Biserica de sub ape
In Belis, un sat motesc din judetul Cluj, intreaga memorie a locului si povestile lui extraordinare sunt pastrate intre zidurile unei biserici aflata pe fundul unui baraj. Uneori, atunci cand lacul scade, biserica iese din ape, impreuna cu ingerii pictati pe pereti
Inainte sa-si afle mormantul pe fundul unui lac de acumulare, Belisul era cuibarit pe Somesul Cald. Un sat pe o vale, cu biserica la mijloc, catarata sus, pe o magura. O puteai vedea oriunde ai fi stat. Casele din lemn ale motilor erau stranse in jurul ei, legate de ea prin fire nevazute. Bateau vanturi mari si casele nu se lasau duse de langa biserica. Cadeau ploi grozave si biserica cea de piatra se zarea ca un varf puternic in mijlocul panzelor de apa, si atunci casele de lemn prindeau curaj si ramaneau tintuite de pamant in ciuda potopului. Apoi veneau ninsori grele, care acopereau totul, si numai turla bisericii ramanea afara dintre zapezi, pe cand casele erau numai niste mogaldete marunte, sufocate de albeata omatului. Motii ieseau dinlauntru si primele carari pe care le faceau in zapada erau acelea catre biserica. Si cararile acestea in zapada se vedeau de sus intocmai ca niste fire intortocheate, unind fiecare casuta cu turnul de piatra al bisericii lor. Motilor li se parea ca biserica e acolo dintotdeauna si, cata vreme o vedeau acolo, pe magura, stiau ca nimic nu li se poate intampla. Casa de piatra a Domnului parea sa fie facuta pentru vesnicie, indestructibila si eterna.
Intr-o toamna tarzie, pe cand mireasma ca o lama de sabie a iernii suiera in goana prin vale, s-a raspandit zvonul ca Belisul urma sa fie inundat. Comunistii hotarasera sa construiasca acolo un baraj si apele lacului aveau sa acopere totul, iar motii urmau sa-si ia in spate copiii, casele si animalele ca sa le mute sus, pe coasta arida a Ungurului. Asa a-nceput bejenia. Rand pe rand, carele trase de boi, incarcate cu garduri, cu barne si site, cu toale, cu ferestre si usi care nu mai duceau nicaieri, au inceput sa urce la deal, manate de blesteme si de suspine. Apoi siragul de carute a devenit si mai mare, oamenii pareau niste furnici ce urcau si coborau zi si noapte pe coasta aceea batuta de vanturi. Felinarele lor misunande pareau o carare de foc.
In cele din urma, in Belis nu mai ramasesera decat cateva case prabusite intr-o rana. Sufletul satului se pregatea sa se inalte la cer. Si atunci, cineva a intrebat: "Si biserica?". In graba mare, biserica a fost golita de icoane, de catapeteasma si de odoare, ferestrele i-au fost smulse si ea a orbit. Prin gavanele goale se vedeau ingerii pictati pe cupola, cu trompete in maini. Clopotele si acoperisul au fost duse si ele in deal, dar, cu toate acestea, muchiile taioase ale turlei de piatra pareau inca trufase, neinvinse. Biserica motilor voia sa moara in picioare.
Ultimii care au plecat au fost mortii.Intregul sat s-a scoborat din Coasta Ungurului ca un animal cu mii de picioare si a napadit cimitirul. Fiecare familie a scormonit in morminte ca sa ia osemintele. Parintele a facut o slujba frumoasa, apoi mortii au fost pusi in carute si urcati cu boii pe deal. La fiecare rascruce de drum se opreau si parintele rostea rugaciuni si cadelnita cu tamaie. Oamenii priveau tacuti inapoi, incruntati, catre viata lor trecuta ce urma sa fie acoperita cu ape. Era frig.
