Stigma
Cornel Sorian
"Pentru prima chitara electrica am muncit doua luni la Budapesta"
Dupa o perioada mai agitata in istoria trupei, timp in care au schimbat solistul si au inregistrat piese noi, satmarenii de la Stigma revin in forta cu un album pop-rock plin de sensibilitate: "Splendoare"
- Sunteti o fosta trupa "provinciala", care a stiut totusi sa se afirme, desi va aflati la foarte mare distanta de Bucuresti. Cum v-ati descurcat fara botezul celebritatii, care se da numai la "centru", in Capitala?
- Ca muzician n-am fost dezavantajat niciodata de faptul ca eram departe, in nordul extrem al tarii, la Satu Mare. Inspiratia n-are legatura cu "centrul" sau cu "provincia". Ea este o boala de origine divina, pe care o ai sau n-o ai. Si-apoi, distanta a facut ca Stigma sa fie o marfa vanata. Ziaristii ajungeau greu la noi si asa, de fiecare data cand veneam prin Bucuresti, dadeam interviuri de dimineata si pana seara. Campaniile noastre de promovare au fost mult mai organizate si n-am sufocat publicul cu stiri despre noi in fiecare saptamana. Acum, dupa noul album, s-a produs insa o surpriza placuta: putem sa ne mutam in Bucuresti. Sunt bucuros ca nu am prea avut dificultati cu mutarea, in sensul ca toti membrii trupei au fost de acord sa renunte la alte obligatii, pentru a locui si ei aici.
- In trupa voastra s-a produs o modificare importanta: schimbarea solistului vocal. Cum v-a mers dupa despartirea de Emanuel?
- Am trecut printr-o perioada dificila si cred ca si pentru Emanuel a fost la fel. Isi dorea foarte mult o cariera solo si a avut curaj sa o ia de la inceput. Pentru noi insa a fost un impas, a trebuit sa ducem proiectul mai departe fara sa coboram stacheta. Emanuel a luat cu el niste fani, insa Claudiu Mirica, noul nostru solist, a adus altii noi. Acum avem un public mult mai matur, sunt mai putine pustoaice de 14 ani care sar pe noi si mai multi oameni seriosi care vin si ne felicita dupa concert. Desi am avut mari emotii, totul s-a desfasurat surprinzator de bine. Claudiu a mai cantat cativa ani cu formatia Mondial, avea ceva experienta si s-a descurcat foarte bine pe scena.
Aparatul de radio de pe caruta bunicilor
- Cum ti-ai descoperit pasiunea pentru muzica? A fost ceva mostenit din familie?
- Nu, dar parintii mei au fost foarte atenti cu mine si mi-au remarcat talentul devreme. Marele lor merit este ca m-au incurajat. Pe la 4-5 ani, eram aparatul de radio de pe caruta bunicilor. Parintii mei aveau pick-up cu zeci de discuri de muzica populara, pe care eu ajunsesem sa le stiu pe de rost. La 7 ani, am fost trimis la Scoala de muzica sa fac vioara. Eram un ghemotoc de copil si-mi taram ghiozdanul si vioara dupa mine in fiecare zi. Am facut 8 ani de vioara, patru ani de pian, iar in clasa a zecea am inceput sa ascult rock si m-am apucat de chitara. De data aceasta am fost autodidact. Pentru prima chitara, am muncit doua luni la Budapesta. Imparteam pe strada fluturasi cu reclame la doua baruri de noapte. Cu banii pe care i-am castigat n-am reusit insa sa-mi cumpar decat dozele si cheitele. Restul mi l-am facut singur, dintr-un gat de chitara pe care l-am reconditionat. Am cantat cu chitara aia aproape sase ani intr-o trupa, alaturi de niste colegi de liceu. Ne placea rockul dur, "suparat". Am trecut prin hard-rock, dead-metal, psihedelic, progresiv. Pana cand am plecat in armata... Toti cei care fac armata sunt, intr-un fel sau altul, influentati de ea. La mine, asta s-a tradus printr-o schimbare a gusturilor muzicale. Nu-mi mai placea muzica foarte galagioasa, simteam nevoia sa fac ceva mai digerabil, mai sensibil. Si am pornit la drum cu un nou proiect: Stigma.
