Amintiri dintr-o iarna adevarata
Poveste despre sporiul Bunii
Cand intrai in bucataria Bunii mele, primul lucru pe care-l vedeai era sporiul. Sporiul, adica o soba mare, ce-avea intr-o parte cuptor de paine, iar pe mijloc, in burta ei, un cotlon din care Buna lua apa calda cand ma spala pe maini. Sporiul se sprijinea pe patru picioare incovoiate, care se terminau cu cate-o bila turtita, stralucitoare, de care, daca te-apropiai, te vedeai in ea ca-n oglinda, dar cu capul in jos. Iar daca te departai putin, vedeai toata casa intoarsa pe dos: oameni cu picioarele in sus, care umblau pe tavan, dulapuri grele, pline de vase, oale colorate agatate de cer, motanul pasind cu spinarea spre dusumea. Sporiul umplea un perete intreg. Incepea de la usa ce dadea in camera mare, aceea in care iti clantaneau dintii de frig, caci se deschidea numai la Craciun si la Pasti, si se oprea langa cealalta usa, mai veche, din scanduri groase, legate intre ele cu tinte de fier, dincolo de care puteai sa cobori doua trepte si sa intri in camara de piatra. Era vechi tare sporiul Bunii. Era mai batran cu mult decat Buna. Si Buna era batrana, dar sporiul era si mai si... Si era greu, de nu-l puteau misca din loc doi oameni. Nici nu tin minte sa fi fost mutat vreodata din locul lui, cat am copilarit eu in casa Bunii, nici dupa aceea, cand ma intorceam tot mai rar, in vacantele mereu prea scurte. Cand se facea curatenie mare, inainte de sarbatori, paturile, dulapurile si celelalte mobile care mai erau pe-acolo erau trase, golite de ce aveau, desprafuite, frecate cu lesie, limpezite, sterse si apoi impinse la loc. Numai sporiul a ramas mereu lipit de perete, in locul acela din care, intr-o dimineata, pentru prima oara in viata mea, am vazut cum vine iarna.
Mai intai s-au lasat niste nori suri peste padure si apoi s-a facut tacere mare. Nu se mai auzea de-acolo nici o pasare. Nici o vrabie, nici o cioara. Nimic. Parca disparusera cu toate undeva. In casa era liniste si Buna era pe-afara. Matele dormeau, nu se auzea decat ticaitul ceasului. Si norii s-au lasat tot mai jos, peste padure. Vedeam asta bine, urcata pe un scaun asezat langa sporiu. Atata de jos erau norii, incat mi s-a parut si cred ca am auzit cum trosnesc crengile copacilor batrani. Prin ochiul acela de fereastra nu vedeam decat un gard de lemn, poarta prinsa-ntr-un carlig greu si o parte din padurea care incepea dincolo de drum.
O vreme nu s-a mai intamplat nimic si am coborat de pe scaun. In bucatarie, toate erau in buna randuiala. Paturile aranjate cu pernele insirate ca la militarie, masa stransa, lada plina de lemne. Din tava mare de tabla, pusa la capatul sporiului, am rontait cateva coji uscate, din care Buna facea pesmet. Am mai dat un ocol pe langa masa, am mai ciupit o perna care parea prea dolofana, m-am ridicat pe varfuri ca sa ma vad in oglinda batuta-n cuie pe perete, m-am invartit putin pe langa scaunul pe care statea tata sambata seara, atunci cand venea de departe, si, pana la urma, iar am ajuns langa sporiul sub care dormeau la caldura matele, una peste alta. Apoi am deschis usa, cu mare greu, caci nu prea ajungeam la clanta, ca sa-l las pe Ciurli, motanul, sa intre in casa si sa nu mai miaune. L-am luat in brate si avea blana rece, dar n-a vrut sa stea la mine si s-a dus langa celelalte mate. M-am aplecat sa vad cum dorm si, cand Ciurli a inchis ochii si a inceput sa toarca, mi-am dat seama ca se intampla ceva tare ciudat. Multa vreme n-am stiut ce. M-am uitat in jur, dar bucataria era la fel ca inainte, cu pernele aranjate cuminti de-a lungul patului, cu lemnele din lada nemiscate, cu ceasul care ticaia de trei ori bine si-a patra oara impiedicat. M-am aplecat iar la mate, dar ele dormeau duse si abia atunci am vazut ca bilele turtite cu care se terminau picioarele sporiului incep sa se framante si ca lumina care sclipea in ele era faramitata de un tremur ciudat. Din umbra podelei de lemn urcau parca pe bilele sclipitoare fire prelungi, care se amestecau si jucau invartindu-se unul pe langa altul, pentru ca sa se opreasca apoi si sa porneasca, dupa o clipa numai, intr-o miscare nelamurita.
