Balaci, manastirea calugarilor ostasi
In Teleormanul lui Marin Preda, cativa calugari se straduiesc
sa reinvie traditia monahala, dupa 350 de ani
Singura manastire din Romania amplasata intr-o fosta unitate militara se afla in Teleorman, la Balaci. Nu departe de Silistea natala a lui Marin Preda, in chiar inima Campiei Burnasului, cativa monahi, condusi de staretul Antonie, au facut din zidurile groase ale unei cazarmi - chilii si loc de inchinaciune. Nu e usor. Refugiati in niste blocuri pustii, fara apa si, uneori, fara curent electric, calugarii traiesc asprimea vietii de ostas intr-un razboi nevazut cu ispita, cu lipsurile si cu singuratatea campiei. O lupta dura si nemiloasa. Dincolo de pravila zilnica, de stramtoarea severa a indatoririlor monahale, cei sapte calugari de la Balaci au o misiune cumplit de grea - sa reinvie traditia monastica in aceste locuri. Pare de necrezut, dar in tot tinutul Teleormanului, nu a mai existat nici o manastire in ultimii 350 de ani! Balaci a fost inceputul. I-au urmat pe rand alte cateva lacasuri vechi, voievodale - Adamesti, Plopii Slavitesti, Nasturelu. Ca orice manastire de ostasi, Balaci trebuia sa fie in prima linie.
Sfantul paralitic
Cand o vezi, e cu neputinta sa nu ramai tintuit locului. Sa intri sau sa-ti continui drumul? Fara turle sau alte insemne crestine, manastirea e, de fapt, o reunire imprastiata de blocuri rusesti urate si abandonate, platforme de fier ruginit, turnuri de observare si alei betonate, care se preling serpuit de nu se stie unde, ducand spre nicaieri. Din aerodromul de altadata al avioanelor de vanatoare nu au mai ramas decat doua hangare fara acoperis, un teren de antrenament si amintirea unei intamplari ciudate, petrecute prin 1956, in timpul revolutiei din Ungaria, cand comandantul unitatii din acea vreme a plecat si nu s-a mai intors. A fugit in Austria, luand cu el - nu se stie de ce - si drapelul de lupta. Asta insemna desfiintarea unitatii - lucru care s-a si intamplat, in locul soldatilor venind copiii orfani din zona. De trei ori abandonata (de rusi, de militarii romani si de locatarii orfelinatului), cazarma de la Balaci a fost daruita Episcopiei Teleormanului, dupa mai multi ani de parasire. Manastirea nou infiintata s-a trezit cu o intreaga avere de inventar - multime de blocuri in ruina, piste lungi si inutile, instalatii ruginite si nefolositoare. Din cele 10 corpuri mari de cladire, doar doua sunt locuite. In una sunt trapeza si bucataria, cu un imens cuptor de paine. In alta, chiliile de locuit. Calugarii nu au inca biserica. Au doar un paraclis, randuit cu mari eforturi in fosta sala de sport - o hala prelunga, dar ingrijita, cu o bruma de iconostas in fata si mai multe icoane aranjate pe pereti. Cea mai frumoasa si mai tulburatoare din toate este copia Maicii Domnului Paramitia (Mangaietoarea), darul monahilor athoniti de la Iviru - o icoana facatoare de minuni, care Il infatiseaza pe pruncul Iisus punand mana la gura Maicii. Legenda spune ca Preacurata cerea mereu indurare pentru calugarii de la Iviru. La un moment dat, Mantuitorul i-a acoperit gura, spunand: "Ajunge! Ca sa se mantuiasca, au nevoie si de incercari". In clipa aceea, la Iviru a izbucnit un incendiu devastator. Miraculos, din toate icoanele, doar Paramitia a ramas neatinsa de mistuirea flacarilor. Mare de cativa metri si ferecatuita in argint, icoana este pentru Balaci odor de mare pret, dar si indemn de luare-aminte. Necazurile sunt incercari ale adevaratei credinte in Dumnezeu.
