Imparatul horelor
Grigore Lese
Pentru reporterii revistei "Formula As", horele lui Lese sunt cantece insotitoare de drum. Le luam cu noi peste tot, in toate plecarile noastre prin tara, le ascultam in tren, in masina, in caruta, pe dealuri si in paduri, atunci cand munca ne ingaduie un ragaz. Cantecele lui Lese sunt ziditoare de suflet. Un leac pentru toate dorurile care incap intr-un dor: de tara, de trecut, de iubire, de Dumnezeu. Suntem bucurosi ca acum, in pragul sarbatorii luminoase a Craciunului, gazduim in paginile revistei pe Imparatul horelor romanesti, muzica stramosilor nostri, cu sorgintea in Rai
"Fie ca-s in Cluj, fie in Targu-Lapus, fie in Bucuresti, imi place sa ma duc in cimitir, sa vad cine a trecut la cele vesnice. In anii din urma, multi prieteni de-ai mei din sat au trecut la lumea cu dor. Intotdeauna, de Ziua Mortilor, de Sfintii Mihail si Gavriil, de Craciun, de Pasti, trec si aprind lumanari la cimitir, la mormintele rudelor, cunoscutilor. Asa am sa fac si de Craciunul acesta. Am multe cantece care se leaga de oamenii care s-au dus: "Nu-i lumina nicari", "O, moarte, ce ti-as plati", "Codrule cu frunza lunga". Stiu sigur ca atunci cand le cant, se bucura de ele si dusii de pe lumea cealalta."
Copacii cu cantece
Imi placea, cand eram copil, sa ma urc in copaci si sa cant de-acolo. In copaci era scena mea. Imi placea sa umblu prin padure, sa-i ascult glasurile, sa beau apa din izvor. Toate iti vorbesc, daca stii sa le asculti. Cantecele le cantau mama mea, oamenii din sat. Nu scapam nici o nunta din sat, nici o inmormantare, eram acolo cand cantau ceterasii cantecul miresei sau cand rudele mortului dadeau de pomana peste salas (groapa) un pop (colacel) si un pahar de lapte. Bunica mea ma lua la toate inmormantarile din satul nostru (Stoiceni) sau din cele alaturate - Inau, Dobric, Cupseni. Tot ea m-a-nvatat rugaciunile de dimineata si de seara, ba chiar si la amiaza, bunica avea ceas de rugaciune, iar eu ma asezam in genunchi, alaturi de ea, si ne rugam intr-un glas: un copil si o batrana. Ingerelul, Tatal Nostru, Miluieste-ma, Dumnezeule... Aveam un program strict: bunica m-a-nvatat ce-nseamna disciplina, rigurozitatea. In Stoiceni, un sat nu departe de Targu-Lapus, bunicii mei stateau la numarul unu, la prima casa din sat. Drumul trecea prin padure. Locurile acelea erau mirifice. Casa era langa padure. Din padure, iarna, ieseau animalele. Bunicul m-a-nvatat sa le iubesc, sa le inteleg graiul: caprioare, lupi, mistreti si toate salbaticiile. Tatal meu era si vanator. De mic, sambata, duminica, mergeam la vanatoare. Odata, m-a lasat cu haitaii (gonasii) si eu m-am pierdut prin padure. M-au gasit dupa vreo trei sau patru ore, inghetat de frig, la lasarea serii. Nu reuseam sa gasesc cararea si plangeam de spaima. Mergeam intr-o parte, parca cineva canta cu glas frumos de femeie. Ma duceam intr-acolo, dar pe urma il auzeam din alta parte. Mama a zis ca bine ca m-au gasit, ca, daca ma prindea noaptea, ma gaseau ielele padurii si ma pierdeau de tot. Credeam ca-s basme, dar si acum ma intreb daca a fost in inchipuirea mea sau aievea. Atunci, iernile erau cu omat mare, anotimpurile erau la locul lor. Acum nu le mai gasesc. Si-s suparat din cauza asta. Nu mai stiu cand este primavara, cand este iarna. Eu stiam ca de Sfantul Nicolae trebuia sa ninga. Dimineata, ieseam vesel afara, pe pridvor, in camasa si descult, omatul stralucea, iar tata venea de la vanatoare cu iepii (iepurii) atarnati la tolba. Acum, nu mai e asa... L-am insotit pana am plecat la liceul de muzica. Ii prindeam lacuste si cosasi ca sa mergem la pescuit.
