Cand a zburat ingerul
Nemaiauzita poveste a Parintelui Manuil,
lipoveanul care plutea peste ape si disparea in vazduh
Astazi, satul lipovenesc Carcaliu e asezat pe un camp ars de soare. In urma cu trei decenii, inainte ca desecarile sa distruga Marea Balta a Brailei, localitatea era o insula inconjurata de ape adanci si atat de bogate in peste, incat satenii si-au transmis navodul si barca din tata-n fiu, fara sa mai fie nevoie sa plece in alte parti. Traiau linistiti, pastrandu-si traditiile si limba, credinta, barbile, vodca, fustele inflorate si rubastile incheiate in nasturi de portelan. Pe vremea aceea, cand satul si balta erau inconjurate de ziduri de stufaris, peste care nu treceau decat palcurile de cormorani, pe luciul apei a aparut, intr-o dupa-amiaza de vara, un om. Venea alunecand peste valuri, insotit de-o parte si de alta de doi batrani care straluceau ca doi sori. Oamenii prezenti in clipa aceea pe malul baltii au ramas inlemniti. Mergatorul pe ape nu era o aratare de pe lumea cealalta, ci preotul lor, Manuil. Inalt, masiv, cu barba despicata in doua, plutea pe apa incretita de vant. Asa au inceput minunile in Carcaliu. O poveste halucinanta, pe care am ascultat-o acolo, la fata locului, in insula aceea fabuloasa, de altadata, transformata acum intr-un camp ars de soare si vant.
In anul 1914, pe insula Carcaliu, pierduta in Marea Balta a Brailei, intr-o familie de pescari lipoveni s-a nascut un baiat care a fost botezat Manuil. A facut doar cateva clase, mergand pe balta de mic, ca sa invete si el meseria tatalui sau. Putini mai sunt oamenii care sa-si aminteasca de copilandrul si apoi de tanarul pescar de atunci. Se spune ca era un ins vesel, pus intruna pe sotii, dar si ciudat intr-un fel. Seara, cand ceilalti pescari porneau catre casa cu barcile, Manuil incepea sa ascuta o trestie, spunandu-le ca el va ajunge, calare pe bat, mai repede decat ei. Si chiar ajungea cateodata! Cand vecinii de pe ulita soseau acasa, pe innoptat, Manuil mancase deja, facuse baie si acuma se odihnea. Luati cu oboseala si munca, oamenii nu bagau totusi in seama aceste intamplari. Dadeau din mana a lehamite: "Zapaceala mare pe capul lui". A venit, apoi, vremea razboiului. Manuil, ca alti tineri de varsta lui, a plecat sa-si faca datoria fata de Romania, luptand impotriva Uniunii Sovietice. Dumnezeu l-a pazit pe flacaul caruia camarazii de armata ii ziceau Ursu, pentru ca avea o forta neobisnuita, si dupa trei ani s-a intors nevatamat acasa. S-a casatorit, a avut doi copii, iar in jurul varstei de 33 de ani, viata lui a luat-o pe o directie neasteptata: Manuil a fost ales sa devina preot.
La lipoveni este obiceiul ca preotul sa nu fie numit de Biserica, ci sa fie ales de catre comunitate, dintre tinerii pescari inzestrati spiritual si sufleteste. Dupa ce este numit diacon, el urmeaza o scoala bisericeasca, iar cand vine timpul, ii va pastori pe cei care l-au ales. Asa s-a petrecut si cu Manuil, dar - lucru de mirare - imediat ce a fost numit preot, in el s-a trezit o putere neobisnuita, care l-a facut sa fie in egala masura iubit si temut de consateni. Nu-i vorba, el ramasese acelasi om glumet si mereu pus pe sotii, dar rugaciunea lui era atat de puternica, incat ii vindeca pe bolnavi, iar unii vorbeau ca l-au vazut facand lucruri nemaiauzite.
