Biserica din lacrimi inghetate
Trec printre noi si nu-i vedem. Sunt ca niste umbre, batrani si singuri, saraci si izolati de bunavoie intr-o lume a durerii impietrite, pe care noi n-o intelegem si pe care ei n-o pot exprima. Sunt parintii acelor copii ucisi acum 14 ani, in tragicul decembrie al anului 1989. Pentru ei, sarbatorile Craciunului inseamna rauri de lacrimi, brazi impodobiti langa morminte.
1 decembrie 2003. Sarbatoarea nationala a luat sfarsit, parada militara s-a terminat si in urma ei, soldatii strang gardurile din otel. Politicienii au facut cu mana si au disparut. Steagurile flutura in ceata si in frig. In pustiul ramas, merg la cimitirul eroilor, acolo unde de-obicei, in decembrie, stapanii tarii depun coroane de flori cu banderole tricolore, se inchina pios si multumesc frumos mortilor pentru sacrificiul lor. Numai ca de data aceasta nu e nimeni. Nici o coroana, nici un politician. Marmura alba a crucilor se amesteca difuz cu ceata, ca si turlele superbei biserici din mijlocul cimitirului, si ceata pare ca suiera, scurgandu-se grea printre ele. Cimitirul este pustiu si fotografiile celor ucisi acum 14 ani se decupeaza straniu, ca si cum ar pluti. Sunt tineri. Si atunci vad lumina unei candele incalzind rotund ceata si silueta cuiva. Ma apropii si silueta devine o femeie in varsta, cu haina si palarie neagra pe cap. Soarele se prefigureaza vag in adancurile cetii miscatoare si descopar, privind printre cruci, ca femeia a umplut mormantul de flori, ca pe cruce a pus un ingeras cu aripile desfacute, ca sunt acolo, pe bancuta din lemn, sacose cu fel de fel de lucruri, ca o jerba de brad cu globuri este pusa alaturi de nenumarate lumanari. Privesc de departe si vad cum femeia scoate din sacose beteala si un Mos Craciun mititel si toate acestea mi se par stranii, in albeata inghetata. Femeia impodobeste cu miscari fantomatice un brad crescut alaturi de mormant. Ma apropii si aud cum femeia plange incet, la fel de moale ca fasaitul betelii colorate. Plange pentru sine si pentru mormantul acela impodobit cu flori si cu ingerasi, spune vorbe fara sir catre bradul pe care il imbraca in beteala, ca si cum bradul ar fi cineva apropiat ei. Cum se intrerupe un asemenea moment? Cum intrerupi monologul plans al unei asemenea clipe, fara ca ceata sa te sufoce, fara ca soarele alb sa se stinga? Ma apropii. Apoi, ea ma vede si, fara ca eu sa intreb nimic, zice ca bradul acela are 13 ani, ca ea l-a plantat acolo pe 6 decembrie 1990, atunci cand s-a sfintit locul pe care urma sa se faca biserica asta a lor, si ca ea l-a impodobit in fiecare an pentru Florin, pentru baiatul ei cel frumos si cel bun, care acum doarme aici, alaturi. Eu as vrea sa intreb despre el, despre baiat, numai ca nu indraznesc sa intrerup curgerea aceasta a vorbelor, izvorand in mijlocul cetii odata cu lacrimile, si atunci doar privesc catre poza ovala din care zambeste enigmatic un tanar cu figura sportiva: Florin Constantin Surpateanu, sublocotenent post-mortem. Vasazica era soldat, imi zic, un soldat ucis in timpul Revolutiei. "Parca-l vad copil, topaind ca un apucat in jurul bradului, pentru ca, stii...", mi se adreseaza femeia, "el a fost convins pana tarziu de tot ca Mos Craciun