Tara Lapusului e ca o rezervatie de oameni. De oameni vechi, cu legile si rosturile vechi ale vietii. Mai bune ca astea noi. Sistemul educational era marginit de hotarele satului. Acolo invatai de toate, la o universitate a satului pe care astazi, din pacate, n-o mai avem. Invatai cum sa te rogi lui Dumnezeu, cum sa cresti animale, cum sa-ti faci o caruta - asta facea tamplarul, cum sa potcovesti caii - potcovarul, cum sa-ti organizezi viata in rosturile acelei lumi. Bunicul meu era tamplar, construia case, facea carute. Si acum intalnesc oameni care-mi spun: "Uite, bunicul tau mi-a facut casele". Fiecare sat avea mestesugarii sai, iar oamenii traiau crescand animale si facand putina agricultura, ca pamantul e sarac in Tara Lapusului. Si eu am crescut invatand toate aceste lucruri acolo, in Stoiceni, intre hotarele satului. Daca maine ar trebui sa merg acolo, sa traiesc ca ceilalti oameni din sat, as sti exact ce sa fac.
Dar pe mine m-a harazit Dumnezeu sa pot canta, sa horesc, cum se zice la noi, in Maramures. Mama mea horeste si acum foarte frumos. Ea este din Fanate. Am doua surori, mai mici decat mine, ele au ramas acolo, acasa, in Stoiceni.
Hainele fericirii
Am plecat la Liceul de muzica din Baia Mare in clasa a noua, cantand la examenul de admitere o hora din Tara Lapusului. Am inceput tarziu studiul serios al muzicii si nu mi-a fost usor sa-mi depasesc conditia si sa o iau de la a descifra notele muzicale. Colegii mei studiasera muzica din clasa intai, ei cantau Bach, Mozart, eu hoream: "Uiuiu bradui, bradui", "Rozmarin in coltul mesei..." De aceea, le spun mereu tinerilor care vor sa-si croiasca drum in muzica populara, traditionala, ca nu se poate fara scoala, fara studiu, fara o aplecare temeinica asupra etnomuzicologiei, fara a merge pe teren si a discuta cu pastratorii tezaurelor folclorice, cati mai sunt in viata. Mentorul, profesorul si omul care a crezut cel mai mult in mine a fost Gheorghe Velea, directorul Teatrului Muzical si al Orchestrei Simfonice din Baia Mare. Am avut profesori extraordinari, care au contribuit la formarea mea ca muzician. In liceu am studiat fagotul si, la terminarea liceului, am dat primul recital din istoria liceului si nu am cantat Purtata din campie, ci Weber, Bach, Paul Jelescu. Gheorghe Velea, fie iertat, imi interzicea sa cant la fagot muzica populara. Am terminat liceul, cum se spune, "iesisem din penele cele rele", adica iesisem in lume, eram om cu scoala. Eram printre putinii din anul meu care avea sperante de a face studii la Conservator. La Conservatorul de la Cluj era un singur loc la fagot, am dat admitere, am fost declarat admis si mi s-a promis ca se va suplimenta cu un loc, pentru ca pe celalalt fusese declarat admis fagotistul de la Liceul de muzica din Cluj. Am stat student pana in noiembrie, cand am fost anuntat ca nu s-a obtinut aprobarea pentru suplimentarea locului la fagot, ci pentru pian, asa ca eu am plecat direct in armata. Eram singurul care terminase Liceul de muzica din unitatea de tancuri de la Buzias. M-am intors la Baia Mare si Gheorghe Velea mi-a facut un loc intr-o orchestra a Scolii Populare de Arta, unde castigam patruzeci de lei pe luna. Am stat asa din primavara pana-n iarna, descurcandu-ma in Baia Mare cu doar 40 de lei pe luna, pana ce tot Gheorghe Velea mi-a propus sa plec in Tara Lapusului, ca profesor de muzica in comuna Lapus, sus, pe munte. Era in 1976. M-am dus in Lapus imbracat intr-un fas verde si din primul salariu de suplinitor mi-am cumparat primele mele haine mai acatarii. Au fost hainele fericirii. Imbracat in ele, ca intr-o caita de imparat, am inceput lunga calatorie pe urma cantecelor vechi din Lapus.