In vremea cand Manuil ajunsese preot, Romania traversa un proces accelerat de bolsevizare si rusificare. Comunitatea lipoveneasca din Dobrogea era un fel de mana cereasca pentru activistii sovietici, dar, in mod curios, nu erau putini lipovenii care erau loiali romanilor, lasand sa primeze sentimentele patriotice inaintea celor etnice. Preotul Manuil era un fel de "cap al rautatilor" in acest sens. Pe langa faptul ca le insufla o credinta nemaipomenita taranilor lipoveni, mai era si un fel de sustinator al ideii ca prima datorie ei o au catre patria care i-a adoptat. A fost luat la ochi si, cat ai bate din palme, s-a ajuns la un proces tipic acelor vremuri, in urma caruia preotul lipovean a fost condamnat in graba la... moarte. Dar destinul face o intorsatura miraculoasa si ii este anulata pedeapsa cu cateva ore inainte de executare, ba, si mai mult, condamnatul este pus in libertate pe loc...
Un moment aparte in biografia parintelui este aparitia brusca in viata sa a unui om cu totul neobisnuit, originar din Nordul Moldovei, pe nume Samson. Intre cei doi se infiripa o prietenie extraordinara. Par facuti din acelasi aluat: amandoi cucernici, darnici si foarte milosi, iar acolo unde apareau impreuna, se produceau tot felul de minuni. Mergeau din sat in sat, dand canon de rugaciune bolnavilor, care se intremau numaidecat, proroceau unele nenorociri care aveau sa se abata asupra cutarei regiuni sau localitati, aduceau vorba despre un anume viitor spiritual al Romaniei. Parerile erau impartite: unii ii credeau sfinti, altii spuneau ca sunt nebuni, altii ridicau din umeri si nu stiau ce sa creada. Securistii erau mereu cu ochii pe ei si veneau deghizati sa-i iscodeasca, numai ca cei doi puteau ghici gandul omului inca dinainte de a da ochii cu el. Mai ales parintele Manuil era luat la ochi, numai ca de fiecare data cand ajungeau anchetatorii la el, ori il gaseau trasnind a vodca si vorbind impleticit, ori intalneau un lipovean barbos, plin la trup si slab la minte, care numai a preot care face minuni nu semana. Se spune ca el putea preface vodca in apa si putea bea, sub ochii uimiti ai iscoadelor, cantitati incredibile de alcool, asa ca informatiile care veneau despre el erau atat de contradictorii, ca cei de la Securitate nu mai stiau ce sa creada si il lasau in pace.
Ani la rand a colindat parintele Manuil satele lipovenesti aflate la mare distanta, in Delta (Slava Rusa, Sarichioi, Jurilovca, ba si in comuna 2 Mai, de pe malul marii), citind bolnavilor, imbarbatandu-i pe credinciosi, chemand cu rugaciune ploaia, apoi dojenindu-i bland pe preoti: "Voi de ce nu faceti asta, ca doar puteti?". Uneori, era insotit de prietenul sau Samson sau de dascal, alteori aparea alaturi de persoane necunoscute, foarte batrane sau foarte tinere, stralucind ca soarele, de parca nu ar fi fost de pe acest pamant. Peste tot il insotea voia buna, iar sotiile sale nu erau din cele obisnuite: cobora din autobuz ca sa apara 30 de kilometri mai incolo, facand cu mana sa fie luat din nou, disparea fara urma din cate un loc, muta cu bratele, peste gard, o caruta, facand haz de nauceala omului care se pomenea, in curte, cu ea. Multe se spun despre acest preot care a devenit un fel de legenda printre lipoveni, dar sa-i lasam pe cei care l-au cunoscut sa ne spuna povestea.
