O suta de ani de la nastere
Sfantul cartilor
Dumitru Staniloae
Dumitru Staniloae s-a nascut la Vladeni, jud. Brasov, in 5 octombrie 1903. Dupa absolvirea Liceului "Saguna" din Brasov, urmeaza cursurile de teologie la Cernauti, unde isi va lua doctoratul in 1928.
• Studii teologice la Atena, Munchen si Berlin.
• Rector al Academiei Teologice din Sibiu la 33 de ani.
• Mutat la Bucuresti, incepe sa publice monumentala Filocalie (12 volume).
• Arestat in 1958 pentru "activitate impotriva ordinii sociale", va sta cinci ani in temnitele comuniste de la Jilava si Aiud.
• Dupa deschiderea politica de dupa 1964 si la presiunea forurilor academice europene, i se permite sa publice mai multe carti si sa participe la cateva intruniri ecumenice mondiale.
• Doctor honoris causa al Facultatilor de Teologie din Thesalonic, "St. Serge" Paris, Belgrad, Bucuresti.
• Distins cu numeroase premii internationale, din care amintim: Premiul "Dr. Leopold Lucas" al Facultatii de Teologie Evanghelica din Tubingen sau Crucea "Sf. Augustin de Canterbury" oferita de primatul Angliei.
Despre parintele Staniloae am aflat tarziu, prin anii 80, cand cineva s-a oferit sa-mi imprumute unul dintre volumele Filocaliei, indemnandu-ma: "Citeste! E o carte rara!". Pe vremea aceea, cuvantul rar era pentru mine sinonim cu interzis. Nu eram departe de adevar. Nu doar textul in sine era tinut sub obroc politic, ci si numele traducatorului, care m-a uluit cu eruditia sa, cu acribia savanta a notelor de subsol si a studiilor introductive. Era parintele Dumitru Staniloae, batranul bland si smerit din cale-afara, pe care aveam sa-l vad zece ani mai tarziu la televizor, intr-un scurt interviu luat cu ocazia numirii sale in Academia Romana. A fost o adevarata revelatie. Batran ca veacul, putin la trup si cu parul albit de zapada anilor, parintele umplea ecranul. Fara nici un efort aparent, rostea cuvintele mangaindu-le parca, starnind o vijelie blanda de sensuri, de profunzimi intelectuale. As fi vrut sa-l cunosc, dar din jena sau din alte pricini nelamurite, am amanat. Din toate, am ramas cu un regret enorm. Am ratat sansa de a fi, macar o clipa, contemporan cu un mare ganditor ortodox, cu un intelept. Acum, cand deja se implinesc zece ani de la disparitia sa si o suta de la data nasterii sale, nu ne ramane decat sa ni-l imaginam dupa puterile noastre, citindu-i cu atentie cartile sau ascultand aducerile-aminte ale celor care l-au cunoscut cu adevarat si l-au insotit in cele mai grele momente din viata sa.
Ultima rugaciune
Stam la o masa rotunda, ca o imensa paine de test. De jur imprejur, multime de scoarte si obiecte taranesti vechi si migalite in felurite culori de rosu, alb sau negru. Poza parintelui, absent surazatoare, sub care scrie: "Centenar Dumitru Staniloae - Stravezimea credintei in viata taranului roman" ne priveste dintr-un colt. Suntem intr-o sala a Muzeului Taranului Roman, chiar in biroul celui care a fost pictorul Horia Bernea - prieten si admirator nedezmintit al parintelui. Alaturi, in stanga noastra, Lidia Staniloae (fiica marelui carturar) are o tresarire de neincredere la vederea reportofonului. Ne cere sa-l oprim. Prefera o discutie libera, lipsita de constrangeri jurnalistice. Asteapta prima intrebare si pare putin surprinsa cand incepem cu sfarsitul, cu ultima imagine si ultimele cuvinte ale parintelui. Nu e usor. Chiar si acum, dupa 10 ani, amintirile dor. Rana e inca deschisa. L-a vazut cu doar doua ore inainte de a muri. Intins pe patul sau de suferinta, zambea cum numai el stia sa zambeasca - un suras ca o ofranda de