M-am apropiat si mai mult de sporiu si m-am vazut cu capul in jos, in una din bilele acelea turtite, iar in jurul meu aerul tremura, ca si cum ar fi fost un musuroi de furnici infuriate. Nu m-am dumirit si n-am inteles ce se intampla. Dar cand am auzit-o pe Buna ca-si scutura de trepte bocancii grei, cu care umbla pe-afara, m-am intors si m-am uitat pe geam. Fluturi moi si mari ca niste pene albe se leganau si se prindeau unul de altul, impinsi de sus de altii care coborau odata cu lumina alburie ce se aseza peste gard, peste poarta si peste padure. Si-n lumina aceea mi s-a parut ca e invelita si Buna, care-a deschis razand usa si mi-a spus c-a venit iarna, lasand sa intre, odata cu ea, cativa fluturi din aceia mari, care au murit pana s-ajung sa-i prind in maini.
Au trecut de-atunci multi ani, tare multi, obositor de multi. Alteori, cred c-a fost doar ieri, caci mi-aduc bine aminte de surta Bunii, cu buzunare largi, de ciorapii ei impletiti din lana, de sireturile negre care atarnau pe langa bocancii grei, cu care tropaia toata ziua ca un capitan, de mainile ei care m-au alintat si m-au strans catre ea atunci, in dimineata aceea, si de multe ori inca, de mainile ei care mereu miroseau a funingine, a fan si a paine prajita.
Stau acum la masa mea de langa geam si scriu. Vad blocurile vecine, sufocandu-se unul pe altul, ca-ntr-o padure moarta. Un cer plumburiu imprastie o lumina palida si, pentru o clipa, tare imi doresc sa ma pot intoarce in timp si sa vad iar lumea in bila aceea stralucitoare a sporiului Bunii si sa pot spune cu bucuria, si uimirea, si mirarea, si incantarea, si nedumerirea de atunci, sa pot spune, chiar daca toate sunt acum cu capul in jos, intr-o alcatuire pe care mi-e tot mai greu s-o inteleg, sa pot spune, lipsita de griji, usoara si senina, ca lumina aceea alburie de demult, sa pot spune: "A venit iarna!".
La colindat in padure
Fata Padurii traieste singura in padure. Asa e de cand s-a facut lumea si asta nu se mai poate schimba. Cand imbatraneste tare, tare, asa incat de-abia se mai poate misca prin vizuina in care doarme, isi ridica anevoie pleoapele zbarcite si se pregateste de drum. Isi scutura hainele jilave, isi piaptana cu degetele raschirate coama, in care stau incalcite pasari adormite si fluturi cenusii, isi pune cizmele din piele de capra si isi ia bota de alun in care-i sta toata puterea. Si apoi pleaca. Dar asta se intampla numai o data la cateva mii de ani, asa ca putini sunt cei care ar putea povesti ce se intampla in ziua aceea, in care Fata Padurii asteapta sa-si gaseasca o noua ucenica.