Scrisorile lipovenilor din Carcaliu catre autoritatile bisericesti
Prima Scrisoare
4 martie 1970
Draga parinte Aghei,
Va scriem aceasta scrisoare despre preotul Manuil. Draga parinte Aghei, noi nu mai suntem copii; avem aproape 66 de ani sau mai mult. Va scriem o intamplare foarte inspaimantatoare. Veneam de la lucru intr-o zi de joi, la orele 14.00-15.00, si am trecut Dunarea la Ghecet Smardan. Asteptam autobuzul ca sa mergem acasa. Stand pe malul Dunarii langa bufet si privind in partea unde bacul traverseaza Dunarea, vedeam ceva pe apa ca o barca, dar parca nu era barca, ce se apropia spre partea asta, la Ghecet. Noi eram 11 barbati si 7 femei, cum cunoasteti brigada.
Ne uitam si, cand s-au apropiat, erau trei barbati pe apa, care mergeau ca pe gheata. Cand ne uitam mai bine, era preotul nostru Manuil si doi batranei de-o parte si de alta a lui.
Femeile noastre s-au speriat, s-au intors, au inceput sa tremure si nu puteau scoate un cuvant. Noi priveam. Ei au sosit la mal, au intrat sub streasina bufetului si s-au oprit langa o masa. Preotul Manuil a intrat in bufet si a adus o sticla de apa minerala. Unul din ei a scos trei pahare si le-a pus pe masa. Parinte, paharele straluceau ca soarele, de nu puteai sa te uiti la ele. Preotul Manuil a turnat apa in fiecare pahar, au baut si deodata au disparut.
Draga parinte, noua ni s-au taiat picioarele de frica si nu mai stiam unde sa mergem. Unul din noi a zis sa mergem in partea cealalta, la Braila, altii - acasa. Pana tarziu, am ramas pironiti in acel loc. Nu puteam face un pas. Abia la ultima ora am plecat. Femeile noastre s-au imbolnavit de frica.
Draga parinte, ceea ce am vazut, aceea v-am scris. Noi am fost 18 persoane si cu totii am vazut cum preotul Manuil trecea Dunarea cu doi oameni.
Plecaciune, parinte, si nu va suparati ca nu v-am spus mai mult, ca ne e frica.
Oamenii din comuna Carcaliu
A Doua Scrisoare
Data necunoscuta
Parinte, eu sunt sofer de rata.
Parinte, Dumneata iti aduci aminte ca intr-o zi mi-ai urcat in autobuz la Galati un preot solid, cam sur, nu? Ce-am patit cu el! Nu-mi pot reveni nici astazi.
Parinte, mergeam. La podul peste Siret, preotul a disparut din autobuz. Am ramas toti inmarmuriti. Ne priveam unul pe altul si n-am putut vorbi pana la Braila.
Parinte, cand am ajuns in autobaza, am oprit si toata lumea a coborat fara murmur si sovaire si a luat-o din loc. L-am vazut pe preot cu doi tineri atat de frumosi, ca te prindea mirarea. Straluceau ca si aurul. Carnea tremura pe mine.
Urmarindu-i, au inceput sa dispara, sa se topeasca. Si s-a dat un luciu in mine, cand m-am trezit, nu stiam unde merg si m-am slabit la nevoie mica si mare.
Asa am patit parinte. De unde Dumneata l-ai gasit pe preotul ala? M-ai nenorocit complet. Cand o sa mai dea de mine, nu-l mai primesc in autobuz, pe cuvant, parinte.
Parinte, te rog frumos sa nu spui la nimenea ce ti-am scris, ca stiu cum e lumea din ziua de astazi. Eu ce-am vazut aia v-am scris.
Placaciune, parinte.
Amintiri De Familie Axinia Stefan - fiica
- Noi nu l-am cunoscut in adevar pe tata, pana n-o murit, pentru ca el s-a ferit de mama, de mine si de fratele meu. Mai auzeam despre minunile lui de la oamenii din sat, dar cand il intrebam daca-i adevarat ce zic oamenii, el glumea si schimba vorba. Spunea lumea despre minuni, am auzit si noi, dar noua nu ne spunea nimic. Cand era sa moara, de Pasti, cu vreo doua saptamani inainte, ne-a spus: "Ce spune lumea este totul adevarat".
