. Noi, fericite, am inceput sa spunem multor prieteni si vecini de pe strada sa se uite in cer si s-o vada. Ei n-o vedeau. "Uitati-va, fratilor, pentru numele lui Dumnezeu! Doar uitati-va...". Cand le-am aratat-o cu degetul, unii au zis ca-i Luceafarul, dar oricine stie ca Luceafaru-i sus, langa luna, altii ca s-ar putea sa fie steaua polara, candela cerului. Nimeni nu ne-a crezut. Apoi, deodata, s-a scris in ziare. Mare descoperire a unor astronomi, "o stea in forma de cruce, o stea albastra, care se vede pe de-a-ntregul numai in Romania". In urma cu vreo trei ani, stilistul Paco Rabanne sosea la Bucuresti, special ca sa vada "minunea"". Tare ne-am mai bucurat toate trei, aici, in casa, ca le-am dat peste nas acelora care vazusera si nu crezusera!... Dar de fapt, ce poti sa le ceri oamenilor? Oamenii nu mai cred in nimic. Au uitat sa-si ridice ochii spre maretia cerului. Stau si aduna aici, ca ramele, cate-un bob, nu se gandesc decat la ei. Se uita in sus doar daca trece vreun avion sau, cel mult, sa vada dac-o sa ploua ca sa-si ia umbrela. Cine sa mai aiba timp pentru cer?... Stelei noastre i s-a zis simbolic "Steaua Protectoare a Romaniei". Uneori, aici in casa, noi radem ca e steaua noastra norocoasa. Alteori ii spunem "Steaua Magilor de Craciun". Ea a fost parca harazita sa ne aduca aminte de Sarbatorile de altadata. Lumina ei ne alina si azi singuratatile noptilor de iarna..."
Casa cu ochi a copilariei
De unde, totusi, placerea, atat de neobisnuita azi, de a privi stelele? Natalia isi scoate ochelarii de pe nas si-i sterge in sort de aburii lacrimilor. Dispare apoi, pentru cateva clipe, in odaia de dincolo, un salonas de taina, niciodata incalzit si-n care nu se intra aproape deloc. Un fel de muzeu al amintirilor batranei, din care se intoarce tinand in palme, ca pe-o comoara, o icoana neagra, usoara ca un fulg, in forma de stea. Veche de aproape trei sute de ani, infatisandu-l pe Sfantul Duh, un porumbel cu aripi groase, negre, cioplit in lemnul afumat. Ii marturisesc, uimit, ca n-am mai vazut niciodata o icoana in forma de stea. Nici Natalia nu a mai vazut. Dar in cele mai grele ceasuri din viata, a purtat-o la piept, pe sub haina, deasupra inimii. Zice ca steaua aceasta neagra e inima ei. Ca inima ei are forma de stea. A primit-o in dar de Craciun, de la tatal sau, putin inainte ca acesta sa moara. Si abia acum imi spun surorile impreuna, in cor, ca toata placerea de a privi stelele, de a se bucura de Craciun, de oameni, de viata, toate acestea le-au invatat de la tatal lor si ma roaga ca, dac-o sa scriu despre el in ziar, sa scriu tata cu T mare, caci tata bun cu T mare a fost, si pe el l-au iubit cel mai mult dintre toti barbatii pamantului. Surorile Gheorghiu povestesc apoi cu vorbe alese despre zapezi mari, despre cum se faceau oamenii de nea altadata.
Suntem acum intr-o alta casuta, una alba, cu trei odai, "casuta cu ochi" - caci avea doua ferestruici rotunde, de-o parte si de alta -, nu mult mai mare decat aceasta in care traiesc azi. Casa de basm a copilariei lor era intr-o margine a Iasului, trecand un podet peste paraul Ciricului, care azi a fost preschimbat in iaz, o casuta singuratica, in mijlocul unor campuri lungi si inalte, troienite cu zapezi, aparata doar de-o frantura de crang tanar, piezesit de vant. Sunt cu totii la masa, nu numai trei surori, ci sapte surori si doi frati, ii poti vedea prin fereastra luminata cum mananca si zambesc... Afara ninge necontenit de sapte zile si sapte nopti. Pana la stresini a nins, in zori tata a trebuit sa faca tunel prin zapada ca sa-si poata scoate fetele pana la podetul peste apa inghetata...