bunatate. Camera apasatoare de spital, cu ferestre zabrelite si tavan inalt, parca disparuse. Se simtea bine. Nu-l mai chinuia nici o durere. Ca de obicei, se gandea la altii, nu la sine. Se gandea la oboseala studentilor medicinisti care ii vegheau necontenit somnul. Se gandea la necazurile prin care trecea o ruda apropiata si voia sa o ajute cu ceva bani. "Stiam ca sfarsitul il pandeste cu lacomie, dar nu credeam ca e atat de aproape. Inviorat si cu o voce hotarata, mi-a cerut sa nu mai stau langa el, ci sa merg la varul nostru, aflat la mare stramtoare. De fapt, voia sa ramana singur. Voia sa se pregateasca pentru ultima rugaciune. Cand m-am intors la spital, tata nu mai era. A plecat dintre noi asa cum a trait - senin, impacat cu sine si cu toata lumea, fara dureri, fara regrete. Ultimele lui cuvinte le-a rostit ca un testament. Vorbea despre cum sa vorbim neincetat cu Maica Domnului. Le-am publicat in cartea aparuta la Editura Humanitas. Sunt doua pagini dense, esentiale. Analizandu-le, profesorul Emilian Popescu de la Sibiu a ajuns la concluzia ca se aseamana cu ultimele cuvinte rostite de sfinti inaintea mortii. Unii spun ca acesta ar fi un semn al sanctificarii sale viitoare. Mi-e greu sa ma pronunt. Parca e prea devreme si, oricum, nu asta isi dorea tata. Singura lui dorinta era sa fie un crestin adevarat, sa-L merite pe Hristos, oriunde si oricand, in tot ce face".
Sibiu, anii luminosi
Odata starnite, amintirile fac volute mari si imprevizibile, coborand undeva departe, in anii de dinainte de razboi, la Brasov si mai ales la Sibiu - in perioada cea mai fasta din viata parintelui, cand isi lua fiica de mana si se plimbau pe aleile potopite de verdeata din parcul "Sub arini", nu inainte de a trece pe la tipografia ziarului "Telegraful roman", pentru a citi din nou spaltul articolelor pregatite pentru publicare si a simti mirosul indicibil de hartie umeda si cerneala tipografica. Intrebarile noastre naiv insistente (cum arata de fapt parintele? ce culoare aveau ochii lui? dar privirea - cum era?) starnesc fiicei lui proteste si deopotriva nostalgii. Niciodata nu si-a privit tatal in acest fel, pe bucati. Pentru doamna Lidia, parintele era un tot, o prezenta integrala. Era, in primul rand, cel mai bun si mai normal om din lume. Un om pe cat de bland, pe atat de puternic. Chipul rasfrant in poza lui de senectute (un sihastru tacut si rabdator, ratacit dureros si fara intoarcere printre semeni) se suprapune prea putin pe imaginea lui cea adevarata. Ii placea viata si se bucura de ea ca orice crestin - cu masura. Iubea muntele si, adeseori, cand se simtea mai obosit, isi lua copilele, plecand in Fagaras, Ciucas sau Bucegi, pe cele mai dure si mai abrupte trasee. Pedagog desavarsit, voia sa le lase fetelor tot ce avea el mai de pret: credinta, setea de viata, cultura, disciplina, setea de carte. "Realist si cu o anume asprime pedagogica, tata incerca sa-mi tempereze elanul meu nesatios pentru lectura, ceea ce nu-l oprea sa ma duca saptamanal la Biblioteca "Astra" sau, plimbandu-ne prin parc, sa ma intrebe ce anume a scris Kant si ce argumente avea sa-si sustina teoria. Nu stiu cum facea, dar cu el totul parea o joaca, o distractie. Zambea mereu si avea o rabdare de sfant. O singura data s-a infuriat si mi-a dat o palma. O tin minte si acum. Dupa o mica cearta pe motiv ca nu voiam sa ma culc, furioasa, am aruncat cartea pe care tocmai o citeam. Vazand gestul meu, tata s-a albit la fata. M-a pocnit imediat si mi-a zis: "Cartile nu se arunca niciodata. Cartile sunt sfinte". A fost o lectie pentru toata viata."
