Retetele fericirii
O datorie de onoare
Retete pentru fericire nu se pot da, pentru ca ingredientele sunt mult prea scumpe si nu se gasesc decat in sufletele celor care o simt. Sufletul nu-l poti cumpara decat cu iubire. Iubirea nu o poti transmite decat prin sinceritate, poezie si realism.
Cum se impaca poezia cu realismul? Printr-o poetica a realitatii. Asta-i fericirea: sa stii sa-ti fardezi fiecare inceput de zi in culori pastel, indiferent de varsta, de anotimp, de stare materiala, de trecut, prezent sau de spectrul viitorului. Cea mai simpla stare a fericirii? O strangere calda de mana, atunci cand nu exista cuvinte; o simpla mangaiere, cand nu distingem lumina; atingerea ploii, atunci cand nu putem auzi decat muzica naturii; un umar rezemat, atunci cand nu vedem urma pasilor. Pornind de la rezultat la termeni, putem deduce ca suma faptelor noastre bune poate defini fericirea ca "datorie de onoare".
Starea complexa si permanenta a fericirii? Credinta, familia, dragostea. Toate conjugate cu incredere, amintiri si sperante. La timpul prezent si neaparat cu lacrimi. De bucurie! Daca ar fi sa ne luam dupa definitia din dictionar, fericit mai poate insemna si "primul grad de sfintenie acordat cuiva...". De ce nu tuturor? Poate atunci, simpla slujire a unei atributii ne-ar face sa simtim ca, intr-adevar, imposibilul se poate materializa!
Benea Gabriela - str. Sipotul Fantanelor nr. 2, sc. B, et. 5, ap. 66, sector 1, Bucuresti, cod 010157
Puntea
Aparent, eu nu am avut in viata motive pentru care sa fiu fericita, dar ma consider totusi un om fericit. Am pornit de la premisa ca viata e ca o punte pe care trecem. Excesele de nici un fel nu sunt bune. Nici in bine, nici in rau. Riscam sa ne dezechilibram si sa cadem de pe punte.
Am fost opt copii la parinti. M-am nascut acum 59 de ani, in satul Usurei, judetul Valcea. Mama nu stie carte, iar tata avea sase clase primare. Nu tin minte sa ma fi mangaiat mama vreodata. Nu avea timp. Dar eu eram foarte fericita. Numaram furnicile, ma jucam pe drum cu copiii. Admiram stelele, florile, animalele si mi se parea interesant tot ce ma inconjura. Tata ne spunea mereu sa invatam carte. Numai asa putem pleca "in lume", sa scapam de sapa si de noroaiele raului Beica. "Invatati carte, ca sa nu munciti", spunea tata. Dupa sapte clase primare, la varsta de 14 ani, am plecat cu tata la Dragasani. Auzise el ca acolo e o scoala viticola, unde nu se plateste nimic. Masini care sa lege satul de oras nu erau. Am parcurs cei 30 de kilometri pe jos, intr-o incantare continua. Ascultam cantecul pasarilor, culegeam flori si ma gandeam ce bine o sa fie la oras. Tot ce faci cu placere nu te oboseste. Cand am ajuns la Scoala viticola, m-au cantarit si, stupoare, aveam 28 kg, la 14 ani! Deci, m-au respins. Acesta era examenul. Reusita la vizita medicala. Era scoala cu profil agricol, unde trebuia sa dam cu sapa si eu eram mult prea slaba pentru asa ceva. Tata m-a luat de mana si m-a dus la Consiliul Popular din oras. A zis: "Am venit cu fata asta la Scoala viticola si nu au primit-o, ca nu are greutatea necesara. Eu o las la dvs. Nu am ce face cu ea acasa, ca am opt copii, iar pamantul mi l-au luat la colectiv". Nu m-am speriat. Intotdeauna am fost o norocoasa si am crezut cu tarie in bine. Acolo era un inginer agronom, Baractaru, om cu suflet nobil, care m-a luat la el acasa si a aranjat sa ma primeasca la scoala. Am fost un fel de copil de trupa. Invatam bine si nu prea ma puneau sa dau cu sapa. Am terminat si Scoala tehnica hortiviticola. Am iesit un fel de sapator cu diploma. Cand l-am intrebat pe tata de ce mai dau cu sapa daca am invatat carte, el a raspuns: "Ieri, mama-ta s-a taiat la picior cu sapa, tu nu o sa te tai, ca ai invatat carte".