exista, de radeau ceilalti copii de el. Asa a fost el, numai atunci, in 89, tot anul a fost trist si cuprins de depresii si spunea mereu ca el o sa moara inaintea mea si eu il intrebam mereu: "De ce spui mama asa, de ce vorbesti asa?". Si chiar inainte sa-l cheme la unitate, eu luasem un brad, si noru-mea un brad, asa ca ne pomeniseram cu doi brazi acasa, si el ne-a zis ca unul sa i-l punem la cap, Doamne-Dumnezeule, de unde-o fi stiut el ca o sa-l omoare aia..." Se aseaza pe bancuta de lemn si ceata ii soarbe vorbele, le topeste. "I-au asasinat cu premeditare, ca sa zica apoi ca sunt teroristi, i-au chemat acolo, la minister, ca sa-i omoare, si i-au impuscat ca pe niste caini, si pe urma au scris pe ei ca sunt teroristi si multimea a urinat pe ei si le-a dat foc si pe unul care era ranit si se ascunsese sub o masina de-a lor l-au luat cu patura pentru ca nu mai era decat scrum, asta le-au facut copiilor." Si atunci eu privesc de jur imprejur si vad cimitirul gol, sub ochiul de plumb rece al soarelui de 1 decembrie, si imi dau seama ca baiatul ei, Florin, a fost uslas, ca a fost unul dintre membrii plutonului decimat al colonelului Trosca. A fost unul dintre cele mai sinistre episoade ale evenimentelor din decembrie 1989, pentru ca plutonul acela a fost chemat la Ministerul Apararii pentru a fi sacrificat. Femeia priveste prin ochelarii mari si se intoarce mereu catre bradul pe care n-a terminat sa-l impodobeasca. Izvoarele lacrimilor siroiesc pe obraji si ea nu poate sau nu vrea sa le opreasca. "I-au omorat si i-au declarat eroi." Atunci cand ea a aflat, lumea s-a oprit in loc, timpul s-a spart in bucati si ea nu stie cum a trecut. Sotul ei a innebunit de durere si acum e internat pentru totdeauna la un spital de nebuni, pe viata, pentru ca era singurul lor copil, iar pe ea Dumnezeu a crutat-o numai ca sa aiba cine sa faca pomenirile fara sir si ca sa aiba cine sa povesteasca despre Florin al ei. "Avea o fetita de 9 luni si fetita asta nu l-a cunoscut niciodata. Acum are 14 ani si ce sa-i spun eu ei? Cine l-a omorat pe taica-sau si de ce l-a omorat? Stai sa-ti arat." Femeia scormoneste prin sacosele ei asezate in jurul bradului si scoate niste fotografii, niste caiete care-au fost ale lui si pe care ea le poarta mereu dupa sine si-mi arata. E un carnetel de soldat, un fel de mic jurnal de front, pe care baiatul ei il tinea ca orice soldat. Pe prima pagina scrie "Du-te la ostire, pentru tara mori". "Vezi?", zice. "Stia."
Apoi ceata a devenit mai groasa si soarele a disparut de tot. Ea mi-a povestit cum in 1990, cimitirul era plin de oameni, cum veneau din toata tara ca sa aduca ceva si cum odata cu anii au ramas numai ei, parintii. Si apoi, cum parintii au inceput sa moara si ei, de batranete si de inima rea, ramanand tot mai putini, si cum astazi mai sunt numai cativa care se incapataneaza sa nu paraseasca mormintele. "Vin aici si ingrijesc bradul asta, il curat ca sa se inalte, asa cum il ingrijeam pe Florin cand era mic, si vorbesc cu el cum vorbeam cu baiatul. Biserica asta e a doua noastra casa, facuta din lacrimile noastre. Sunt unii care vin aici zi de zi, de 14 ani, fara nici o pauza. Biserica le-a inlocuit copiii pe care i-au pierdut."
