Maria Banciului din Belis
Femeia care imparte pita cu Dumnezeu
Suntem in Apuseni, in noiembrie. Soarele este rece. Vanturi taioase alearga pe marele platou pe care este rasfirat satul Belis, copacii se zbuciuma in aerul tare precum cristalul. Norii se oglindesc trecatori in baltile albastre si ierburile sunt invinse de premonitia iernii. Dincolo de o poarta de lemn se afla o casuta galbuie, de culoarea stranie a fagurilor de miere. Trei trepte de piatra se salta dintre ierburi. Trei pisoi alb-galbeni se asorteaza cu zidurile casei, cu gardul si cu frunzele lovite de brume. Marunta, cu naframa trasa pe ochi, o femeie taie lemne in fata casei. Vanturile reci aluneca peste ea. O vedem dintr-o parte. Mainile ei sunt inclestate pe secure. Usa casei e deschisa, proptita cu un lemn. O strigam si femeia ridica privirile. Are ochii rotunzi. "Amu vin", zice si se indreapta de spate. Poarta scartaie.
Mariuca Banciului are 77 de ani si-n ograda ei maturata si randuita "la linie", ca-n Ardeal, soarele pare mai bland si frigul mai moale. Ne asezam pe o bancuta de lemn, in timp ce vantul suiera printre ulucii gardului si printre petele de soare inghetat. Batrana sta pe scara de piatra. Are fata rotunda si adunata, iar sub naframa se ghiceste un coc. "Cum o fi sa traiesti aici, la inaltimea vanturilor alergatoare? Cum or fi iernile Apusenilor, indurate de o femeie de 77 de ani? I-o fi urat singura? I-o fi greu?" Intrebarile par luate de vant si spulberate printre ramurile copacilor, printre nori. "Vai de mine", zice batrana, asezandu-si mai bine basmaua pe cap, "cum sa-mi fie mie urat cu mine? Cum sa-mi fie urat, cand tata ziua is laolalta cu Dumnezeu? Dimineata ma pun in genunchi inaintea patului si ma rog, Tatal nost si Crezul si Ingerul, la amiaza la fel, si sara, cand ma scobor iar la somn. Nu sa exista lucru pe care sa-l fac fara gandul la Dumnezeu. Cu El is in casa, cu El is afara in gradinuta, si in curte, cu El oi fi pana cand m-o lua. Noa! Si-apoi, cum sa-mi fie urat? Iacata, azi noapte o batut vantu tare, viscolea pe sus si zghierhanea la feresti, de ziceai c-o sa-mi rupa casuta, si atunci m-am pus in genunchi, mi-am impreunat manurile si m-am rugat: "Doamne-Domnucule, nu lasa vantul sa ne rapuie si nu lasa viscolul sa ne vanture si sa ne-mprastie, mai ingaduieste-ne un pic, pana maine, spre zori". Si-ndata ce m-am suit in pat am si adormit, de parca vantul nici n-o fost vreodata si nici suieratura n-am auzit, pana a doua zi dimineata, cand o fost de dat la purcelas."