Intr-o zi insorita de vara, iunie 1963, stateam pe banca din parcul orasului. Terminasem scoala si nu stiam ce-mi rezerva viitorul. Dar tot tata imi spusese ca nu aduce anul ce aduce clipa si ca niciodata sa nu fac dintr-un rau alt rau. Langa mine s-a asezat un baiat inalt si brunet, care m-a intrebat: "Ce faci?", la care eu am raspuns: "Sunt putin suparata ca nu am cu cine merge la serbarea de pe stadion". "Nu-i nimic, mergi cu mine!". Aceasta simplitate si naivitate a mea l-a cucerit din prima clipa. Tot impreuna am mers si la Tarna Mare, o comuna de granita din judetul Maramures, unde aveam un frate director de scoala si unde era mare nevoie de cadre didactice. Peisajele de vis, copiii minunati, pui de oseni care erau in clasele mici m-au facut foarte fericita. Ne-am casatorit singuri, intr-o camera cu chirie, cu verighete din fire de iarba. Bogati spiritual si foarte saraci material. Iata ca au trecut 40 de ani. O casnicie fericita, doi copii minunati, cu doua nurori frumoase si cu doi nepoti care ne fac sa fim vesnic tineri. Zilele trecute, baiatul meu, Ionut, m-a intrebat: "Mama, cum faci tu ca poti sa fii mereu vesela si fericita pentru nimic?". "Cum pentru nimic? Sunt fericita ca pot sa merg, pot sa vad, pentru ca voi sunteti sanatosi si, mai ales, pentru ca vine din nou Craciunul. E putin?"
Tene Titina - str. Ion Mester nr. 3, bl. G, sc. 6, ap. 54, Cluj-Napoca
Cu sufletul in palma
Eu cred ca esti fericit daca ai o stea norocoasa care straluceste deasupra capului tau. Dar mai cred, la fel de mult, ca exista un drum care duce spre fericire. Un drum pe care poti invata sa urci din ce in ce mai usor si mai frumos. Ar fi nevoie de un mic bagaj si de putina grija.
Apoi, ar mai fi de spus ca exista o fericire a copilariei, una a adolescentei si una a tineretii. Dupa cum exista o fericire a varstei a doua si, desigur, exista o fericire a varstei a treia. Despre mine pot spune ca am avut un drum al meu, cu cativa centimetri buni deasupra pamantului. Am avut sansa sa cresc intr-o familie modesta material, dar foarte bogata spiritual si sufleteste. Tatal meu, de 83 de ani acum, ma intreba in fiecare dimineata tabla inmultirii si stia capitalele tarilor ca nimeni altul, pe cand mama, plecata de la parinti la 18 ani intr-un capat de lume, tesea cantand si citea inaintea mea cartile aduse de la biblioteca pentru lectura suplimentara. Cand am plecat de-acasa nu aveam buletin, dar aveam deja zestrea cea mai de pret a unui om: bunul-simt. Cu timpul, am capatat maiestria manuirii balantei cu care trebuie cantarit totul in viata, chiar daca nu e lucru usor sa pastrezi masura. N-am sa vorbesc despre fericirile care trec in mod firesc si se transforma in amintiri. Am sa marturisesc insa ca mi-am gasit implinirea langa un racusor nabadaios, care a inteles repede ce vreau, dar si eu, scorpie adevarata, am descoperit la timp... reteta. Adevarul este unul singur: omul nu poate trai daca nu e pretuit. Asta vrei sa vezi in ochii celuilalt. Si daca nu vezi, atunci e foarte greu de trait, ca sa nu spun imposibil. Totul se rezolva cu sufletul pus in palma celuilalt. Cu rabdare, cu sinceritate, cu delicatete si cu foarte multa caldura. Omul, ca si fierul, se modeleaza la cald. Am jucat cinstit! Cu noi si cu cei din jurul nostru. In acelasi joc au intrat cu timpul si cele doua frumuseti ale noastre, care sunt catalizatorul familiei si rostul nostru in aceasta lume.
