Craciunul cu... scriitori
Traian T. Cosovei
"Sa nu ne uitam sperantele..."
Un Craciun "verde-vis"
- Amintirile de Craciun sunt decorate, de obicei, cu privelisti romantice: liniste si zapezi. Dvs. sunteti bucurestean get-beget. Cum arata Craciunul unui copil care a crescut pe asfalt?
- Eu am copilarit prin anii 50-60, ani saraci din punct de vedere financiar, dar vremurile erau foarte frumoase, si in Bucuresti. Sau poate asa le vedeam cu sufletul de atunci. Iarna si sarbatorile aveau in ele ceva curat. Sufletele erau mai curate, ba chiar zapada parca era mai curata ca acum. Greu de crezut, dar in anii de-atunci, in Bucuresti zapada era sclipitoare, iar atmosfera de sarbatoare o simteai din plin... Eu locuiam intr-o casa care avea gard comun cu ambasada Americii, o casa veche, cu camere uriase, inalte de peste patru metri, o casa de artisti: colocatarii erau scriitori, poeti, regizori... Plus un student la Medicina, foarte frumos, care ocupa o parte din mansarda. Ei, si studentul acesta era cel care an de an juca rolul lui Mos Craciun. Avea si costum rosu, cu tunica pana la pamant, cu tichiuta, cu mustati si cu o barba monumentala, confectionata din vata. Iarna dupa iarna, el facea turul casei, bucurand toti copiii vecinilor. Apoi, noi spuneam poeziile pregatite din timp. Totul a fost bine pana intr-un an, cand studentul cel frumos - Dumnezeu sa-l odihneasca, fiindca s-a prapadit de inima, la scurt timp dupa ce a absolvit facultatea - n-a putut sa-si mai implineasca si acea "indatorire" anuala. Cel care i-a preluat rolul si costumul a fost tata. Asta se intampla cand eu aveam deja vreo sase ani si mi se ascutise spiritul detectivistic. Asa ca, in ciuda emotiilor si a faptului ca eu credeam foarte tare in Mos Craciun, mi s-a parut ca recunosc vocea tatei. Atunci am inceput sa-mi dau seama ca ceva nu e in regula... Craciunul insemna, pe atunci, o stare de spirit deosebita. Noi, copiii, chiar ne pregateam sufleteste dinainte cu cateva saptamani: deveneam tare cuminti, renuntam la toate nazbatiile. Plus ca erau niste nameti cat casa! Au fost ierni in copilaria mea cand oamenii erau nevoiti sa sape tuneluri ca sa se duca sa cumpere o paine. Atunci era raiul oamenilor de zapada - cu nasuri din morcovi adevarati si cu ochi si nasturi din castane, pe care aveam grija sa le strang inca din toamna - si raiul igluurilor. Din casa parintilor mei lipseau multe, dar niciodata n-au lipsit cartile. Asa ca eu citisem cum isi fac eschimosii casele: din blocuri, cuburi de zapada. Si-i invatasem si pe prietenii mei de joaca; insa cum nu le puteam construi si acoperisurile acelea rotunde, transformam igluurile in cazemate. Din pacate, eu n-am mai vazut de mult copii construind cazemate de zapada. Si, sincer sa fiu, nici oameni de zapada n-am mai vazut. Ce trist! Am chiar si un poem care se termina cu versul: "Tu la ce varsta ti-ai facut primul om de zapada?".
- In anii 50-60, Craciunul era pus la zid. Se mai simtea ceva din sarbatoarea crestina?