Lelea Mariuca are o adevarata avere: patru gainute care acum nu mai oua - "numa la primavara, in postul Pastelui, or incepe sa puna cate un out" -, o pisica cu trei pisoi si o mandrete de "purcelas, negru cu varga alba", pe care-l hraneste in toata ziua cu porumb si faina neagra oparita-n valau. Sta curajoasa in bataia vantului si nu ii este urat niciodata, numai ca felul in care povesteste, felul in care vorbele sale rup zagazurile tacerii e naprasnic. Nu, nu prea vorbeste cu nimeni in afara de animalele sale, poate asa, cu cate-o vecina, uneori, si-apoi mai este si nepoata ei de la Hodin (Huedin), care mai vine cateodata s-o mai ajute, pentru ca ea n-a avut copii cu omul ei pe care l-a luat demult Dumnezeu. Uneori, mai primeste carte de la nepoata, uneori ii da chiar si telefon, iar in rest ea sta aici, vorbind cu Dumnezeu si cu sufletele dimprejur, cu animalele, cu iarba si pomii, asa cum face de 30 de ani. "Cum de 30 de ani?" "Apoi da, de 30 de ani, de cand ne-or fost mutat satu, Belisul nost, din valea unde de-acuma-s apele lacului, aice pe coasta asta vantoasa." Isi aduce aminte de parca ar fi fost ieri, cum au incarcat totul in carute si au pornit peste dealuri. "Erau insirate ca margelele pe costisa, si boii trageau si oamenii mergeau pe jos, pe langa care, si vantul batea ca acuma de tare. Pe urma, unii s-or inturnat s-or luat odoarele din biserica si icoanele, pe urma si-or scos mortii din cimitir ca sa nu-i lase acolo, sanguri, acoperiti de ape, s-or venit aici, pe spinarea arsa de vanturi a dealului, viii laolalta cu mortii." Biserica cea veche ramasese parasita in vale si ea se mai ducea din cand in cand sa vada daca apa a mai crescut. Si apa o cuprindea intr-o zi pana la temelie, in alta zi era pana la ferestre, pe urma pana la turla si pe urma apele au acoperit-o de tot, inghitind-o ca si cum n-ar fi fost niciodata. Maria n-a plans, s-a gandit numai, infiorata, ca acolo fusese ea botezata si acolo se maritase cu omul ei. Il luase din dragoste, cand avea doar 18 ani. Si s-a mai gandit atuncea daca lui Dumnezeu-dragutul ii place ceea ce vede, cum se duce la fund biserica impresurata de ape, plina de ingeri si sfinti, pe care oamenii nu ii putusera lua de pe ziduri.
Stam mereu pe bancuta de lemn, intepeniti de suierul rece al vantului. "Oare Vasile Banciu, sotul ei luat din iubire, a fost om bun?" Lelea Mariuca amuteste deodata in lumina inghetata a soarelui. Isi duce mana batucita intai la gura, pe urma la ochi, si ochii ei sunt inlacrimati. Au trecut 20 de ani de cand omul cel bun, Vasile Banciu, s-a dus, Omul ei luat si tinut din dragoste adevarata. Inca o mai ineaca lacrimile cand isi aminteste de el. Sigur ca l-a iubit, s-au luat de copii, ea mai vorbeste si-acuma cu el, se duce la mormant, aprinde lumanari si, uneori, Vasile-i raspunde. Asa o sa faca si maine, de ziua mortilor, cand dealurile din Ardeal se vor umple de licarul lumanarilor arzand pana-n zori, o sa faca la fel ca in fiece an, asa cum a invatat pe vremuri, de la bunica ei care era unguroaica si pe care o chema Zolany. "Si cum vorbeste cu dansul si cum i se pare ei ca Vasile ii raspunde?" Mariuca mai sta o clipa pe ganduri si se mai sterge o data la ochi rusinata, ca si cum ar fi fost o necuviinta sa lacrimeze de fata cu noi. Trage aer in piept. "Apoi, de ziua mortilor, cine nu poate sa mearga la cimitir pune in geam o lumanare, pe-o scandurica. Cati morti in neam, atatea lumini aprinse. Fiece suflet are lumina lui, ca s-o vada si ca sa stie unde e pomenit. Sa stie ca nu e uitat. Si zicem: "Dumnezeu sa va ierte si sa va hodineasca, pe tine, Vasile al Banciului, pe tine, Marie a lui Marc, si pe toti mortii pe care-i avem". Si mortii aud si se veselesc. Asa facea si bunica mea, unguroaica, si eu eram copila si o-ntrebam: "Bunica, aprinsa-i lumanare pentru cei morti, ei stiu c-ai aprins-o?". "D-apoi cum ", zicea cata mine, "ca ei sunt treji acuma, numai la trup sunt morti, dara sufletul lor e viu si ne vede". S-apoi bunica mea, Dumnezeu sa o ierte, se lasa pe genunchi si bolborosea acolo, cu mortii, ceasuri intregi."