Fericirea este foarte aproape de noi. Daca n-o descoperim inseamna ca n-o meritam! Am avut norocul sa traiesc 30 de ani fericirea de a fi profesor. Si acum, dupa doi ani (si cred ca toata viata o sa mi se-ntample), retraiesc aievea lectiile, cand ochii din ce in ce mai mari ai copiilor ma cautau si sufletele noastre se contopeau intr-un inalt sublim. Este adevarat ca m-a costat, dar a meritat!
Acum traiesc la fel de frumos, poate si mai frumos. La varsta aceasta, drumul este mai neted, viteza este mai mica, asa incat ai timp mai mult sa observi si sa alegi: o plimbare, o carte, o revista, o scrisoare, o fotografie, un prieten vechi sau mai nou, o lacrima alaturi de bucuria sau tristetea celor de langa tine, multumirile strigate in urma ta de cel pe care tocmai l-ai ajutat.
Mai poti alege un rasarit de soare sau un apus. Tremurul frunzelor de plop, un refren sau o poezie. Vuietul vantului prin cetina brazilor inalti sau zbuciumul marii fara de sfarsit.
Poti descifra sufletul unui necuvantator, maiestria unui pictor, a unui croitor sau a unui bucatar. Secretele unei limbi straine sau ale unei familii perfecte dintr-un stup de albine.
In primavara asta, eu am ales sa urmaresc mugurii, care pe mine ma surprind de fiecare data. Sunt deosebit de atenta cat anume au mai crescut, zilnic! Care anume a crescut mai repede: cei de mar, cei de visin, de cires, de liliac sau de tei?
Urmaresc gazele, fluturii, pasarile si fiecare smoc de iarba. Ma uimesc brandusele si ghioceii. Pana cand ma opresc, muta, in fata castanilor infloriti. Cand s-au petrecut toate acestea?! Ma intreb si ma minunez in fiecare primavara. Urmeaza vara, cand iarasi nu trebuie sa pierd plantele medicinale pentru ceaiuri, siropuri, creme, uleiuri si oteturi aromate. Nu trebuie sa pierd nici fructele pentru compoturi, sucuri, dulceturi. Dar gradina? Dar florile? Sigur nu se descurca fara mine! Si atunci, cand sa mai ai timp de melancolii? Noaptea, cand bolta plina de stele se apropie de pamant si luna nu te lasa sa dormi.
Vara trecuta am stat la Agapia si am descoperit ce inseamna sa fii aproape de locuri sfinte. Am patruns intr-o alta lume, care traieste dupa alte valori, de care noi am uitat. Si se vede cu ochiul liber ca rau am facut. Sa urci in paraclisul Manastirii Secu, intr-o duminica foarte devreme, si sa te rogi atat de aproape de sfinti, este, sigur, fericirea adevarata!
Mi-as mai dori sa fiu sanatoasa, sa apuc sa fiu o bunica din povesti si sa am timp sa multumesc lui Dumnezeu pentru ca a scris in dreptul meu: fericire!
Botezatu Maria - str. Cuza Voda, bl. 6A, sc. D, ap. 34, Roman, jud. Neamt
Niciodata sa nu spui niciodata
Era una dintre acele zile superbe de vara, la mijlocul lui Cuptor. Soarele ardea sus pe cer si nimic nu anunta "furtuna" ce avea sa se abata asupra sufletului meu tanar. Aveam doar 23 de ani. Ma aflam la Cluj, pentru ceea ce credeam eu a fi un banal control medical. Ma simteam destul de bine fizic si psihic. Si totusi... Tocmai s-a intamplat! Mica mea lume calma si multumita de sine era pe punctul de a se schimba pentru totdeauna. Primisem o veste ingrozitoare: boala recidivase, necesitand de urgenta o noua interventie chirurgicala. "Asta e!", mi-am spus si am incercat sa intru in sala de operatii cat mai calma, desi sufletul imi spunea ca ceva nu va mai fi asa ca pana atunci. Si asa a fost! Verdictul medicilor dupa operatie a fost ca nu voi mai merge niciodata, deoarece piciorul drept era paralizat. Atarna pe langa mine ca o papusa neinsufletita, neavand cine s-o manuiasca. Nu-mi venea sa-mi cred urechilor. Nu mi se putea intampla tocmai mie! De ce? Oare m-a pedepsit Dumnezeu pentru nu stiu ce pacat? Oare m-a uitat de tot? Nu se putea sa fie adevarat. Si totusi, aceasta era realitatea: eram paralizata la piciorul drept. Si nu mai era cale de intoarcere. In acel moment, am simtit ca se prabuseste pamantul sub mine si ca furia fata de medici, viata, fata de mama si chiar fata de Dumnezeu nu avea margini. Singura explicatie pe care o aveam era ca Atotputernicul ma pedepsise pentru necredinta si trufia mea fata de El.