Nimic nu e intamplator. O legatura secreta uneste cazarmele austere de viata calugarilor de aici. Parintele Ieremia a fost la viata lui ofiter, iar parintele Benedict Mihalcea a lucrat ca inginer la Fabrica de Armament Mizil. Alti doi calugari, Ioan si Mina (frati gemeni), au ramas de mici orfani. Intrand in monahism, s-au intors cumva de unde au plecat - la o manastire, candva cazarma, candva orfelinat. Inca tanar, cu barba neagra si razvratita, parintele Antonie, staretul manastirii, a incetat de mult sa se mire. Totul e randuit de Sus. Chiar daca locul nu pare prielnic rugaciunii, Balaci a fost menit slujirii lui Dumnezeu, prin cateva proorocii. Una din ele s-a petrecut prin 1948, cand un oarecare om trecand pe drum i-a intrebat pe muncitorii care se grabeau sa ridice zidurile viitoarei cazarmi: "Ce faceti voi aici?". Silistean pus pe gluma, un zidar l-a lamurit, starnind rasul celor din jur: "Dupa cum se vede, facem o manastire". Suparat de raspuns, trecatorul i-a intors vorba: "Daca e asa, atunci manastire sa fie!". O alta proorocie este legata de un personaj extrem de interesant (nea Die), care, paralizat fiind de peste 30 de ani, se odihnea la poarta, in scaunul lui cu rotile. Pe drum tocmai trecea directorul Casei de copii, de curand mutata in locul unitatii militare. Impresionat de singuratatea si suferinta omului, directorul i-a propus sa-l ajute, sa-i ofere ingrijire si o camera in fosta cazarma, dar nea Die a refuzat: "O sa vin negresit, dar numai cand va fi manastire acolo, asa cum e harazit". Dintre toti silistenii (oameni reci si cam nedusi la biserica), nea Die e cel mai credincios. Parintele Antonie crede chiar ca e sfant. Se roaga necontenit si citeste enorm din Filocalii. Trupeste, e o ruina. Dar niciodata nu o sa-l auzi plangandu-se de ceva. Cel mult, glumeste duios.Intr-o zi, parintele l-a gasit la masa. Intrebandu-l ce face, nea Die i-a raspuns zambind: "Mananc o fripturica de urzici". In camera lui, modesta ca o chilie, si-a amenajat un intreg sistem de bare prinse in perete, pentru a se deplasa singur, doar prin forta bratelor, fara sa deranjeze, sa supere pe cineva. Da tot timpul slava lui Dumnezeu si nu o data varsa lacrimi de multumire ca i s-a implinit visul de-o viata - sa traiasca langa o manastire, sa mearga cand si cand la slujbe, sa aiba un duhovnic adevarat. Parintele Antonie il viziteaza mereu. Ii duce carti si discuta indelung cu el. E un om curat si profund, un om al lui Dumnezeu, despatimit si plin de iubire pentru ceilalti. Cu blandetea si trairea lui, a reusit pana acum sa increstineze cateva familii nebotezate, sa intoarca la ortodoxie o familie de adventisti. Ispitit de lipsuri si de nevoi, parintele Antonie a fost incercat, nu o data, de gandul de a pleca, de a-si gasi linistea in alta parte. De fiecare data, nea Die l-a ajutat sa renunte, intarindu-l cu exemplul sau de rabdare si de smerenie, cu vorbele lui sincere, izvorate din suflet: "Nu ma rog la Dumnezeu sa-mi dea inapoi sanatatea picioarelor. Ma rog doar ca, inainte de moarte, sa pot o singura data rosti psalmul de pocainta in genunchi".