In ziua aceea, Lila s-a trezit mai de dimineata ca altadata si, dupa ce Buna i-a dat sa bea lapte cald, a iesit de sub duna grea, s-a dat jos din patul inalt si s-a imbracat cu hainele care o asteptau cuminti pe spatarul scaunului. Apoi Buna i-a impletit parul in doua cozi pe care le-a legat cu sireturi groase, albastre, si-n vremea cat o pieptana, i-a spus ca a venit ziua de colindat si ca spre seara va trebui sa mearga si ea pe la casele vecinilor mai batrani, pe la matusa Cornelia de langa pod si pe la baba Nastasia, care le-aduce cate doua, trei oua de gaini pitice, sa puna primavara sub closte. Asa... si i-a mai spus Buna sa fie cuminte, s-o asculte, caci ea are multa treaba in casa si la cuptor si are de copt cozonacii pentru Craciun si, mai ales, i-a spus, de vreo doua, trei ori, sa nu care cumva sa fuga de-acasa, asa cum se intamplase de cateva ori in ultima vreme.
A fost cuminte Lila si a stat prin curte toata dimineata. A ajutat-o pe Buna cand a dus tavile de cozonac la cuptor, a tinut usa sa nu se inchida, atunci cand Buna a adus cozonacii calzi in casa, a imprastiat cu maturica din crengi de mesteacan jarul si carbunii scosi din cuptor. Apoi a stat pe sania care astepta in mijlocul curtii si s-a uitat multa vreme catre padure. Si Buna, ca s-o rasplateasca pentru ca a fost cuminte, a invatat-o o colinda noua si, dupa ce a terminat de copt painea si colacii, a luat-o in casa si a imbracat-o cu hainele bune. Pe cap i-a pus o naframa mare, ale carei colturi le-a incrucisat peste piept, i le-a trecut apoi pe sub maini si le-a legat la spate, ca sa-i fie mai cald. Si-a luat bocancii cu catarame, paltonul scurt si a pornit prin sat.
A colindat-o intai pe Nastasia, care i-a pus cateva nuci in traista si i-a spus cum le cheama pe matele ei. Apoi s-a dus la lelea Catarina, care i-a dat doua mere si a lasat-o sa se joace cu sticla de la lampa de gaz. A ajuns si la matusa Cornelia de langa pod si acolo a stat mai mult, ca sa se incalzeasca la picioare. Si-apoi a pornit catre casa, pe drumul care trece pe langa Valea Alba. Ceata se ridicase si se risipise peste padure. Dincolo de apa se vedeau acum bine copacii si tufele de macesi de la marginea cararii. Cateva frunze uscate se miscau pe un varf de creanga, tremurand usor. Lila si-a adus aminte de povestea pe care i-a spus-o Buna despre Fata Padurii care n-are casa si trebuie sa stea si iarna, cand e frig tare, prin scorburile copacilor. I s-a facut mila de ea si-a trecut puntea de lemn peste apa inghetata si-a pornit bucuroasa s-o colinde si pe Fata Padurii.
Aceasta tocmai cobora Dealul viezurilor, cand i s-a parut ca aude un glas subtire. Apoi, dupa ce a stat o vreme incremenita si si-a tinut rasuflarea suieratoare ca sa poata auzi si mai bine, a fost sigura ca in padure a intrat un prunc si, curioasa peste masura, a pornit, furisandu-se tiptil, sa-l caute.
Lila urca pe cararea care duce in mijlocul padurii si, unde vedea cate un copac mai batran, se oprea si colinda, asteptand sa se deschida vreo scorbura si s-o lase pe Fata Padurii sa iasa. A cantat colinda intreaga la mai multi copaci, dar nu s-a aratat Fata Padurii, apoi a cantat numai cate o jumatate de colinda, si tot n-a venit nimeni. Auzea numai cate un suierat ca o rasuflare mare si grea atunci cand termina colinda, dar de vazut, tot n-a vazut nimic. De la o vreme, nici n-a mai cantat. Trecea numai de la un copac la altul, ciocanea usurel in trunchiul lui si intreba cu voce soptita "Slobod ii a colinda?" N-a primit raspuns. Padurea zacea in tacere. Numai cate o pasare speriata zvacnea, uneori, dintre crengi, afundandu-se apoi in padure. Alteori, pasari mari, cenusii, se ridicau in aer, cu falfait moale de aripi, atunci cand ea ciocanea in copaci.
Lumina incepea sa scada si umbre tot mai ascutite se vedeau pe zapada. S-a speriat cand pe langa picioarele ei a sarit un iepure mare si a ramas incremenita, cu spatele lipit de un trunchi gros, cand a zarit la marginea unui tufis uscat doua luminite care jucau in aerul rece. Abia atunci a vazut ca ziua trecuse si ca venise seara in padure.