Zidurile tacerii
Am strabatut cimitirul in lung si-n lat si am sondat pustietatea care-i inconjoara pe eroii uitati. Numai cativa batrani adusi de spate bantuie in asteptarea zapezii. Pentru ei, sarbatorile de iarna sunt sarbatorile tristetii si ale mortii, iar "aniversarile" fastuoase din jurul Craciunului sunt doar comemorari ale unor zile in care ei au pierdut totul. Dau un inconjur bisericii superbe pe care parintii acestia nefericiti au construit-o si ii caut pe aceia care s-au mutat aici, pentru care locul acesta a devenit o a doua casa, in incercarea disperata de a fi mai aproape de mortii lor. In spatele bisericii e o cladire paraginita, pe care o placa neagra anunta sediul acestei asociatii a disperatilor, care sunt parintii si vaduvele celor ucisi. Un bec chior deasupra intrarii. Intru.
Inauntru sunt doi barbati in varsta. Pe un perete intreg sunt sutele de poze alb-negru ale copiilor omorati. Un resou nenorocit incalzeste locul. Doi catei dorm sub un birou stravechi. Un urias steag obosit doarme si el intr-un colt. Ii caut pe parintii celor ucisi. Pe aceia care au construit biserica de-afara. Barbatii se privesc in tacere unul pe celalalt, apoi cel mai in varsta isi scoate palaria de pe cap, isi aprinde o tigara si spune ca ei nu sunt revolutionari, nu sunt oameni de afaceri, ca nu ei sunt aceia care au cerut spatii comerciale, ca ei nu vor nimic, ei sunt doar niste parinti care n-au cerut nimic si de aceea s-ar putea sa fac o confuzie, sa nu fi nimerit unde trebuie, ca, de altfel, ei n-au nimic de spus, nu vor decat sa fie lasati in pace sa-si planga mortii. Apoi ma priveste cu atentie pe sub sprancenele groase.
Aveam sa aflu ca il cheama Cioran. Anghel Cioran. Si ca el este unul dintre aceia care vin aici zi de zi, fara exceptie, de 14 ani. Ca a fost candva profesor universitar, ca a predat fizica si ca fiul lui, Gabriel, a fost spulberat de un tanc undeva, pe langa Sala Radio. Atat. Nici o lacrima. Fata lui e impietrita, privirea fixa, numai degetele care framanta disperate tigara il tradeaza. Are 76 de ani. E distins. Celalalt se numeste Barbu si are ochii albastri. Nu le vine sa creada ca n-am gresit, ca eu vreau sa vorbesc cu ei, nu cu altcineva. Da, cu parintii celor ucisi. Profesorul vrea sa-mi spuna despre biserica, da, dar nu despre el, refuza sa-mi spuna ceva despre viata lui, despre durere, despre... Viata lui e biserica asta, pe care au facut-o pentru ca oamenii sa nu uite copiii morti, atunci cand ei nu vor mai fi. Bine, zic, sa vorbim despre biserica. E superba, e poate cea mai frumoasa biserica noua din Bucuresti. Ei sunt mandri cand spun asta si povestesc cum au strans bani, cum s-au luptat pentru fiecare scandura si fiecare caramida, cum hramul este cel al "Nasterii Domnului" ca o lovitura data mortii, cum asta e singura lor bucurie, daca se poate numi asa tristetea eterna la care destinul i-a condamnat. 