Craciunul copilariei
Imi amintesc de un tigan, care umbla a corinda, parca-l aud si-acum, cu doua colinde laice: Stana pradata si In padure-s doua lemne. Era Petrea Taganu, avea mustete mari, rasucite, umbla cu o bota in mana, imbracat rau, saracacios, el era singurul care umbla si colinda tot satul, de unul singur, fara ceata. Aveam vreo patru ani, dar mi-l amintesc bine. O sa vi se para ciudat, dar taganii colindau cele mai frumoase colinde, veneau si treizeci-patruzeci in ceata. Numai Petrea Taganu mergea singur. Imi mai aduc aminte ca veneau insuratii si se colindau intre ei, mergand de la unul la altul. La noi, ajungeau pe la patru-cinci dimineata. Eu dormeam cu strabunicul Grigore, venisem de la colindat de cum se lasase noaptea. Ei colindau cantece de stea: Trei pastori, Ce vedere minunata... Cand terminau, tineau mortis sa ma trezeasca si sa ma puna sa le horesc, ca stiau ei bine ca "copchilul stii hori". Imi dadeau bani si colacei, din ce adunasera ei cu colindatul.
Sarbatorile Craciunului erau extraordinare in Tara Lapusului, pe vremea copilariei mele. Eu ma pregateam de colindat inca de cand incepea Postul Craciunului, in 13 noiembrie. Eram vestit in sat si copiii se bateau care sa umble cu mine la colindat, ca stiau ca eu sustin ceata. Primeam mere, nuci si popi (colacei), pe vremea mea se dadeau mai putini bani. Imi placea sa merg la doi unguri de pe strada noastra, care aveau livezi cu meri si ne dadeau niste mere uriase, ionatane si palmen auriu. Colindam si pe saraci, si pe bogati, dar sa stiti ca intotdeauna oamenii saraci erau mai darnici. In seara de Craciun, oamenii umblau cu randul la colindat: intai copiii, apoi insuratii, apoi batranii. Pana veneau de la colindat mama si tatal meu, ma dadeau in grija la strabunicul. El era acasa, pentru ca batranii umblau spre ziua. M-am interesat apoi de ce era randuiala aceasta: batranii veneau la urma, pentru ca ei urmau aceasta trecere si prin timp. Strabunicul meu a catat de mine, langa leagan. Strabunicul Grigore, pentru ca eu de la el port numele, mai motaia, cu pipa in gura, deasupra leaganului meu. Si mama, speriata, il certa: "Mosule, aprinzi copilul!". El tresarea si-i spunea linistit: "Nu te teme!". Am imaginea strabunicului, cu barba alba si cu pipa in gura si cu vorba blanda, ca un patriarh al familiei. De cate ori sunt Luminatiile, de ziua mortilor, ma duc si-i aprind si lui o lumanare. Strabunica Dochia si strabunicul Grigore m-au crescut pe mine. M-am nascut si am crescut in casa lor batraneasca, din lemn. Acum nu mai exista, dar eu vreau sa o refac, asa cum mi-o amintesc. Vreau sa redau viata acelui spatiu. Am 53 de ari de pamant si padure si acolo vreau sa refac paradisul meu pierdut: casa de lemn cu pridvor, de langa padure, unde tatal meu, tamplar, avea jilaua, rindea si mehei pentru taierea si prelucrarea lemnului. Inauntru era simplu mobilat: patul, cu saltea de fan, o lada in care mama tinea hainele, leaganul copilului, dulapul de vase si vatra. Pe pereti, icoanele si stergarele. Daca eu eram beteag, ma durea ceva, chema o femeie mai in varsta, care stia a descanta de deochi ori de orisice betesuguri, si ma descanta, cu carbuni aprinsi si cu apa neinceputa. Pe-atunci, ritualurile de catanie, nunta, inmormantare erau foarte clare. Nuntile se faceau toamna tarziu, cand oamenii erau asezati, terminasera munca la camp si aveau de toate si, mai ales, vreme sa se ocupe de asta. Nu se faceau vara, cand oamenii aveau de mers la coasa. Cand m-am insurat, am tinut foarte mult sa fac nunta traditionala, am avut ceterasi, chematori si nanasi. Nu se mai pastreaza aceste ritualuri. Va trebui sa revenim asupra acestor obiceiuri, chiar daca le-am lasat deoparte, pentru ca sunt lucrurile care ne deosebesc de celelalte natii, tin de identificarea noastra ca popor. Daca mai e posibil? Eu cred ca da. Trebuie sa incepem prin scoaterea costumelor din lazi si purtarea lor, macar in zilele de duminica si de sarbatoare. Eu mi-am facut costume si, cand merg la concerte, mai ales in strainatate, le prezint si pe ele. Mai sunt femei care mai lucreaza in razboi si mai fac costume, dar sunt foarte putine. Nu se mai seamana canepa, este foarte costisitor.