- Sa stii ca imi aduc aminte cu nostalgie de perioada aceea, fiindca parca eram cu totii inundati de un sentiment de curatenie sufleteasca. Poate ca am avut noroc si ca am trait intr-o familie cu credinta in Dumnezeu. La noi in casa, preparativele pentru Craciun debutau cu postul. Apoi, cu cateva zile inainte de ajunul Craciunului, incepea sa lucreze, la foc continuu, soba din bucatarie. Nu numai pentru bucatele care aveau sa fie asezate pe masa noastra, ci si pentru cele pe care aveam sa le daruim colindatorilor. Cu toate interdictiile, Steaua se mai canta. Tin minte ca mama facea asa, ca niste painisoare, care erau destinate exclusiv colindatorilor. Cert e ca pe vremea aceea nimeni nu cerea bani! Doamne, si ce placuta era casa inainte de Craciun! Aromea toata a cozonaci, a nuci zdrobite, a stafide, a vanilie, a lamaie rasa, a sarmale - pe care si acum mama le reuseste ca nimeni alta. Eu chiar ii spun, in gluma, ca e regina sarmalelor. Normal ca eu tineam mortis sa dau o mana de ajutor la prepararea mancarii, dar trebuie sa recunosc ca mai si degustam cate-un pic de ciocolata, vreun praf de nuci sau doua-trei stafide. Era frumos, fiindca parfumul sarbatorii se impletea cu un sentiment religios indescriptibil. Era un moment de resurectie spirituala.
Si apropo de parfum... Tata cumpara in fiecare an cate un brad urias, pe masura camerei. Ei, si cum la noi era cald, ca aveam niste sobe de teracota de trei metri inaltime, care duduiau in permanenta, iti dai seama ca bradul se dezmortea si el si raspandea un parfum... verde-vis! Pe vremea aia, nu existau beculete electrice. Sau poate or fi existat pentru altii. Eu n-am avut. Da se puneau lumanari de ceara adevarate, prinse frumos cu niste carligei speciali. Aveam si artificii, pe care le aprindeam la momentul culminant: deschiderea cadourilor, dupa care toti trei, adica eu, mama si tata, ne asezam la masa, ascultand colindele grupurilor de copii care treceau pe strada. La vremea aia, n-aveam inca radio, asa ca acele colinde cantate pe mai multe voci si insotite de clinchetul zurgalailor erau tot fondul sonor de care beneficiam. Dar era suficient. Pentru ca era superb.
Bradul era prietenul meu cel mai bun in perioada sarbatorilor. Tocmai din acest motiv, la noi in casa, el avea viata lunga: adica il tineam mai mult decat era normal. Pur si simplu, nu ma puteam indura sa ma despart de el. Cand, in sfarsit, eram de acord cu despodobirea, curatam trunchiul de crengi si-mi faceam un fel de sabie-sulita cu care ma duelam cu ceilalti copii din cartier. Odata am luat o sabie din aia si peste nas. De asta a ramas el "cu defect".
Acasa, cu pisica Raisa
- Va mai aduceti aminte cum arata Bucurestiul in preajma sarbatorilor, se faceau pregatiri speciale...?
- Ceea ce am limpede in minte e faptul ca in dreapta Ateneului Roman, in fata restaurantului "Cina", pe toata perioada sarbatorilor, se construia Oraselul Copiilor. Cu tobogane, cu derdelusuri si cu un brad enorm, care era impodobit de catre pompieri cu niste globuri gigantice, de marimea unei mingi de fotbal si cu becuri. Nu cu beculete, ci cu becuri in toata regula.
- Trecand acum peste ani, ierni si zapezi... Cum vi se pare Craciunul mileniului trei? Va mai incearca sentimentul acela de asteptare infrigurata pe care-l simteati in copilarie?
- Nu stiu daca infrigurata, dar e o asteptare. Si ce este fabulos e ca mi s-a intamplat de mai multe ori ca in ajunul Craciunului bunul Dumnezeu sa-mi dea inspiratie si sa scriu. Sotia mea, Stefania, si mama trebaluiau prin bucatarie, iar din camera de alaturi se auzea masina de scris lucrand. Craciunul e si un moment de bilant: te gandesti daca ai fost bun, daca ai fost suficient de generos, te gandesti la oamenii sarmani sau la cei care au nevoie de un sfat... Sarbatoarea Craciunului te face intotdeauna mai bun. In rest... Mie si Stefaniei ne place sa ascultam colinde, mai ales cele interpretate de corul Madrigal si de Hrusca. Si ne mai place sa pastram traditia: de Craciun stam acasa, in familie - adica noi doi si pisica Raisa. Pentru ca stam intr-un apartament micut, cumparam doar o creanga de brad, dar una mare, care face cat un brad intreg. Eu sunt responsabil cu instalatia electrica: asigur iluminatul ambiental si am grija ca pisica sa nu manance beculetele. Pentru ca pana acum, doi ani la rand, s-a tot indeletnicit cu rontairea lor. Am si scris niste versuri pe aceasta tema: "Si deodata se facu lumina si lumina a-nceput sa miaune".