25 decembrie e Craciunul, nasterea Domnului, dar si ziua mortii lui... Gabi. Privesc cu atentie. Profesorul stinge tigara si aprinde alta. Ceea ce s-a petrecut atunci va ramane pentru totdeauna un mister si ei nu vor afla niciodata ce s-a intamplat. Deci Gabi, baiatul lui, a murit tocmai de Craciun. Tacere. Batranul profesor priveste fix catre marele panou cu poze si zice ca da, de Craciun. "Era de zile intregi in strada si pe 24 a venit acasa. Maica-sa scotea cozonacul din cuptor si am mancat cozonac si am baut un pahar de vin impreuna. Am vorbit despre ceea ce se petrecea in oras si in seara aceea s-a petrecut un lucru uluitor. El ne-a spus ca doarme cu noi, desi nu se mai intamplase asta niciodata, de cand era el mic. Avea 31 de ani si nu mai dormise cu noi din copilarie. Si asa am dormit pe 24 decembrie 1989, impreuna, de-a curmezisul patului, toti trei. Era ajunul Craciunului si am dormit toti trei." Si-apoi? Batranul profesor este incremenit, cu sprancenele ridicate, cu privirea in gol. Palaria este pe masa. Cainii dorm sub birou. Resoul tiuie. Privirea albastra a lui Barbu este infipta in steagul prafuit din coltul camerei. "Apoi, el a plecat si nu s-a mai intors niciodata. Atat." Ma priveste. Eu simt ca profesorul e protejat de o crusta, de o coaja dura pe care o opune durerii si lacrimilor, simt ca imobilitatea fetei ascunde in spatele ei fierberea arzatoare a amintirilor. Ochii il tradeaza pentru ca el clipeste des, ca si cum s-ar lupta sa tina acolo ceva. "Era mai mult decat copilul meu. Eram prieteni", zice, "si nimic nu-l mai poate aduce inapoi, nici lacrimile, nici scuzele, nici coroanele protocolare, nimic, nimic..." Camera modesta in care suntem pare ferecata ermetic si, dintr-o data, inteleg ca oamenii acestia traiesc intr-o lume paralela, fara nici o legatura cu lumea noastra, ca sunt izolati in durere si in amintiri ca intr-o punga de gheata, ca intr-un sicriu de plumb, ca pur si simplu nu mai pot sa se intoarca inapoi de-acolo, de pe acele culmi ale suferintei, si sa traiasca normal. S-au zidit in durerea lor, in disperarea lor fara de leac, s-au incuiat inauntru ca intr-o puscarie tacuta si privesc prin ferestruicile sufletului lor afara. Nici macar n-au aflat adevarul: cine au fost criminalii, cine... Afara lumea se misca, alearga, lumea a uitat ceea ce s-a intamplat acum 14 ani. De ce-au murit? De ce a trebuit sa fie platita o minciuna cu sange, cu... Apoi vin sarbatorile de iarna, orasul se umple de becuri colorate si tocmai cand batranul profesor si cei asemenea lui se pregatesc sa mai urce o data pe Golgota disperarii, in ajunul Craciunului, tocmai atunci lumea navaleste cu bocancii in cimitirul lor, in sufletul lor, in biserica lor, tocmai atunci unii le ureaza "sarbatori fericite", cu cinismul involuntar al lumii normale. "Cum traiesc parintii celor omorati in decembrie 89?", intreb. El ma priveste uimit, ca si cum l-as fi adus inapoi din lumea lui, si zice ca din peste 2000 de parinti care-au fost, mai sunt cateva sute. Au murit, nu mai sunt, s-au dus. "Si cei care mai sunt vin aici, pentru ca ei nu pot sa vorbeasca despre altceva decat despre mortii lor. Si despre asta numai aici se mai poate vorbi. Cimitirul e lumea lor, iar biserica asta e casa lor."