Biserica preschimbata-n mireasa
Femeia are privirile sticloase si gesticuleaza intr-un mod straniu, cu mainile deformate de artrita. Fata ei este intinsa si senina, clara si curata, ca si cum amintirile pe care le deapana nu ar fi dureroase, ca si cum n-ar privi-o pe ea, pe Florica Plesa, nascuta Neag. Sta cu ochii fixati in gol, pe albul unui perete. Trebuie sa aiba peste 80 de ani, si pentru ea trecutul are claritatea cristalului. Numai ca pentru ea nu mai conteaza anul, data cand s-au intamplat unele lucruri, ea are o memorie de tip afectiv, o memorie a inimii, ea tine minte ce simtea ea atunci, tine minte zbuciumul si lacrimile intepenite in gene, scartaitul unei roti a carutei si nechezatul unui cal, chiar si felul in care norii alergau pe deasupra, in timp ce ei urcau cu mortii la deal.
"Trebuie c-o fost pe la inceputul anilor 70", zice mosul ei cel inalt, "fiindca in noiembrie 72, au dat drumul la ape si apele incepusera sa impresoare, cu incetul, biserica."
Suntem intr-o casa din noul Belis, satul stramutat pe Coasta Ungurului acum 30 de ani. In bucatarie e cald. Paralizata, Florica nu iese afara decat purtata pe brate. Sta pe lavita si isi aminteste. Omul ei se numeste Niculae si ar vrea sa ne povesteasca despre razboi, despre Odesa, despre campaniile eroice la care a luat parte acum mai bine de 50 de ani. Ea priveste mereu la peretele alb si deodata, cu o voce venita, parca, din alta lume, incepe sa spuna ceea ce vede pe ecranul magic al memoriei sale. Se face liniste. Fiica ei, Angela, ginerele Mircea, omul ei, Niculae, zis Pusu, toti amutesc si amintirile batranei Florica prind puteri, se materializeaza, atarnand in aerul supraincalzit al bucatariei.
"Am luat toate cate-am putut duce. Boii sfornaiau aburi pe nari, tragand la care si nimeni nu vorbea, numai sa-ntorceau cu totii sa se mai uite inapoi. Satul ramanea mereu mai jos si mai jos si biserica se vedea mai mica si mai mica si, cand o vedeam, parca inima se strangea in mine. "Bine c-om putut lua cu noi macar mortii", ziceam, "daca biserica noastra ramanea acolo, de vale, sangura si cu ochii scosi". Si cum urcam noi mai sus, ase se facea si vantul mai tare si mai rece si parca simteam in ceafa cum sa uita biserica dupa noi, cum se ruga sa ne intoarcem si s-o luam. Nimeni nu s-o-ntors, cu toate ca stiam ca-i pacat sa merem in deal fara dansa si sa lasam acolo ingerii si sfintii sa se inece, dara si viata noastra tat acolo jos ramanea, jos in vale, unde ne-om pomenit de copii. Saraca biserica noastra! O fost a doua oara randuita la moarte, ca prima oara o vrut s-o darame romanii cand o fost fugit ungurul." Cum asa? Florica priveste mereu in gol, cu ochii ei care-au fost odata albastri. "Cum a fost biserica in primejdie de moarte?", intreb. "Ce putea sa i se-ntample mai rau decat sa fie parasita si acoperita de ape?" "Domnu draga", se baga in vorba mos Niculae, ca si cum asta ar fi fost intrebarea pe care o astepta, "biserica de jos, de sub ape, o fost facuta de groful care stapanea odata aici, latit peste pamanturile noastre motesti. Urmanczy il chema. Si s-o facut biserica noastra numai dupa primul razboi, cand tara s-o intregit." Florica e imobila si pare ca nici nu aude explicatiile omului ei. "Cum adica... de-a noastra?", intreb. "Apai nainte-o fost biserica ungureasca s-or fost unii care-or voit s-o darame, pentru cate suferinte or fost indurate de moti, numa ca altii or zis ca Dumnezeu ii stapan si la unguri si la romani si nu-i de vina pentru toate cate s-au intamplat. S-atuncea or sfintit biserica si-or facut-o ortodoxa, la fel ca noi. O fost adunare mare, cu multi episcopi, de nu mai vazusera muntii la fel, si veneau motii nostri cu miile, chiar si de dincolo, de peste dealuri, de la Poiana Horii si de la