La adunat cantece
Comuna Cupseni, in Satra Pintii. Am ajuns pe-nserat acolo, cand se-amesteca ziua cu noaptea. M-am apropiat de o casa veche, care mi s-a parut mie ca ma atrage. Desluseam ceva de-afara, glas de om, care parca vorbea, parca canta. M-am apropiat de fereastra, incet. Lampa era aprinsa in odaie si o femeie se plimba singura prin casa, cu donita de lapte in mana. Era un pic stioapa (schioapa). Si vorovea (vorbea) singura. Dar si horea, din timp in timp. Pentru ca stiam ca omului nu-i place sa fie vazut cand horeste, am stat o vreme si am ascultat-o, la fereastra. Era suparata tare si horea asa: "Hei, ca mult aceluia i-as da/ Cine-n lume s-o afla", apoi statea si iarasi vorovea ca pentru ea. Continua: "Da, sa-mi ceteasca inima". Si apoi zicea: "Arde-te-ar focu, lume!". Canta: "N-ar sti cere cat i-as da/ Ca de-ar cere doua mii/ Eu i-as da mai mult cu trii./ Ca-i cu slove manantele (maruntele)/ Plina-i de dor si de jele./ Ar ceti pan-ar muri/ Inca n-ar mai ispravi". Linia melodica si textul erau superbe. Horea lung, se-ntelege, in grumaz, cu lovituri de glota. Am intrat apoi in casa si am aflat de ce se invartea ea prin casa, sontac-sontac, cu donita de muls laptele in mana, pe care o tot trantea si-apoi o lua iarasi, horind de suparare: barbatul ei era betiv si nu venise acasa. Si-atunci ea, desi era stioapa, trebuia sa se duca sa mulga ghibolul (bivolita) si vaca si ba nu avea petrol in lampa, ba nu gasea stergarul cu care sa spele ugerele vitelor. Am rugat-o sa-mi cante din nou, ceea ce, ii marturisisem, prinsesem eu de la fereastra. Se schimbase total femeia: nu mai era suparata, nu mai parea asa, de fapt, isi ascundea foarte bine necazul. Si mi-a cantat. Dar nu la fel cum am auzit-o de-afara. Nu cu acelasi suflet, cu acelasi naduf. Canta doar demonstrativ, nu pentru a-si descarca sufletul, pentru a-si ogoi supararea.