Calatorie in decembrie 89
Am plecat de la cimitirul eroilor impreuna cu Barbu si l-am lasat pe profesorul Cioran cu o tigara mototolita intre degete. Barbu, omul cu privirea albastra, a pierdut si el un baiat si-l intelege pe profesor. "Nu se vaita niciodata, nu se plange niciodata", zice Barbu despre profesor, "desi e bolnav. A avut trei operatii pe ficat, iar sotia lui abia se poate misca. Baiatul lui a fost inginer si l-a iubit enorm." Dar el, Barbu? Si el vine la cimitir zilnic, de 14 ani, iar telul lui este sa termine biserica. Dupa asta poate sa moara. Mai este de pus mozaicul afara si, gata. El locuieste undeva, in apropiere si... pe locul unde acum e biserica, inainte era un parculet cu cateva leagane si o roata din aia pentru copii. Si sotia lui, Ioana, pe care o s-o cunosc, poate sa-mi povesteasca cum venea aici, in parculet, cu... Mihai, baiatul lui, care-a fost si el impuscat in cap, ce coincidenta, pentru ca acum Mihai sa fie ingropat tocmai in parculetul in care-i placea sa vina cand era copil. "Cand a fost impuscat in cap?" "Pe 23 decembrie, la Televiziune. Stiti, incepand cu 21 decembrie, la noi e o cascada de comemorari si pentru noi..." Baiatul lui avea 19 ani si el, Barbu, se minuneaza ca cineva se mai intereseaza de povesti din astea... Vrea sa mergem la Televiziune, sa-mi arate locul, sa judec eu singur daca... "Niciodata n-am aflat ce s-a intamplat de fapt cu el, cine l-a omorat, desi Parchetul Militar a facut anchete peste anchete. Mihai facea armata la parasutisti, la Boteni, si, cand a venit in Bucuresti sa apere Televiziunea, s-a oferit voluntar. Pe 24, am primit un telefon de la Spitalul Militar si mi-au zis ca e ranit la cap, numai ca la spital cand am ajuns, mi-au spus ca a murit deja, ca l-au trimis la morga, si atunci cerul s-a prabusit. N-am putut, n-am avut curajul sa-i spun sotiei, mi-era frica sa nu innebuneasca de durere, numai ca ea a simtit."
E seara. Barbu are fata rotunda. Vorbeste fara sa gesticuleze. Trecem cu masina prin centrul Bucurestilor si luminile de sarbatoare ale orasului par sfidatoare. Ajungem la Televiziune si el imi arata troita, locul in care au fost impuscati parasutistii. Apoi ajungem acasa si acasa se afla Ioana, sotia lui, mama lui Mihai, cea care il ducea in parculetul ce-i va servi baiatului ei drept mormant de erou. Cum e sa fii mama de erou? Suntem deja in camera eroului, in care el dormea impreuna cu fratele lui, peste tot sunt fotografii de-ale lui, candele pentru el, pe pat sunt decupaje din ziare, carnetul lui de elev, ultima lui scrisoare, pe care ea, Ioana, i-a gasit-o in buzunarul uniformei de parasutist, in ultima lui permisie, inainte de-a muri. Si in scrisoare el zice ca nu, nu crede ca vor face Revelionul impreuna, si asa a fost. "Mergeam bezmetici pe strazi si se tragea peste tot si nu aveam nici o masina sa ne duca la morga sa-l cautam pe copilul nostru, care fusese impuscat in cap, si tocmai atunci ne-a luat un Trabant in care era Vladimir Gaitan, actorul, si el ne-a dus la morga si am vazut acolo o mare de oameni care plangeau, cautandu-si copiii morti. Si copiii nu mai aveau nume, doar niste numere pe ei. Incepusera deja sa devina... eroi. Actorul ne-a ajutat sa intram si, cand am intrat, directorul morgii zicea sa-i arunce pe copii in crematoriu, pentru ca sunt prea multi. Si, intr-adevar, acolo era iadul, si sutele de copii morti erau aruncati peste tot, dezbracati de haine, direct pe ciment sau in cutii de lemn, si noi il cautam pe Mihai printre copiii aia, pentru ca, in cele din urma, sa-l gasim acolo, aruncat, impuscat in cap, pe baiatul nostru. Ma gandeam, Doamne, ce risipa