Albac. Asa o fost spalata biserica de pacatele unguresti, asa o fost pictata cu sfintii si cu ingerii nostri. Pa dinafara, era din piatra, dara pe dinauntru era mai frumoasa ca o mireasa, plina toata de lumini si colori." Mos Niculae e inversunat si cuvintele lui sfichiuie in aerul incins, pentru el episodul acesta din povestea bisericii pare extrem de important. Numai ca Florica lui continua sa priveasca peretele alb, potopita de alte ganduri. "Dupa ce ne-or stramutat", zice cu glas soptit, "multa vreme ne-am dus in buza padurii si ne uitam in jos, la cel sat, si vedeam gaurile negre din turnul bisericii, care tot mandru se ridica. Si parca auzeam huietul cel mare de ape care vineau peste dansul, numai ca nu era inca apa atuncea, numai noi ne inchipuiam asa. Abia la urma o-nceput sa se stranga apa in vale si n-o fost mult pan-o urcat la talpa bisericii, de se vedea turla-n apa cand era luna mare. Mergeau oamenii in fiece duminica sa se uite in vale, ba inca eu ma duceam si mai des sa privesc cum se ineaca biserica noastra si-am vazut cu ochii mei cum o intrat apa mai intai pe gaura usilor scoase, pe urma s-o urcat apa piatra cu piatra pana sus, la feresti, si-atunci copiii s-or dus si or intrat cu barca in biserica de s-or plimbat pe-acolo, pe sub boltele cu ingeri inaripati. Pe urma o fost apa pana la coperis si, cand batea vantul, noua ni se parea ca turnul sa clatina. Pe urma a ajuns apa sus, la ferestile clopotelor...".
O privesc pe batrana Florica in vreme ce ea priveste albul zidului. E inca acolo, inapoi, intr-un timp care nu poate fi numerotat cu ani. Pentru ea nu exista ani, ci numai imagini zavorate intre zidurile de piatra ale bisericii scufundate. Ea, micuta, la prima impartasanie, privind in sus, catre bolta cu ingeri si cu trompeti, apoi ea mireasa imbujorata, apoi ea la botezul fetitei ei si tot ea, cernita si plansa, cand taica-sau s-a dus la cer. Toate acestea au ramas acolo jos, ferecate, impreuna cu bucuriile si cu suferintele ei. Si dintr-o data, inteleg ca pentru Florica nu conteaza a cui a fost biserica la inceput si nici cand a devenit romaneasca, pentru ea conteaza numai ca acolo, intre ape, langa sufletul viu al bisericii a fost ingropat si o parte din sufletul ei.
Rugul
Bun, vasazica satul s-a rupt din matca lui, din gaoacea lui istorica, oamenii au plecat, luand cu dansii aproape totul: casele, mortii lor, animalele si copiii si povestile lor de demult. Istoria lor a devenit o istorie calatoare si evenimentele au inceput sa-si piarda precizia cronologica. Intr-un fel, tradarea lui Horea, revolutia din 48, crimele baronului Urmanczy, pe care belisenii nu le vor uita niciodata, si scufundarea bisericii lor acum 30 de ani, toate fac parte dintr-un trecut pe care l-au luat cu ei si pe care l-au stramutat aici, pe coasta vantoasa a Ungurului. Florica si-a mutat privirile albastre catre mijlocul bucatariei. Ea este acum copila, are numai cativa anisori si castelul lui Urmanczy este acolo, deasupra bisericii, iar biserica ce avea sa fie inghitita de ape este noua si frumoasa, cu vitralii care stralucesc in soare ca sabiile. Tatal ei, Gheorghe Pogan, e tanar si o duce de mana pe ulita de pe malul raului. Cum e castelul, cum arata castelul pe care ea il vede ca intr-o oglinda aflata in memoria sa? "E mare si intunecos si in partea stanga are un turn urias, pana la cer, si turnul are acoperisul ascutit, si in varful acoperisului are o lance." "Si?" "Si mai are un turn mai mic in partea dreapta si acoperisul turnului mic are o forma rotunda ca o cusma, ca o caciula plina de ferestre de jur imprejur si, intre turnuri, acoperisul este rosu si acolo se afla o cruce stralucitoare. Asa arata castelul lui Urmanczy. Inauntru este intuneric si frig si sunt bogatii mari."