Altadata am fost la lelea Lucretia de la Surile Tomenilor sau din Carpati, asa-i zicea. Era o casa in afara vetrii satului, la vreo cinci kilometri, pe un varf, pe un plaiut, inspre Tibles. Dar pana acolo, urcai pe-o carare deal-vale, deal-vale. Era iarna. Am ajuns, am stat si-am povestit un pic cu ea si s-a-nnoptat. Venisem cinci kilometri prin zapada, din mijlocul satului, si era periculos sa ma intorc inapoi de-acolo, pentru ca noaptea oamenii dadeau drumul cainilor. Lelea Lucretia zice: "Ii durmi aicea!". Mi-a facut pat intr-un colt si ea a stat toata noaptea si-a pus lemne pe foc, ca sa nu se stinga, sa-mi fie frig. Eu atipeam, tresaream iarasi, o vedeam tot acolo, in fata vetrei, pe scaunel. Cand m-am uitat iarasi, se vedeau zarile, iar stelele tot mai sclipeau si zapada le reflecta lumina alba si era o liniste de mormant. Femeia tot acolo era. Acum, horea incetisor, ca pentru ea, stiind ca eu dorm, in fundul odaii: "Du-te dor si iar vina/ Du-te in tara straina./ Cat ai fost dorule dus/ Multa grija ti-am adus/ Dar de cand esti dor cu mine/ Nu mai port grija cu tine,/ Numai meri in tari straine/ Si ramai tu dor cu mine". Era cantecul de dor al fetelor dupa feciorii plecati la catanie, in tara straina, in slujba la-mparatu. Sa nu uitam ca Tara Lapusului, ca tot Ardealul si Bucovina de Nord, a fost sub ocupatie austro-ungara atatea veacuri, iar ranile inca nu s-au vindecat, nici acum. Cand s-a facut dimineata, lelea Lucretia a intetit focul si-a pus de tocana (mamaliga). Am venit si eu langa ea si am intrebat-o: "Lele Lucretie, care-s vorbele la horea de-o ziceai azi-noapte, in zori?". "Ei, care, de care zici?" N-a mai stiut sa-mi spuna textul, incurca vorbele, nu si le mai amintea. I le stersese din minte ziua, cu grijile ei. Doar ceasul tainic al noptii, cand avea ragaz sa stea singura, cu ea insasi, i le readucea in memorie. Noroc ca-l retinusem. Era o femeie ciudata lelea Lucretia, dar eu tineam tare mult la ea. Stia a gati mancaruri tare bune si facea o palinca de cirese, o nebunie, numai ca-mi dadea doar cate-un paharut, ca zicea ca atunci pica bine palinca, doar cand bei putina. Multe cantece am invatat de la ea, ca, daca statea singura, departe de sat, zilele ei erau triste daca nu canta. Si mie tare-mi placea sa ma duc la ea si s-o ascult horind. Atunci cand s-a dus dincolo, oamenii de acolo or zis: "Sa vezi ca dom profesor n-o sa vie, ca-i dus!". Dar eu m-am dus, cu cele mai frumoase flori pe care le-am putut gasi, ca era iunie, era frumos afara. Pentru ca trebuia sa o aduca in cimitirul din sat, pomana s-a facut inainte de a pleca cu mortul. Oamenii au baut de sufletul lelii Lucretia un pic de tuica, apoi au facut un fel de saniuta impiedecata, pe care au tras-o caii, si pe ea au pus coparseul lelii. Numai asa au putut sa coboare coamele acelea de deal. In spatele coparseului venea badea Isai, un batran de 78 de ani. Si-l vedeam ca tot intorcea capul si se uita asa, peste capetele oamenilor sau la fetele lor, nu stiu. L-am intrebat: "Bade Isai, dumneata dupa ce te uiti?". "Ei, zice, ma uit ca pamintele-astea toate de pe-aicea sunt a mele!" De unde, n-avea pamanturi pe-acolo badea Isai! El se uita dupa femei. Nu-l interesa moartea! La 78 de ani! Ati mai vazut o asemenea dorinta de viata chiar in preajma mortii?! No, asta-i.
Lung ii drumul Clujului...
In 1991, am zis: "Eu plec la Conservator!". Am fost admis student la zi, asa ca am lasat apartamentul si familia in Targu-Lapus si am venit la Cluj. Am stat in caminul studentesc, intr-o camera cu inca sapte studenti, care-mi puteau fi copii, eu avand 37 de ani. Dupa un an, a venit in Cluj si sotia mea, Marioara Lese, cu care fusesem coleg si la Liceul de muzica din Baia Mare, si ea tot ca studenta la Conservator, la instrumentul violoncel. Apoi a venit si fiul nostru, care intre timp devenise elev de liceu si, pentru ca nu am putut obtine o camera de camin singuri, ni s-a dat voie sa ocupam doua paturi suprapuse: timp de patru ani, am dormit cu sotia mea in patul de jos, iar feciorul nostru in cel de sus. Erau zile cand nu aveam cu ce sa cumparam o franzela, dar niciodata nu m-am dus sa cant la nunti ca sa castig un ban dintr-un asemenea compromis, ci numai din rarele spectacole pe care le puteam sustine, ca trebuia sa ma duc si la cursuri. Am terminat Conservatorul si m-am hotarat sa ma pregatesc pentru doctorat. Solicitarile pentru concerte si turnee in tara si in strainatate se inmultisera, iar timpul imi era foarte dramuit. Am plecat de la Cluj la Bucuresti, unde am lucrat in ultimii doi ani teza de doctorat. Acum doua luni mi-am sustinut teza in fata unei sali arhipline, in fata unei comisii alcatuite din somitatile etnomuzicologiei de la Academiile de muzica din Cluj si Bucuresti. Am primit "summa cum laudae", cea mai inalta apreciere pe care o poate da o comisie academica si care nu a mai fost acordata nici unei teze de doctorat sustinute in istoria Conservatorului clujean. Tema a fost: "Horea in grumaz, consideratii teoretice si practice ale interpretarii genului", indrumator stiintific prof. dr. Valentin Timaru. Cantecele mele de prin copaci, horele vechi, adunate de la lelea Lucretia, erau pretuite pe merit.