- Pentru tot mai multi oameni, Craciunul e desuet. O sarbatoare careia i-a murit sufletul. Oare e important sa mentinem traditia?
- La tara, traditiile sunt mai bine pastrate. La noi, la oras, te bucuri cand vin baietii de la Seminarul Teologic si canta de rasuna scara blocului. Asta e, intr-adevar, frumos! La oras, oamenii au mai pierdut din bucuria sarbatorii. In loc sa se pregateasca sufleteste, sa mearga chiar la biserica, umplu mall-urile, hypermarket-urile sau magazinele intr-un iures prozaic. Mie mi se pare ca opulenta asta crasa, ostentatia asta, chiar si la nivel de daruri, e... anormala. Darul trebuie sa fie simbolic. Or, eu am vazut anul trecut cum fiul unui inalt demnitar a primit cadou un snowboard. Pai, stii cat costa un snowboard? Cat o masina! Unui copil poti sa-i oferi o bucata de cozonac, cateva nuci si o portocala, iar darul acela o sa fie mai cinstit si mai curat decat atunci cand ii faci cadou un Mercedes ultimul tip. Repet: acesta ostentatie mi se pare nelalocul ei si suna a sminteala! Oamenii astia habar nu mai au ce inseamna spiritul Craciunului, care ar trebui sa ne faca mai toleranti, mai generosi, mai intelegatori, mai buni. Acesta e motivul pentru care e bine sa pastram traditia: sa nu uitam aceste sentimente esentiale, fara de care nu putem fi oameni. Pe lume sunt oameni si oameni, sarbatori si sarbatori, oameni de zapada si oameni de zapada: unii pot avea nasturii din diamante sau din bani de aur, iar altii sa fie ca ai mei, sa aiba nasturii din castane adunate special de cu toamna. Si cred ca cei care sunt ca mine, care ii pun omului de zapada nasturi din castane, sunt mai impacati cu Dumnezeu.
Nasturi de castane
- Ce ati dori sa va aduca Mosul anul acesta?
- La mine e ca si cum Mosul ar fi venit deja. Sarbatorile acestea nu ma prind descoperit: am in sertar trei manuscrise - o carte de poezie, care se numeste Baletul de carne, o carte de critica, La formarea ideilor, si un roman pe care-l scriu impreuna cu o tanara prozatoare, Ioana Manescu, roman care se va numi Motociclistii spatiali. Acest ultim material are ambitia de a fi ceva mai bun decat Harry Poter si Matrix la un loc. Iar sotia mea lucreaza si ea la cel de-al treila roman, care se numeste Golful porcilor. Deci, pot sa spun ca anul acesta n-a trecut in zadar. Craciunul ma gaseste impacat cu mine, impacat cu ideea de Dumnezeu, impacat cu lucrarile mele... Sper sa fie serioase.
- Vreti ca pe final sa le urati ceva cititorilor "Formulei As"?
- Da, as vrea sa le urez sarbatori fericite si sa-i rog sa incercam sa dam acestei sarbatori, nu numai un sens religios, ci si unul... poate moral... poate psihologic... Sa nu ne uitam sperantele. Fiecare are dezamagiri, asa ca sperantele sunt absolut necesare. Aceste sperante sa fie ca beculetele acelea din pomul de Craciun. Scanteind chiar si numai pentru cateva clipe, ele sunt importante. Amintirea acelor sclipiri efemere poate renaste candva ca cea mai frumoasa speranta a noastra. Craciun fericit si la multi ani!
Ines Hristea
Foto: Iulian Ignat