de copii, si parca toti erau ai mei." Barbu a iesit din camera lasand-o pe sotia lui singura cu aceasta poveste de nespus, singura cu scrisorile si cu pozele lui Mihai. Poate ca s-a dus la bucatarie ca sa planga singur sau poate ca a plecat, pur si simplu, pe strazi. Ioana plange si ea, cu lacrimi reci, cu lacrimi care curg singure in timp ce vorbeste. Cum au trecut anii acestia 14 din urma, cum s-a impacat ea cu... "Niciodata, niciodata n-o sa ma impac cu o crima ca asta, cu asa nesocotita omorare de copii, niciodata n-o sa uit si n-o sa trec peste asta. Nu mai am pe cine sa intreb cum a murit, cine l-a impuscat de aproape in curtea Televiziunii si niciodata n-o sa cred varianta absurda pe care mi-au spus-o, cum ca ar fi fost impuscat intr-un taxi, in timp ce-l ducea pe un coleg ranit la spital. De ce n-au vrut sa vorbeasca cu noi comandantii lui, acel ofiter pe nume Gat, care era comandantul lui, de ce procurorii militari ne intrebau pe noi, parintii, despre moartea lui, in loc sa-i intrebe pe ei, pe ofiteri? Poate dupa ce vom muri noi, poate dupa ce vor muri si cei care sunt acum la putere, poate atunci fratele lui sa afle cine l-a ucis." Isi lasa capul in piept si atunci inteleg ca si Ioana Barbu face parte dintre aceia care s-au zidit in suferinta, dintre aceia pentru care viata are ca scop drumul zilnic la cimitir, acolo unde inainte baiatul ei se juca in parculet si unde acum doarme pentru totdeauna. Apoi imi arata o fotografie aparuta intr-o revista straina in 1990. In fotografie sunt ea si sotul ei, cu parul negru, cu haine negre, prabusiti peste mormantul abia facut. De jur imprejurul lor este pamant amestecat cu zapada. O privesc, si acum are parul alb. Numai cearcanele grele dimprejurul ochilor sunt aceleasi. Stie ca lumea a inceput sa uite ceea ce s-a petrecut atunci si isi da seama ca amintirile ei si cuvintele ei nu mai intereseaza pe nimeni acum. "14 ani! Odata am auzit pe cineva trecand pe langa gardul cimitirului si spunand ca au murit ca prostii. Ca au murit degeaba. Asta crede lumea acum." De asemenea, a descoperit, in acesti 14 ani, ca cei saraci si nefericiti isi amintesc mai mult despre eroi si despre faptul ca eroii n-au fost decat niste copii, copiii lor. A descoperit ca cei bogati au uitat cu totul pretul care a fost platit de catre unii pentru ca ei sa traiasca asa cum traiesc. A descoperit ca politicienii sunt farisei, ca uneori, in decembrie, ei intra in biserica razand cu gura pana la urechi, ca sa-i dea la televizor, ca putin le pasa de durerea lor. Nimeni dintre ei, niciodata, nu i-a intrebat cum traiesc, nimeni nu i-a consolat, nimeni nu i-a intrebat ce e in inima lor... Parintii celor morti au devenit o mare familie, o familie care traieste dincolo, alaturi de cei pierduti, o familie care se strange la biserica eroilor ca niste pui zgribuliti sub aripa ei de piatra alba. E o biserica a lacrimilor, casa lor.
Am plecat tarziu din locuinta familiei Barbu. El, Barbu cel cu privirea albastra, n-a mai revenit. Stiam ca va fi a doua zi la cimitir.
Epilog
Zile intregi am revenit la cimitirul eroilor, incercand sa inteleg felul in care oamenii acestia traiesc si felul in care ii priveste restul lumii. Am simtit reticenta lor de a vorbi. Parintii celor ucisi stiu, simt faptul ca suferinta lor nu mai intereseaza pe nimeni si atunci viata lor s-a transformat intr-un fel de cochilie de otel, tapetata pe dinlauntru cu fotografiile celor pierduti, o cochilie din care ei pur si simplu nu mai pot si nu mai vor sa iasa. Misterul mortii copiilor lor ii ucide in aceeasi masura in care ii ucide dorul de ei. Cine i-a ucis? Pentru ce au murit?