A fost foarte greu sa-mi revin din socul primit. A durat ceva timp, poate saptamani, poate chiar luni de zile, dar am reusit, hotarand sa nu ma las infranta. Incepusem sa intrevad luminita de la capatul tunelului. Mi-am spus ca trebuie sa-mi asum responsabilitatea deplina asupra vietii mele, precum si asupra comportamentului meu. Cu ajutorul prietenilor adevarati din jurul meu si, mai ales, cu ajutorul mamei, am realizat ca destinul nu trebuie asteptat si acceptat ca pe ceva inevitabil, ci, mai degraba, inseamna alegerea mea personala de a accepta fericirea si bucuria de a trai, in locul tristetii vesnice. Am ales sa renasc din durere si sa pretuiesc cel mai valoros dar facut de Dumnezeu: viata insasi.
Am reusit sa trec peste nenorocirea ce se abatuse asupra mea, am invatat sa infrunt prejudecatile unei societati care nu accepta nimic altceva decat normalul(!?), oricare ar fi acela, tocmai in aceasta tara ciudata, plina de oameni cu un handicap spiritual mult mai grav decat cel pe care il am eu, fizic. Asa ca pot spune ca de fapt sunt fericita si ca nu ma consider o "handicapata", ba, din contra, o persoana normala, atata vreme cat ma pot bucura de viata, de cei din jurul meu.
Pentru a depasi limitarile fizice impuse de handicap, am invatat sa renunt la reguli. As fi putut sa-mi folosesc boala ca pe o scuza pentru a-mi limita realizarile, dar nu e stilul meu. Stiam si stiu ca va trebui sa fac multe sacrificii, ca voi avea nevoie de curaj si, bineinteles, de vointa si disciplina. Si asa am si facut. Am luat viata de la zero, ca si cum tot ce facusem pana atunci nu mai reprezenta realitatea. Am procedat ca un bebelus care abia acum invata sa faca primii pasi. Trebuie sa recunosc, desi poate multora asta li se va parea o nerozie, ca ma bucur ca am trecut printr-o incercare asa de dura, pentru ca m-a facut sa privesc lucrurile dintr-o noua perspectiva: sunt mai buna cu cei din jurul meu, mai cu credinta in Dumnezeu, mai inteleapta si mai ingaduitoare, mai deschisa catre suferintele celorlalti. Da, asa este, m-am schimbat enorm: sunt o persoana pozitiva. Nu am timp si nici nu-mi permit sa-mi plang de mila. Vreau sa privesc doar partea buna a oricarui eveniment si sa fac ca optimismul meu sa fie adevarat. Pentru mine, asta reprezinta fericirea. Sa fiu atat de puternica, incat nimic sa nu-mi perturbeze linistea mintii. Continui sa spun ca viata merge inainte si ca merita traita, indiferent de obstacolele care ni se pun in cale.
E o fericire si o bucurie pentru mine ca am o mama extraordinar de buna, de inteleapta si de intelegatoare. E o bucurie sa pot iubi animalele pe care le am (un motan foarte zvapaiat si iubitor, in casa, si niste vrabiute si cintezoi la geamul de la bucatarie, pe pervaz, unde le-am pus de-ale gurii). E o bucurie ca-mi traiesc bunicii, ca sunt sanatosi si inca in putere, ca ma iubesc foarte mult. Sunt fericita ca exist pe acest pamant, ca sunt puternica si ca Dumnezeu mi-a aratat ca omul se poate schimba in bine. Motto-ul meu in viata: "Viata merge inainte!". Tot ce trebuie sa ai ca sa reusesti este un vis maret, iar daca-l ai, urmeaza-l! Daca-l prinzi, hraneste visul, iar daca ai reusit ca visul sa se implineasca, sarbatoreste momentul! Niciodata sa nu spui niciodata!
Cu stima, a dvs. cititoare fidela,
Angelica Bogdan - str. Vasile Craiu nr. 11, bl. N4, sc. 3, ap. 60, Galati