"Cel mai mult suferi cand faci rau,
nu cand il suporti"
In causul memoriei, d-na Lidia Staniloae pastreaza multe amintiri. Din ele, parintele apare cumva altfel decat il infatiseaza imaginatia noastra nestiutoare. Era, intr-adevar, de o mare sensibilitate si isi alegea prietenii dupa sufletul sau: Benedict Ghius, Vasile Voiculescu, Vasile Bancila. Iubea arta, citea enorm (de la Maxim Marturisitorul pana la Bernanos si Dostoievski), mergea mereu la concerte, indragostit fiind mai ales de Bach si Mozart. Nu se exterioriza usor. Era un om realist, profund moral si corect cu cei din jur, fara sa-i placa efuziunile sentimentale sau mangaierile de prisos. Pare greu de crezut, dar pe copiii sai nu i-a sarutat niciodata. Doar la mari sarbatori, la masa de Pasti sau de Craciun, ii imbratisa ca orice ardelean - barbateste si cu dragoste nerostita. A suferit mult, cu prea-plin de masura, dar nu s-a plans niciodata. D-na Lidia nu tine minte sa-l fi auzit vreodata confesandu-se ori pomenind macar despre anii de inchisoare, despre Jilava si Aiud. Nimic despre condamnarea sa absurda, nimic despre faptul ca un medic detinut il operase in puscarie pe viu, cu un simplu cutit de bucatarie. Daca d-na Lidia insista pe suferinta lui trecuta, parintele se multumea sa spuna doar atat: "Cel mai mult suferi cand faci rau, nu cand il suporti... De fapt, pentru voi a fost cel mai greu. Voi ati simtit umilintele si saracia, nu eu. In inchisoare, neavand nimic, aveam de toate". Asa era parintele - se exterioriza greu. D-na Lidia nu l-a vazut plangand decat de doua ori. Odata s-a intamplat cand bunul lui prieten, dr. Hateganu de la Cluj, i-a spus ca fiica sa cea mare mai are de trait doar sase luni. A doua oara, s-a intamplat dupa venirea lui de la Aiud. Cu un tata condamnat politic, d-na Lidia a fost indepartata din randul cadrelor universitare si, peste toate, a fost nevoita sa treaca printr-un divort penibil si dureros. Fara sa o spuna, parintele se gasea vinovat pentru toate. Isi reprosa suferinta celor din jur si, mai ales, a familiei. Cu doi copii morti prematur din cauza lipsurilor, marginalizat si dat afara din facultate, parintele rabda, intarit fiind de exemplul sotiei, care, vreme de 30 de ani, a stat bolnava in pat, fara a scoate un singur oftat macar. O iubea si o admira din tot sufletul. Odata, i-a marturisit unui prieten: "Daca as avea talent de pictor, as picta chipul sotiei mele sus, pe cupola. Ea a trait credinta in Hristos. Eu doar am scris despre ea".
Miros de fan la Vladeni
Sub aerul sau serafic, de pustnic visator, muncea enorm, cu o rigoare de neclintit. Se scula dimineata la 4, lucra neintrerupt pana la 7, cand facea focurile in casa ori pregatea copiii pentru scoala, pentru ca apoi sa-si reia munca la biroul sau cotropit de manuscrise. D-na Lidia nu-l tine minte altcumva decat la masa de scris. Mai mult chiar, in naivitatea ei de scolarita, isi intreba colegii la ce carti lucreaza parintii lor, crezand cu intreaga sinceritate a varstei ca toti tatii din lume asta fac - scriu carti. "A fost o sansa uriasa sa cresc intr-o familie ca a noastra. La noi nu se vorbea decat de carti, manuscrise, spalturi si fotocopii. Pentru tata, nu exista pe lumea asta decat Dumnezeu, Claudel, Unamuno, Dostoievski, Sfintii Parinti sau marii teologi germani. Atat de mult se vorbea despre Grigorie Palamas, incat aveam impresia ca sfantul devenise un membru al familiei noastre, o ruda draga si apropiata." Cu toata vigilenta Securitatii, prin casa familiei Staniloae au trecut oameni renumiti: de la Olivier Clement, pana la Seraphim Rose. Filosofi si teologi celebri in toata lumea veneau la Bucuresti sa-l vada macar pe parintele, sa-i ceara sfat si cuvant de invatatura. Desi putea, niciodata nu a cerut ceva pentru sine. Si-a folosit numele si imensul respect de care se bucura pentru tineri teologi, oferindu-le mai multe burse Humboldt. Nu a vrut sa ramana in strainatate, desi nu o data i s-a oferit prilejul. Stia ca destinul sau era Romania si poporul roman, neincetand o clipa sa creada in visul sau de-o viata: o manastire de calugari scoliti si carturari, care sa-i continue munca de traducator, de truditor al cuvantului viu si duhovnicesc - in Vladeniul sau natal, daca se putea. Isi iubea satul cu fanatism, cu indarjire. "Intr-o vara, dupa 1990, l-am invitat la Freiburg, unde m-am stabilit intre timp", isi aminteste d-na Lidia. "I-a placut enorm, Freiburg fiind o combinatie unica si fericita de Brasov si Vatra Dornei. "E raiul pe pamant aici", a zis el. "E minunat, e superb, dar tot mai frumos e la Vladeni". De cate ori se ducea acolo, in satul lui din Ardeal, prindea viata. Acolo i se parea ca toate au gust - si apa, si aerul, si fructele, si fanul necosit de pe dealuri. De fapt, la Vladeni regasea gustul copilariei pierdute."