Natalia isi aminteste casa aceea scaldata in lumina si-n raset de copii, de parca s-ar afla chiar acum in ea, de parca ar sta chiar acum la masa, pe scaunul cu spatar nesfarsit de inalt, in dreapta tatalui. "Desi era batran, era un barbat chipes, cu pieptul puternic, mustetile groase si rasucite fin la varfuri, musteti ca de carturar. In timpul mesei, el ne spunea glume, pe urma se lasa pe spate si citea Biblia pe intelesul nostru - avea o Biblie uriasa, io-te atata, imbracata in panza gri - ori ne citea ziarul, din care alegea articolele cu invataminte pentru copii. Noi toti il ascultam cu gura cascata. In timpul asta, mama zambea, cu capul in jos, si strangea masa. Venea ora rugaciunii si a somnului. Noi... sa mai amanam, sa mai stam! Tata disparea in cealalta odaie si venea imbracat in camasa lui de noapte, lunga si alba. Ne lua de maini si tragea o hora cu noi, toti copiii, era un clinchet de raset acolo si-o cantare si-o bucurie, ne invarteam cu totii pana ce cadeam epuizati pe covor. Apoi, deveneam dintr-o data seriosi. Ne lipeam palmele amandoua in fata fruntii, deget pe deget, asa cum se inchina doar copiii. Ne puneam in genunchi, in jurul tatei, desculti, imbracati in camesi de noapte si ne rugam cu ochii inchisi: "Doamne, Doamne, ceresc Tata/ Noi pe Tine Te rugam...". Tata ne mana in odaia de dormit - iarna dormeam toate cele sapte surori intr-o singura odaie -, iar mama tin minte ca ne mangaia pe par si ne canta soptit niste versuri: "Afara ninge linistit si-n casa arde focul...", inchidea usa incetinel si ramaneam in intuneric, singure, cu o candela plapanda si cu stelele. Eu adormeam numarand fulgii. Unu, doi... pana ce, la numaratoare, ma incurcam si-ncepeam sa visez. A doua zi, in zori, venea Mos Craciun."
Treizeci si doua de cafele
Tatal minunat, Emil Gheorghiu, s-a nascut in anul 1874 si, din pricina multelor nenorociri care i-au bantuit tineretea, s-a casatorit abia la varsta de 43 de ani. Femeia lui s-a numit Pauna Pana, era cu 23 de ani mai tanara, "pe atunci una din cele mai frumoase femei ale Iasului", asa cum sustin azi cele trei surori, si impreuna cu ea a facut noua copii. Paraschieva (decedata), Elena (decedata), Natalia (82 de ani), Vasile (78 de ani), Anisoara (decedata), Constantin (74 de ani), Mioara (73 de ani), Eufrosina (70 de ani) si Ecaterina (68 de ani). Au locuit cu totii in casuta din mijlocul campurilor, in "casa de apa", cum i s-a spus, intrucat tatal lor a fost "cantonier de ape", unul din oamenii respectati ai Iasului. Toata lumea, chiar si cei batrani, ii spuneau "mos Gheorghiu". Stiind cat este de mare la inima, sute de copii veneau in fiecare seara de Ajun sa-l colinde. Avea in grija sase familii nevoiase, carora le botezase copiii si, la fiecare inceput de Sarbatori, le daruia cartofi, faina si cate o caruta de lemne de foc. Intr-o zi de Craciun, Lenuta, sora cea mare, a invatat de la mama sa faca cafea. S-o clocoteasca pe foc intr-o oala larga, apoi s-o toarne fara picur, cu nitel caimac, in cescutele azurii de portelan. Istovitoare zi... Pana spre seara, a trebuit sa faca treizeci si doua de cafele, pentru tot atatia musafiri...
Glasul Nataliei pastreaza nestirbit tonul acelei lumi boieresti, in care numele fiecarui lucrusor al gospodariei trebuia rostit intr-un fel anume, in care fiecare amanunt din cer si de pe pamant isi avea marele sau talc. "Asa ii placea lui tata, sa aiba mereu casa plina de oaspeti, la Sarbatori. Intotdeauna, de Craciun venea la el un prieten care canta frumos la acordeon, canta si colinde cu glasul. Cand incerca sa-i tina isonul, lui tata i se punea asa, o stavila in gat si, oricat se straduia, nu reusea sa cante. Atuncea era singura oara cand il vedeam plangand. Plangea, ii curgeau lacrimile pe obraji: "De ce oare, Doamne, nu pot canta si eu?..."."