In aceste cateva zile in care am venit la cimitir, am ajuns sa cunosc fetele ratacite ale acestor batrani, mereu aceiasi, care vin ca intr-un ritual tragic, cu sacosele pline de lumanari, am ajuns sa le cunosc gesturile pe care ei le credeau nevazute, gesturi mici, cum ar fi mangaierea discreta a unei poze pe crucea de marmura sau o lacrima luata cu degetul si lipita pe un nume. Am descoperit ca gardul cimitirului e o bariera colosala, ca, dincolo de el, in statia de autobuz, se afla o alta lume. O lume rece, absenta, o lume care mai poate sa rada, care se uita la batranii din cimitir ca la niste ciudati. Am descoperit ca eu insumi ma simt vinovat de a nu fi inteles drama aceasta grozava care se petrece zi de zi acolo, printre crucile aliniate frumos. Am descoperit ca ma simt vinovat de a nu fi fost destul de solidar cu suferinta acestor oameni, de a nu fi inteles niciodata cu adevarat cosmarul prin care ei trec, singuri, de 14 ani. Am vorbit cu multi dintre ei si am ascultat povestile teribile care te fac sa te intrebi cum au putut ramane in viata oamenii acestia, cum nu le-a explodat inima de atata suferinta. In fiecare dintre zilele acestea, am vazut o femeie cu caciula de o culoare stranie. Venea si se aseza la capul unui mormant, pe care se afla bustul de marmura al unei fete cu ochelari. Mormantul se afla exact in dreptul statiei de autobuz, si pe mormant este un nume: Violeta Radu. Femeia vine in fiecare zi si doar sta acolo. In cele din urma, m-am apropiat. Eram pur si simplu curios. Cine este fata blonda cu ochelari? In loc de raspuns, femeia mi-a zis ca a visat-o azi-noapte. Patina asa, prin oras, numai ca in picioare nu avea patine de gheata, ci pantofii ei obisnuiti, si in vis femeia a intrebat-o daca e bine. "E bine, mama", i-a raspuns, tot in vis, fata. Si atunci femeia si-a dat seama ca fata ei, Violeta, cea care a fost ucisa de 10 gloante de mitraliera, patina printr-un Bucuresti incremenit in gheata, un oras inghetat complet, in care numai ea, Violeta, se putea misca. Oamenii erau ca niste stane de piatra si ea canta. Violeta era cantareata. Am privit peste gard la cei din statia de autobuz si am inteles ca visul femeii - o cheama Florica - era adevarat, ca noi suntem cu adevarat de gheata, ca noi suntem cei impietriti, ca nu intelegem, ca nu avem timp sa privim in interiorul cimitirului si, macar pentru o clipa, sa fim alaturi de ei, cei care au platit tributul.
Seara a fost slujba la biserica eroilor si inauntru s-au adunat cu totii si au cantat. Era vineri, in ajunul zilei de Sfantul Nicolae. Afara era o pacla usoara si luna. Biserica parea de gheata. Erau toti acolo, o mana de oameni, in biserica lor neterminata. Inainte de a pleca, a venit la mine batranul profesor Cioran, sa-mi multumeasca pentru faptul de a ma fi interesat de ei. Zice: "M-ati intrebat acum cateva zile ce le-as spune celorlalti, lumii, oamenilor care n-au pierdut pe nimeni si care ne-au uitat. M-am gandit. Sa le spuneti celor care au copii sa nu se lase dusi de maruntisurile vietii, pentru ca moartea face ca toate sa para ridicole. Sa le spuneti sa se iubeasca cu copiii lor, asta sa le spuneti, si sa se bucure de ei, pentru ca nimic nu e mai important decat iubirea. Sarbatori fericite!", mi-a zis si s-a intors in biserica lui din lacrimi inghetate.
Horia Turcanu
(Fotografiile autorului)
P.S. Pentru aceia care vor sa contribuie cu ceva la terminarea bisericii eroilor, iata adresa: Calea Serban Voda nr. 237, sector 4, Bucuresti, tel. 021/336.58.12, cont lei - 2511.1-580.1. Rol, cont valuta - 2511.1-580.12 Eur, Bcr Unirii