Biserica din vis
Daca il intrebi cum a ajuns la Balaci, parintele staret ridica din umeri. A vietuit 16 ani la Manastirea Crasna, indragostit de munte si de padure, de tihna asezata a locului si de intelectualitatea scolita a obstii, apoi, brusc, a avut un vis atat de puternic, incat a simtit ca este un mesaj ceresc. A visat biserica de la Brebu de pe Valea Doftanei. Intr-o planare luminoasa si lina, era purtat pe sub boltile fostei manastiri ctitorite de Neagoe Basarab - prin curte, prin chilii, prin biserica, printre icoane si colonade daltuite in piatra alburie, de rau. Nu era un simplu vis, ci o porunca. Parintele trebuia sa ridice o manastire. La Brebu nu s-a putut. Ziduri de indiferenta si de refuz i s-au pus in cale. A incercat apoi la Balaciu, langa Piscu Crasani - un loc fabulos si plin de traire isihasta, unde vietuisera duhovnici uriasi: Macarie de la Pasarea, Adrian de la Antim, Damian de la Sitaru, Neculce de la Ibrianu de Dambovita sau fratele Nicolae, adevarat misionar al ortodoxiei, mort in inchisoare ca un martir, cu rugaciunea lui Iisus pe buze. Impresionat de ruina bisericii, in care ciobanii facusera salas pentru oi, si dorind din tot sufletul sa refaca celebrele "clopote pe note" ale Balaciului, parintele Antonie nu a apucat decat sa sape un bordei in pamant - loc de odihna si de rugaciune, chilie si deopotriva altar. Nici aici nu a fost ingaduit. Altcineva de la Crasna, parintele Teofil, a primit porunca reinfiintarii manastirii. Stramtorat de gandul renuntarii, a cazut in post si in rugaciune, cerand semn de la Dumnezeu. Noaptea a visat din nou, dar altfel. In haine simple, ciobanesti, cobora de pe munte spre o campie imensa si neteda ca in palma. Privind in spate, o turma de oi il urma. O turma ce parea a nu se mai sfarsi. Porunca era intarita. Parintele nu mai putea da inapoi. Pana sa ajunga la cazarma din Balaci, a ridicat pe jumatate sau trei sferturi mai multe biserici. Menire sau incercare venita de sus, parintele pare randuit sa construiasca mereu, lasand altora bucuria odihnei si a lucrului implinit. Nu se plange si nici nu se lasa strivit de greutati. In toate, vede mana si vrerea Celui de sus. Ca in visul cu turma de oi, a ajuns acolo unde nici nu gandea - la Balaci, in pustietatea nesfarsita a campiei. Si tot ca in vis, credinciosii pe care i-a adunat prin bisericile zidite il cauta si merg dupa el, rugandu-l insistent: "Parinte, intoarce-te la noi. Nu ne lasa singuri si fara alinare". Fara prahovenii de la Crasna, Sfarleanca sau Malaiesti, biserica ar fi aproape goala. Silistenii, urmasii lui Moromete, privesc manastirea ca pe o parascovenie. Unii chiar se mira ca popii de la cazarma nu au muieri, ca n-au gospodarie si copii de crescut. Singurul lor model e preotul din sat - om ca toti oamenii, care dracuie si bea o bere cu ei, la crasma de la monument. Daca un calugar il opreste pe drum si-l intreaba de cand nu s-a mai spovedit, silisteanul isi trage caciula pe cap si intreaba in stilul lui zeflemitor: "Spovedanie? Cu ce se mananca? Lasa, parinte, ca o sa am destul timp pe lumea ailalta".