Pauna
Pentru ei, cei noua frati ai unor vremuri apuse, casuta cu trei odai a fost templu. "Prima era bucataria. Bucataria avea un soclu inalt, cu sapte trepte pe care trebuia sa le urci ca sa ajungi la celelalte camere. In bucatarie se afla mereu mama noastra, Pauna. Tanara si frumoaasaa... Doamne, frumoasa cum n-am vazut pe pamantul asta. Parul blond, ondulat, prins aicea, la spate, intr-un fel de coc, cu cateva suvite lungi lasate pe langa urechi, obraz rumenior si ochii albassstri!, albastri ca cerul senin. Nici una din noi nu i-a mostenit frumusetea. Purta niste capoate de dantela, asa, cu maneca cu volan mare, bleumarin, pasea prin casa aproape fara s-o auzi si, doar cateodata, canta. Si mai facea mama ceva: visa noaptea ce-o sa se intample mai tarziu. "Mamica, da de unde-ai stiut?", intrebam speriate. "Iaca am stiut. Am vazut intr-o noapte, in vis", zicea, ca si cum premonitiile ei n-ar fi fost mare lucru. In rest, toata ziua muncea si ingrijea de noi. Inainte de Craciun, bucataria fremata de copii. Se taia porcul si se faceau din el bunatati. Eu si acuma port in gura gustul tobei facute de mama, imi aduc aminte si azi bunatatea ei. In mijlocul bucatariei era o covata mare cat un sicriu, plina cu gogosi calde. Douazeci de kilograme de cozonac faceam in fiecare Ajun, pentru musafiri si colindatori. Tata framanta aluatul cu palmele lui puternice, mereu razand, din cand in cand o lua pe mama de mijloc si o aducea la el, la piept. Tare mult il mai iubea mama pe tata!... Uneori, ii zicea asa: "Sa nu cumva sa mori, barbate, ca mor si eu dupa tine". Se respectau intre ei, isi faceau loc prin casa sa treaca. Desi era o copila, cu 23 de ani mai tanara, el ii vorbea cu "mata", sau cu "dumneavoastra". Demult n-am mai vazut doi soti care sa vorbeasca intre ei cu "dumneavoastra"... Poate de aceea era asa o armonie si-o pace in casa noastra, pentru ca niciodata n-am auzit un cat de mic cuvant de ocara intre parinti. Fiecare avea treaba lui, dar pe care n-o vedeam ca pe-o sila, fiindca simteam o onoare sa putem ajuta si noi la fel ca cei mari. Patica era cu piata. Inca de la zece ani stia sa faca singura piata, pleca cu cosul de papura tocmai la Hala, la trei kilometri. Lenuta era cu curatenia si cu paturile, mama era cu mancarea, eu eram cu targuielile la pravalii si toti ingrijeam, pe rand, gradina. Gradina noastra era mare, aveam saisprezece zarzari langa casa si un cais alb, cu crengile lasate chiar deasupra usii de intrare. Facea caise albe, aromate, ca niste bulgari tuguiati de zapada. De atunci n-am mai vazut niciodata un cais alb. Nu degeaba spunea mereu mama, sarmana: "Sa stiti ca pomu asta alb ii sufletu casei noastre"..."
Cele doua ceruri
"Traiam bine, eram fericiti sa ne stim impreuna. Pe toate le aveam acolo, langa casa. Ogor, o suta de pasari, optsprezece porci, cinci vaci cu lapte, fiecare cu numele ei. Eu abia pe la douazeci de ani am aflat ca mararul se cumpara in legatura de la piata. Tin minte ca l-am intrebat atunci pe tata: "Tataie, de ce au legat oamenii mararul?...". Eram ferite de toate relele lumii noi, acolo sus, pe camp. Era campul nostru, numai al nostru, sapte surori ieseam seara pe camp, tinandu-ne de mana, sa privim stelele. Iarna, platoul acela inalt si alb era infinitul. Uneori, tata punea capcane pe camp si prindea iepuri. Venea spre noi de departe, cu bratele intinse, scuturand de zapada blana moale a iepurilor ucisi. Un punct negru, venind spre casa purtat de iubire, din intinderile albe: tata. L-am intrebat odata ce inseamna cuvantul "infinit". El a intins mana si mi-a zis zambind ca: "Uite, asta este". Campul. De sus, din locul unde ne opream din urcus cu saniutele, se vedea orizontul inspre oras. Orizontul, Doamne, orizontul acela mi-a ramas in minte, si pe el l-am iubit cel mai mult. Stii cum l-am iubit? Exact cam la fel cum ai iubi un barbat. Vazut de la marginea campului, el mi-a deschis ochii in viata. Ii spuneam "zarea mea", mi se parea inceputul si sfarsitul lumii. De acolo vedeam ploaia cum se apropie uriasa spre mine, o ceata alba, vinetie, venea sa ma doboare, sa ma sufoce cu maretia ei. Si, minunea minunilor, dupa absolut fiece ploaie cu soare, din locul acela iesea cate un curcubeu. Iarna, de pe marginea campului, cel mai frumos se vedeau stelele. Nemiscate, mari, clare. Vedeam doua ceruri deodata. Unul statea chiar sub picioarele mele. Orasul... Mii de stelute. Doar o jumatate de oras, din Tatarasi, pana aproape de Palat, cu luminile lui. Chiar daca Iasul era pe atunci un targ mic - inainte de razboi avea mai putin de 50.000 de suflete -, de Sarbatori ajungea pana sus, la noi, fiorul bucuriei. Toata lumea era in sarbatoare. Erau faclii peste tot, se auzeau trupe de mascati, chiote de copii cu stele si mii de colinde. Orasul era o harta vie a luminilor, parca reuseam, nu stiu cum, sa intru in casele oamenilor, sa aud prin aerul clar glasul fiecarui om care se bucura. Celalalt cer era mai mare si statea fix deasupra capului meu. De fiecare data cand vedeam luna plina imi venea sa plang. Atuncea m-am intrebat eu prima data despre stele, cine le tine, cum stau ele agatate acolo, de cortina cea neagra a cerului? Privind stelele din zarea mea, de pe campul nostru cel inalt, m-am gandit prima data la Dumnezeu. Ca Dumnezeu e cerul, iar stelele, ochi ai cerului care ne privesc..."