Nu mai cunostea locurile, lasase demult in urma cararile pe care le stia. Oriunde se uita, nu vedea decat copaci batrani, cu crengi intoarse si rasucite in toate felurile... Era obosita, ii era somn, teama si ii era dor de casa Bunii. S-a asezat langa un copac mai mare si a inceput sa colinde incetisor. Si-apoi a visat sau i s-a parut, ori poate ca n-a visat si ca nu i s-a parut. Poate ca a fost chiar asa... Mai intai a inceput sa sufle vantul si din crengile copacilor care se aplecau peste ea se scutura zapada, risipindu-se in cercuri largi. Nu-i mai era frig si auzea un cantec suierat, care venea de undeva dintre copaci. A mai apucat sa vada cum luna ninge o lumina palida peste o turma de ciute cu blana fumurie si apoi a simtit ca cineva-i desface naframa si-i imprastie parul, in care se agatau fulgi mari ca niste fluturi, frunze si ramurele rupte de vant. Si-apoi vantul acela s-a facut si mai mare si a inceput s-o legene si pe ea, ca si cum ar fi fost dusa in brate de cineva, ca si cum ar fi ridicat-o cineva peste copaci si peste padure si ar fi tinut-o asa, ca sa fie vazuta si ca sa vada pana departe, departe, unde o dunga intunecata unea cerul cu pamantul.
De-acolo, de sus, padurea i s-a parut calda ca blana motanului de acasa. Nu se mai temea, desi ningea tot mai greu. Ii placea in padure, parca nici nu mai era asa singura, era ca in casa Bunii, ca in curtea pe care o stia atat de bine, era bucuroasa si a inceput sa colinde iar, si glasul ei s-a pierdut in noapte, in suierul care lovea trunchii grosi ai copacilor si-n vantul ce ridica zapada in fuioare albe, ce se incolaceau in jurul ei. Si cand s-a intors cu fata catre marginea satului, a vazut, de-acolo de sus, si casa Bunii, si pe Buna care era la poarta si se uita suparata in sus si in jos pe ulita. Si-i era ciuda ca Buna n-o vede acolo, deasupra, peste copaci, cum zboara purtata de vantul acela ciudat, si atunci a inceput sa cante si mai tare, si apoi nu mai stie nimic ce s-a intamplat, s-a rostogolit prin aerul rece o vreme si dintr-o data s-a facut intuneric si tacere. S-a trezit cand unchiasul Petrea a luat-o in brate si a invelit-o in cojocul lui gros. Apoi iar a adormit si s-a vazut fugind printre copaci, lovind trunchiurile cu un bat de alun si starnind zapada de pe crengi, care cadea acoperind-o intr-o haina sclipitoare, ce i se lipea de parul despletit.
Cand a deschis iar ochii, a putut sa vada, de-acolo, din caldura cojocului, o parte de cer, pe care stelele se leganau dupa cum pasea prin zapada mare unchiasul Petrea.
Iar cand a ajuns in casa Bunii, toate i s-au parut mici, si masa, si scaunele, si patul. Si Buna parca avea obrazul mai zbarcit cand a luat-o din cojoc si s-a uitat la ea, si-a rasucit-o ca sa-i vada parul incalcit, crengile agatate de haine si frunzele uscate, care-i umpleau buzunarele. "Ioi si vai, ca nu stiu cu cine semeni tu, de nu stai pe-acasa si tragi tot la padure. Gandesti ca esti Fata Padurii, nu pui de om", a mai zis Buna, cand a tras-o catre ea ca sa-i scoata bocancii din picioarele inghetate. "Si cu bota asta de alun ce faci? De ce ai mai adus-o acasa?"
N-a zis nimic Lila. S-a uitat doar, cu ochii inlacrimati, pe geamul care da inspre padure si s-a bucurat tare cand i s-a parut ca vede o umbra mare, cenusie, care luneca multumita printre copacii batrani, peste care ningea cu stele si fulgi.
Otilia Teposu