"Doamne, daca scap de lupi, calugar ma fac"
In chilia sa cu ziduri groase si reci, intre icoane si carti, in putinele ceasuri cand nu se roaga, parintele Antonie priveste multimea ghivecelor cu flori, randuite ca intr-o mica sera, pe masuta de la fereastra. E singura lui slabiciune si, poate, singurul regret ca a parasit muntele, padurea si mireasma fanetelor inflorite. Asezat ostaseste pe dunga patului, vorbeste despre sine ca la spovada - clar, direct, fara ascunzis. Nu a avut o viata usoara, provenind dintr-o familie cu 12 copii. Peste toate greutatile, tatal - patimas al paharului - il batea crunt, oricand si pentru orice, in rarele lui momente de tandrete spunandu-i: "Te bat cel mai mult pentru ca, dintre toti, pe tine te iubesc cel mai tare". Odata, dupa ce tatal atatat de bautura l-a calcat in picioare si i-a rupt pe spinare o coada grea de topor, copilul a decis sa se spanzure. Avea 12 ani, dar gandea ca un batran satul de viata. Meticulos si fara pic de furie, si-a ales locul, a incercat taria grinzii si trainicia nodului de la sfoara. Cu funia de gat, se pregatea sa se arunce in gol, cand un indemn launtric l-a impins sa-si faca semnul crucii si sa strige cu toata fiinta lui: "Doamne, miluieste-ma!". In clipa aceea, s-a petrecut o minune. Brusc, gandul sinuciderii s-a dus de la el, ca si cum n-ar fi fost, si imediat inima i s-a umplut de dragoste si iertare. Nerostit si fara alte oprelisti, L-a gasit pe Dumnezeu. El, care nu stia nici de biserica, nici de rugaciune, a inceput sa creada. Cu lacrimi in ochi, a decis sa se calugareasca. Apoi, ca orice copil, a uitat. Cateva luni mai tarziu, cand incepuse o iarna grea si viscolita, o alta intamplare ii va reintari legamantul. Fiind in padure, dupa lemne, s-a trezit atacat de o haita de lupi. Il inconjurasera din toate partile si urlau cumplit, inspaimantator. Paralizat de frica, parintele s-a legat din nou cu juramant: "Doamne, daca scap, calugar ma fac" si imediat lupii l-au lasat in pace. Dandu-se deoparte, parca il invitau sa treaca printre ei, deopotriva cu lemnele si sania trasa de boi. Povestind, parintele se tulbura putin. Nimic nu e intamplator - nici numele lui de calugarie, Antonie (patronul si imblanzitorul lupilor), nici moartea tatalui sau, care facuse legamant sa nu lucreze nimic duminica. De doua ori si-a incalcat cuvantul. O data, i-a murit un bou. A doua oara, a murit el - stupid, inexplicabil, pe cand se opintea sa taie o creanga de brad.
Dar, desi viata parintelui a fost plina de incercari si de cumpene, ridicarea Manastirii Balaci pare cea mai grea dintre toate. Nu se plange insa de piedici, chiar daca pentru fundatia viitoarei biserici trebuie sa stranga doua miliarde de lei, iar in unele zile pune pe masa fratilor doar o ceapa si o bucata de paine. De cinci ani, traieste in cazarma lui monahala. E de acum locul lui. Tine la el, il iubeste. N-ar mai pleca in alta parte, desi a fost imbiat cu staretii mai usoare - la Cornu sau in America, la Detroit. "Unde sa pleci?", intreaba el, zambind usor. "Cand stai mai multi ani intr-o manastire, esti ca mielul. Cunosti deja iarba si locul. Cunosti copacul sub care te adapostesti de vipia verii." Ca vrea sau nu sa recunoasca, parintele a inceput sa indrageasca intinderea nesfarsita, aiuritoare, a campiei. Cu putina rabdare si luare-aminte, ajungi sa-i descoperi frumusetea: cerul de august spuzit cu stele, zarva enorma a pasarilor de noapte, respiratia alburie a unei dimineti de toamna. Iarna, cand gerul despica pietrele in doua si trosneste lemnul usor al salcamilor, iepurii se strang ciurda in halele parasite, cu acoperisul spart, iar calugarii arunca grau, ca la porumbei, puzderiei de fazani si de prigorii adunate in curtea manastirii, incapabile sa mai zboare.
In chilia lui austera, asezat soldateste pe marginea patului de campanie, parintele Antonie cade pe ganduri. Cu o lumina aparte in priviri, pare sa inteleaga. Dragostea lui pentru Balaci, pentru campie nu e intamplatoare. Campia e ca insasi viata lui de calugar: aspra, barbateasca, obositoare. Doar in campie inveti ce inseamna singuratatea. O singuratate adanca si necuprinsa, in care esti singur cu Dumnezeu.
Sorin Preda
Fotografii de Marius Caraman
Cine vrea sa ajute Manastirea Sfantul Pantelimon -
Silistea Gumesti are la dispozitie conturile:
25.1105112351002215009 - Banc Post Rosiori de Vede si
2511-542.1/Rol - Bcr Rosiori de Vede