Mana ei este mica in mana mare, a tatalui sau si el ii povesteste despre incaperile castelului, podite cu sticla alba, care straluceste in razele soarelui, si despre unele camari pe care baronul a voit sa le podeasca cu bani de aur, pusi unul langa altul, pe dunga, pentru ca nimeni sa nu poata calca pe chipul imparatului.
Mai tarziu, putin inainte sa se marite, avea sa intre si ea acolo, in castelul cu podele de sticla, avea sa vada salile pustiite, dar asta a fost cand Urmanczy fugise deja la Hodin cu soldatii sai si cu un car urias, tras de patru boi mari. "Era un car plin cu aur, asa de plin, ca boii abia puteau sa-l urneasca, si de la Hodin, groful a fugit la Budapesta."
Bine, dar castelul, ce s-a intamplat cu castelul, unde a disparut? A fost si el acoperit de apele lacului?
Angela, fata, o aseaza mai bine pe mama-sa pe lavita, ii strange basmaua. Mircea, barbatul ei, scormoneste in dosare vechi si scoate bilete ingalbenite de timp, chitante semnate de Urmanczy, pe vremea cand motii din Belis erau iobagi pe mosiile lui. Batranul veteran de razboi Niculae, zis Pusu, mormaie. Am atins un subiect care-i intereseaza pe toti, despre care toti ard sa vorbeasca, numai Florica priveste mai departe peretele alb.
"Domnu draga", zice mos Pusu, "castelul a disparut." "Cum asa, a disparut?" "Da, a disparut, nu mai e nici o piatra macar dintr-insul. L-or luat bucata de bucata romanii si dus o fost." Tacere. Batranul e multumit de efectul surprizei. "Aice baronul avea 28 de mii de iugare de pamant si de paduri, avea fabrica de cherestea, avea ciutarie pe 3000 de iugare si ciutaria avea un gard peste care puteau sari ciutele inauntru, dar afara nu mai puteau iesi. Si dupa intaiul razboi, in 1918, romanii l-au izgonit pe Urmanczy, dar nu i-or facut nimica. Ba mai mult, el o plecat cu bogatiile dupa dansul, dupa ce vanduse fabrica de cherestea la niste italieni. Numai ca o ajuns la Budapesta groful si ce-o facut? L-o trimis inapoi la Belis pe Nandor, frate-sau, ca sa se razbune pe romani, si Nandor o venit cu niste slugi de-ale lui si-ntr-o zi, pe-nserat, s-or ascuns inarmati in padure, si cati romani or trecut atunci pe acolo, care venind de la vite, care venind de la fan, i-or omorat, fara mila, pe toti. Or omorat la nimereala pe care trecea pe drum, si femei si copii laolalta, si le-or dat foc. Or facut rug cu ei! Auzea satul ceva iures in departare, dar nimeni nu stia ca se intorsesera oamenii lui Urmanczy. Era iarna, si cand o aflat satul ce se-ntamplase, 45 de romani erau deja omorati, dintre care 10 femei. Si zapada rosea de sange. Oamenii erau cu faclii de rasina de brad si vedeau mortii aruncati in zapada, puscati si arsi. Si Nandor cu ucigasii se ascunsesera in castelul parasit al lui frate-sau."