"Scrie, Dumitre, scrie!"
Nu lasa sa se vada, dar in sinea lui suferea. Fusese tradat de cei mai buni prieteni, facuse puscarie pentru o vina inchipuita, iar cartile lui nu aveau nici o sansa sa vada lumina tiparului. S-a clatinat de mai multe ori si poate ca l-ar fi incercat gandul renuntarii, daca nu l-ar fi intarit blanda sa sotie, care, tintuita de boala la pat, ii spunea mereu: "Scrie, Dumitre, scrie! Candva o sa se publice toata munca ta". Aceeasi sotie il certa usor atunci cand vedea la usa casei tot felul de oameni (calugari, teologi sau simpli mireni), care, la orele cele mai nepotrivite, veneau la parintele mai mult din curiozitate sau pentru a se invesmanta cu renumele sau. Parintele, insa, nu refuza pe nimeni si, cu vocea lui usor tremuratoare, calda si matasoasa, zicea: "La apa buna multi se adapa... Lasa-i sa intre. Saracii, poate ca vin de la gara".
Era milostiv parintele. Bruma de pensie o dadea parte la saraci, parte la rudele stramtorate: un frate din Vladeni, un unchi muritor de foame la Budila. El, ca persoana, conta cel mai putin. Nu dadea bani pe haine, iar de mancat, se multumea cu orice, din toate pastrandu-si o singura si nevinovata pofta: mamaliga bine fiarta, cu lapte de bivolita. Desi aproape nonagenar, rabdarea lui a fost intr-un tarziu rasplatita. Dupa 1990 a fost ales membru al Academiei, iar editurile au inceput sa se bata pe cartile si manuscrisele lui. Venind din Germania, dupa ce in 21 decembrie 89 a stat trei zile si trei nopti la telefon ca sa prinda legatura cu Bucurestiul, d-na Lidia si-a gasit tatal asaltat de televiziuni si oameni de presa. Bucuroasa, l-a imbratisat si i-a zis: "Tata, acum poti fi multumit. In sfarsit, a venit vremea recunoasterii". Obosit, cautand cu ochii lui albastri undeva in pamant, parintele Staniloae a oftat, cugetand mai mult pentru sine: "E prea tarziu". Nu va trece mult timp si va fi diagnosticat cu o boala neiertatoare si fara leac. La urmatoarea vizita, fiica lui, Lidia, il va gasi stapanit - ca niciodata - de o mare neliniste. Nu era vorba despre boala sau de sfarsitul implacabil ce il pandea. Era altceva. Cu o voce stinsa, parintele s-a confesat pentru prima oara in fata fiicei sale: "As fi putut scrie o carte esentiala. Inca nu am scris-o". El, care a dat lumii o Dogmatica monumentala, care a tradus ca nimeni altul uriasa opera filocalica si a publicat zeci de carti fundamentale, tocmai el se temea de raspunsul pe care avea sa-l dea la Scaunul de Judecata pentru imensul talant ce i s-a harazit de sus - bucuria scrisului, dragostea pentru carti, pentru cuvant, pentru intelepciune.
Sorin Preda
Fotografii din arhiva Muzeului Taranului Roman si a Editurii Anastasia