Cantecul vindecator
Imi face placere sa vorbesc despre Tara Lapusului, acest spatiu cu care ma identific. Pentru mine, nu reprezinta doar un teritoriu politico-administrativ, ci si o entitate spirituala, in care oamenii au aceeasi imagine despre lumea din afara, aceleasi norme in relatiile dintre ei. Aici s-au nascut horea in grumaz, horea lapusneasca sau cu noduri. De ce tocmai aici? Pentru ca lapusnenii traiesc in indepartari, fiind zona de munte. Casele sunt risipite pe coastele muntilor, intre ele fiind si doi-trei kilometri distanta. De aceea, anunturile se fac prin instrumente pastorale, prin trambite, prin strigate haulite. Viata lor este foarte aspra, iar horele sunt horite la necaz, la suparare, nu la bucurie, nu de placere, nu pentru a-i incanta pe altii. Pentru ca horitul e o terapie pentru lapusnean. Horitul acesta in grumaz, cu lovituri de glota, este o terapie, modul de emisie al sunetelor fiind, de fapt, o dirijare a energiei pozitive cu evacuarea energiilor negative, acelea care ne fac sa oftam, sa avem, la propriu, o apasare pe suflet. Ca in cantarile bisericesti ortodoxe, bizantine sau, daca vreti, ceva in genul mantrelor rostite si incantate de yogini. Dar intr-un mod cat se poate de original, romanesc, crestinesc.
Rostul horei, de terapie, de leac la suparare, nu este inca foarte bine inteles. Hora este un cantec trist, al durerilor, al dorului si al singuratatilor si e leac pentru aceste stari: "Am noroc sa stiu canta, ca-mi astampar inima". Cel care horeste prefera sa fie singur, neacompaniat de instrumente, in intimitate (acasa, pe camp, in padure), sau in zilele de sarbatoare, cand acest act presupune un pic de sfintenie, un timp si un loc curate, tocmai pentru a-si aplica, precum o rugaciune, aceasta terapie energetica prin cantec sufletului sau intristat. Omul horeste in asfintitul soarelui, noaptea pe luna si, mai ales, inainte de rasaritul soarelui. De ce? Pentru a avea putere asupra zilei, si nu ziua asupra noptii. Atunci zic din trambita si pastorii, la stana, in special la ceasurile acestea magice, dupa niste ritualuri pagane, uitate.
Toata taina asta eu incerc s-o dau mai departe. Urc pe scena pentru a promova cantecul traditional, dar nu ca taran, ci ca muzician, ca om care a studiat fenomenul si il cunoaste bine. Curios lucru, uneori am senzatia ca ascultatorii din strainatate pun mai mult pret pe muzica mea, decat romanii. M-am intors dintr-un turneu in Germania, Italia si Olanda si in curand voi pleca in India, cu spectacolul Horile vietii, conceput ca o succesiune a evenimentelor importante: nasterea, nunta, moartea, fiecare cu cantecele ei. Mai am o seama de cantece religioase dedicate Fecioarei Maria, pe care vreau sa le inregistrez si sa editez un nou album. Sper ca anul care vine sa-mi aduca puterea de a face tot ceea ce-mi pun in minte acum. Cred ca Dumnezeu imi sta aproape, asa pacatos cum sunt. Ma rog sa-mi dea glas sa cant cat mai multi ani si, cand nu voi mai putea, sa le arat celor care se incumeta pe acest drum spinos, cum trebuie sa faca. Sper ca anul care vine sa ne aduca noua, tuturor, mai multa pace si liniste sufleteasca, mai multe prilejuri de bucurie.
Corina Pavel
Foto: Iulian Ignat