In sfarsit, suntem pe domeniul lui Mos Niculae. In sfarsit, el poate sa povesteasca despre ceva ce-l intereseaza cu adevarat: intamplari razboinice, si mosul devine din ce in ce mai inversunat. Uciderea ticaloasa a romanilor il face sa ia foc, in timp ce Florica priveste albastru spre undeva. As putea sa pun prinsoare ca ea vede si mai bine ceea ce s-a petrecut acolo, vede cu sufletul, vede facliile si zapada insangerata, aude strigatele furibunde ale satului romanesc adunat sa vada macelul, o vede pe Mariuca Siminii impuscata in mana, zgariata pe fata, dupa fuga disperata prin hatisul padurii pana in satul vecin, la Balcesti. "Mariuca Siminii era muiere naprasnica", zice Mos Niculae, "de scapase din ghearele ungurilor asa, impuscata, si s-a dus cu hainele pline de sange si l-a sculat pe unul Gheorghe a lui Danila din Rachitele si inca pe unul, din Poiana Horii, care amandoi erau veniti cu treaba in Belis. Ei, si astia doi or sculat satul si s-o dus zvonul paste tot ca cei omorati nu erau numai din Belis, erau si din Albac, si din Poiana Horii si din Balcesti, si s-o adunat multime mare de romani cu arme si cu focuri s-or inconjurat castelul in care se ascunsesera Nandor Urmanczy cu mercenarii lui." Pauza. Mosul priveste la femeia lui si, in cele din urma, si ea il priveste. Cred ca ar vrea ca de-aici mai departe sa povesteasca nevasta. Numai ca batrana Florica tace. Macelul lui Urmanczy a adus dupa sine un alt macel, pe care ea ar vrea sa il lase ingropat in uitare. Batranul apuca atunci zdravan de bata pe care se sprijina si explica cum sute, poate chiar mii de romani din toate satele dimprejur s-au adunat acolo, in jurul castelului, cum nu mai exista nici un sef, era numai o ura grozava impotriva ucigasilor zavorati. La un moment dat, portile s-au deschis, caci ungurii si-au dat seama ca n-au nici o sansa. Ei erau numai cateva zeci, iar romanii care urlau afara ar fi fost in stare sa spulbere castelul dintr-o singura lovitura, cu o furie care ajungea pana la cer. Unii dintre romani purtau cu ei cadavrele celor ucisi, barbatii duceau trupurile femeilor ucise, pe care voiau sa le razbune. Cand s-au deschis portile, multimea furibunda a tabarat inauntru si castelul intunecat a sorbit-o prin gura uriasa a portilor. De-afara, prin ferestrele negre, se vedeau luminile tortelor dinauntru, si dupa un timp, aceleasi porti au inceput sa scuipe afara multimea potolita si razbunata. Ungurii au fost spulberati, pur si simplu, n-a mai ramas nimic din ei. Unii se ascunsesera in biserica lui Urmanczy, aceeasi care intr-o buna zi avea sa fie acoperita de ape, numai ca n-au putut scapa. Toate umilintele, toata furia stransa in anii de iobagie, toate au explodat si s-au scurs ca un rau de foc, ale carui zagazuri fusesera deschise de uciderea celor 45 de romani.
"Cine ti-a povestit dumitale despre toate acestea?", intreb, pentru ca Mos Niculae era prea mic atunci ca sa vada si ca sa stie. El ma priveste oarecum uluit si, dintr-o data, inteleg ca aceasta istorie tragica face parte din mitologia acestui loc, inteleg ca memoria ancestrala a oamenilor a inglobat totul cu o putere extraordinara, in asa fel incat mosul poate povesti ca si cum ar fi fost de fata. Acelasi lucru se petrece cu biserica si cu povestea scufundarii sale in adancurile lacului. Ea nu s-a petrecut acum 30 de ani, ci apartine mai curand unei istorii a inimilor lor, in care evenimentele acestea cosmice n-au un timp si nici o cronologie precisa.
"Deci, biserica de sub ape a fost martora la aceasta razbunare sangeroasa", zic. "Da", spune mos Niculae si coboara privirile in pamant. Si ce s-a intamplat apoi? Cum a... disparut castelul fara nici o urma? "Pai... o ars mai intai, apoi fiecare o mai luat o piatra s-o mai dus ceva, si pana la urma o disparut." Au folosit oamenii piatra pentru constructii, pentru case, pentru grajduri? Mosu ma fulgera cu privirea. "Nu le-o trabuit romanilor piatra din castelul lui Urmanczy. Duca-se pa pustii!"
Horia Turcanu
(Fotografiile autorului)