- N-ai avut nici o clipa regretul ca nu mai canti rock? E cam greu sa renunti la acest gen de muzica, odata ce iti intra in sange...
- Nu imi pare deloc rau. Eu cred ca, in zilele noastre, publicul are mare nevoie de versuri frumoase, de poveste... Probabil de aici vine si pasiunea mea pentru filme. Sunt mare iubitor de cuvant, mai ales de cuvantul care are in spate o imagine sau creeaza in minte o imagine. Admir foarte mult regizorii talentati, care stiu sa potriveasca cuvantul cu imaginea.
"Sunt un om simplu, care tine mult la normalitate"
- Presupunand ca ai fi si tu un regizor, ce cuvinte ai potrivi la imaginea ta? Poti sa te autodefinesti?
- Sigur este ca eu n-as putea fi regizor. Nu am destula rabdare sa lucrez cu multi oameni. Cred, in schimb, ca sunt un foarte bun pedagog, dar numai atunci cand lucrez cu putini oameni. Imi pierd foarte repede buna-dispozitie si cer foarte mult de la cei cu care lucrez. Uneori, chiar apelez la metode agresive pentru a obtine tot ce pot da ei mai bun. Cam asa se intampla si cu colegii de trupa, norocul nostru e ca suntem doar cinci. Din fericire, meseria mea e si pasiune. As fi putut sa fac foarte multe lucruri, dar viata mea se invarte in jurul muzicii. Imi place Internetul, dar il folosesc doar ca sa imi procur muzica noua. Imi plac vestimentatia, moda, dar as fi fost probabil un creator izolat, pentru ca nu suport lumea care graviteaza in jurul modei. Vreau sa cred despre mine ca sunt un om simplu, care tine foarte mult la normalitatea traiului de zi cu zi. Stigma nu este o formatie pentru mondenitati. Admiratorii nostri sunt oameni maturi, cu ocupatii serioase, care nu fug de munca, dar isi fac timp si pentru momente de sensibilitate. Sunt frumosi si cu mintea intreaga, adica tot niste oameni normali.
- In lumea destul de alunecoasa a vedetelor muzicale, ai reputatia de familist convins. Viata agitata a turneelor nu ti-a afectat sentimentele?
- Eu tin foarte mult la ideea de familie. E important sa stiu ca am un cuib, in care cand ma intorc gasesc liniste si dragoste. Pasiunea mea pentru muzica nu a schimbat si nici nu o sa schimbe aceste valori. Am norocul sa am o prietena intelegatoare, care pe deasupra imi mai e si impresar. Suntem o echipa in tot ceea ce facem, cu atat mai mult cand vine vorba de cariera mea. Imi place armonia care se creeaza intr-un cuplu si evit intotdeauna certurile. Suntem de opt ani impreuna si avem si o fetita, Maya, care are doi ani si jumatate. E un copil cuminte si luminos, care ne-a schimbat pe amandoi. Oricat de suparat as fi, cand o vad zambind, devin si eu mai senin. I-am si facut o dedicatie pe album: "Dedic cantecul "Splendoare" fiicei mele, Maya, care mi-a aratat ca sunt mult mai puternic decat credeam ca pot sa fiu".
- Si cum s-a intamplat ca frumoasa voastra poveste de dragoste nu s-a transformat inca in casnicie, desi locuiti impreuna?
- Casatoria nu a fost o prioritate pentru noi. Nu am avut nevoie de acel act, suntem foarte fericiti asa, ne iubim, pasiunea de la inceput nu s-a stins si ni se mai intampla si acum sa ne sarutam prin lifturi.
- Nu mai e mult pana la sarbatorile iernii. Le veti petrece in Bucuresti sau va intoarceti la Satu Mare?
- De Revelion probabil vom canta, iar apoi voi sarbatori cu colegii de formatie. Insa Craciunul, ca si Pastele, e pentru mine sarbatoare de familie. O sa ma prinda in casa noua, in Bucuresti, cu Mirela si fetita noastra si cu alti prieteni de-ai nostri, pentru care casa noastra e mereu deschisa. Pregatirile le va face insa Mirela, care e impresar, manager, bucatar, mamica si tot ce mai vreti... Vedeti, mi-am luat langa mine o femeie puternica, in speranta ca, impins de la spate de ea, o sa ajung si eu un barbat puternic.
Dia Radu
Foto: arhiva personala