"Dar maine, cand va fi din nou ziua mortilor si cand pe dealuri vor arde lumini, ea, Maria Banciului, va vorbi cu Vasile al ei?" Cum sa fie altminteri, daca ea asa a pomenit! "Nu poci merge la cimitir, ca-s beteaga, ma dor tare picioarele, da oi pune o lumina intr-o cana la geam. Si oi spune si-o rugaciune, sa stie Vasile pe ceie lume ca nu l-am uitat. Si poate mi-a da si raspuns." "A mai raspuns si altadata?" "Cum nu, sigur ca da! Pai de ce-o lasat Domnul ziua mortilor pe pamant, daca nu sa vorbesti cu ai tai de-or trecut intru Dansul?" "Nu cumva sunt astea lucruri vrajitoresti?" Mariuca isi face cruce si-ntinde mainile ca si cand s-ar feri de-un dusman: "Nu, nu, nu, nu, nu!", spune. Asta n-are legatura cu diavolul. Sunt altii in sat care fac tot anul treburi dracesti, pot vorbi cu duhurile, pot fura mana vacilor, pot sa lege sau sa dezlege, numai ca toate astea sunt treburi necurate si ei nu-i plac, nu vrea sa aiba de-a face cu ele, nu vrea nici s-auda de asa ceva. Ea vorbeste cu mortii ei la soroc, in ziua socotita de Domnul, cand sufletele din lumea de dincolo se intorc pe pamant. Atunci, daca tii asa ochii inchisi si mainile impreunate a rugaciune, sufletul mortului vorbeste, raspunde, stii dupa cate-o pala de vant cand se-apropie, bucuros sa vada lumanarea in ferestre sau in cimitirele de pe deal. "Toata lumea vorbeste cu mortii?" "Nu stiu", zice Maria cu ochii-n pamant, "ca unele lucruri nu le poti vorbi, numai face, asa cum a fost hotarat. De-aia, nu trebuie sa plangi, nici sa te vaieti prea tare dupa morti, pantru ca toate is hotarate. Si cu omul meu, cu Vasile, tot ase: ori ramanea el de mine, ori ramaneam eu de el ca acuma, tot greu ar fi fost de orisicare."
In brazii din poarta lelei Maria soarele straluceste salbatic, in vreme ce pisoii cei galbeni miauna de frig si de foame. "Vine iarna", zicem, iar batrana intinde palma in vant, ca si cum ar vrea sa o pipaie, sa-i masoare raceala si forta. "Da", zice, "pe aici-s zapezile mari." Apoi adauga repede, ca si cum si-ar fi adus aminte de ceva important: "numai ca mie nu mi-i frica de iarna, am lemne, fac focul, stau la caldura si-mpart cu Domnul si pita, si zilele. Eu nu mananc singura niciodata, bunul Dumnezeu sta cu mine la masa, nici apa nu beau fara Dumnezeu. No! O veni minteni iarna si s-or acoperi gardurile de omat, dara eu am in camara fasole buna si rascos (arpacas) si chimin si cartof pana-i lumea, si cate-o ceapa sa-mi ajunga pana la primavara. Si de Craciun oi scoate de la borcan o bucatica de carne, s-a fi foc in soba si caldura in casa, si de-o mugi vantu ca nebunu pe-afara, eu oi astepta cu nadejdi primavara. Asta-i bucuria, cand vine primavara si vara. Asa trec anotimpurile si anii si ne trecem si noi. Si poate la anu, o-nflori si prunu asta, saracul, care s-o sterpezit de doi ani. Stii ce-am facut? I-am pus niste flori prin-prejur ca sa le vada si sa ia de exemplu. Sa-nfloreasca si el."
Horia Turcanu
(Fotografiile autorului)