De ce nu mai ninge azi, doamna Natalia?...
Vorbeste si Mioara, mai pamantean, mai sobru, scormonind prin amintiri la fel cum invarte prin mamaliga galbena ce clipoceste in ceaunul de tuci. "La toate Craciunurile aveam haine noi. Spunea lumea de la marginea orasului, din mahala, cand ne vedea pe noi cand coboram dealul, spre podet: "Ia uite-le pe surorile Gheorghiu, parca-s niste oua rosii!...". Una era rosie, una turcoaza, una galbena, alta ciclamen, toate in rochitele cele noi, pornind rusinoase, fericite, sa colindam la oras...
Odata, in Ajunul Craciunului, l-am vazut pe tata venind acasa, tinand in maini, pe umeri, pe spate, nenumarate cosulete de hartie colorata. Parca era un pom miscator de Craciun, urcand dealul, catre casa. Eu i-am iesit in intampinare, cu inima cat un purice. Il prinsesem: "Tataie, da de unde ai toate astea?". Tata a ras linistit, pe sub mustatile lui albe, batrane: "Iaca, m-am intalnit cu Mos Craciun aicisa, pe pod...". Pe atuncea se puneau jucariile, chiar si hainutele-n pom, darurile stateau imbracate-n staniol sus, pe ramuri. Primeam toate jucariile si bunatatile lumii asteia!... Roscove, curmale, socolada, smochine, portocale, halva ce se topea in gura, zahar de gheata. Papusi, hainute, ghete, eu tin minte si acuma un maimutoi de plus, pe care-l manuiai cu sfori de maini, de picioare, de ziceai ca-i un barbat viu. Cand il misca tata, ne prapadeam de ras. Apoi apareau alte bucurii: veneau colindatorii! Veneau cu steaua, cu "Velerim si veler Doamne", de acuma, cand eram mai marisoare, veneau si cavaleri care ni se uitau in ochi cand cantau. Noi, rosii ca sfecla la fata, ne ascundeam in casa, dar nu plecam, ci ascultam cu inima stransa, lipite de usa. In noaptea de Anul Nou, ne faceam de ursit. Lemnele trosneau in soba si noi le lasam sa arda pana ce se cobora jar mare si rosu. Ne apropiam de gura sobei, deschideam usita si strigam soptit: "Vino, ursitul meu! Vino mai repede!...". Asa strigam. Caci toate fetele vor sa fie mirese..."
Afara ninge mult, se mai aud, parca, cetele de uratori, zburand prin vazduh, si pocnete apocaliptice de bici. Imbracate in camesi albe, de noapte, sapte fetite isi apropie gura de cea a sobei si isi striga prin jar ursitii. Si glasurile lor se duc departe, prin horn, prin vazduh, prin stele, pana la urechea celui pe care, mai tarziu, trebuie sa-l iubeasca. Fara sa vreau, intreb de ce nu mai ninge. Pur si simplu, fara sa vreau, intreb. "De ce nu mai ninge astazi ca altadata, doamna Natalia?..." "Nu mai ninge fiindca s-a schimbat axa pamantului, baiete draga. Pentru ca s-a "hait" putin batranul pamant din drumul lui. Nu mai ninge pentru ca oamenii nu mai sunt aceiasi. Nu mai stiu sa se bucure, sa simta fericirea iernii. Orasul e plin de becuri, dar sarbatoare nu-i. Stii cum sunt sarbatorile de azi fata de cele ale noastre? Cum ai intoarce o cutie pe partea cealalta. Viceversa! Cum ai intoarce o cutie de cadouri cu fondele-n jos..."
Mesterind la o rasnita de cafea, fara sa ridice ochii spre mine, Mioarei ii scapa, si ei, direct din suflet, un raspuns mormait, spus in treacat, un raspuns la care nu m-as fi asteptat niciodata: "Nu mai ninge fiindca tatal nostru nu mai este..."
Bogdan Lupescu
(Fotografiile autorului)
Pentru cei care vor sa trimita o scrisoare celor trei surori Gheorghiu, iata adresa lor: Natalia Gheorghiu, str. Eternitate nr. 101, Iasi, cod 700329, tel. 0232/26.25.32.