- Si cam ce spunea lumea?
- Ca l-a vazut ca trece Dunarea pe apa si niste soferi spuneau ca ba era acuma in autobuz, ba pa jos... Multe spunea lumea...
- Nu va mai amintiti?
- Nu-mi mai amintesc. Au fost multe, dar noi nu prea le luam in consideratie... Sau asa ne-a fost dat, ca sa nu stim. Abia dupa ce-a murit el ne-am dat seama: "A, de asta s-a intamplat asa, asta a vrut el sa spuna". Dar atunci, demult, ne parea ca glumea. In timpurile acelea a fost si cenzura si el nu vorbea acasa nimic despre sfintenie, despre religie, nimic. Eram copii si ne intrebau multi ce face tata sau ce spune, ce zice, si el voia sa ne fereasca, saracul, desi pana la urma a fost inchis...
Eu aveam opt sau noua ani. A fost condamnat la moarte pentru mine. Ca atunci era scoala rusa, aici invatam ruseste, si tata a vrut sa ma invete romaneste. La scoala satului, intr-o clasa invatau romanii si in restul - noi, lipovenii, si tata a vrut sa ma dea la romani, ca sa invat romana, ca vedeti ca noi vorbim stricat romaneste. Daca noi suntem rusi si invatam tot rusa, nu prea stim romaneste. Si a vorbit cu invatatorul roman ca sa ma transfere acolo, in clasa lui. Ala a fost de acord. Cand colo, s-au agatat de el: "De ce, pentru ce vrei sa invete fata romaneste?". "Pai cum - zice - daca noi traim in Romania, trebuie sa stim limba asta, romana, pentru ca este de folos." "Chiar tu te-ai gasit ca nu vrei limba rusa?" Ziceau: "A, nu-ti place guvernul, nu-ti place conducerea?". Si s-au agatat de el. Si a venit noaptea o masina din aia neagra si l-a luat. Si doua saptamani nu stiam de el. Da el era ici, in Macin, inchis si judecat acolo...
Si i-o facut repede proces, cum ca el e impotriva ordinii care era atunci si impotriva Uniunii Sovietice, ca de ce n-a vrut ca eu sa fac scoala in limba rusa. Capitanul inchisorii era finul celui care a fost comandantul lui tata in armata. Si vine ofiterul la care fusese ordonanta tata in armata, la comandantul asta in vizita: "Mai, finule, dar de ce esti asa intristat?". "Pai, uite de ce, eu de trei nopti nu pot sa dorm. Mi-a adus aicea pe un preot ca sa-l execut, dar eu nu gasesc motiv ca sa se faca asa ceva omului. Si nici nu ma lasa sa-l tin macar inchis, decat sa-l impuste. Uite, maine eu trebuie sa-l execut." Si capitanul lui tata intreaba: "Dar cine-i, care preot?". "Din Carcaliu." "Si cum il cheama?" "Petrov." Ala cand aude si-a pus mainile in cap: "Petrov, pai ii baiatul meu. Din Carcaliu?!". "Da - zice - din Carcaliu." "Ala-i baiatul meu, vreau sa-l vad!" Dar comandantul inchisorii zice: "Nu se poate, el este in beci si nu putem merge acolo, ca daca ne vede, pe mine o sa ma dea afara sau si mai rau". Dar militarul zice: "Fa dracu in patru, dar eu vreau sa ajung la el". Si, pe intuneric, pitis, ei au patruns acolo in beci, unde a fost tata. Si asta, capitanul, numai ce-a zis: "Petrica!". Dar tata i-a recunoscut vocea, ca el venea mereu la noi: "Ce-i cu tine aicea, mai, baiete, ce-i cu tine?". Tata zice: "Dumnezeu stie, ca eu nu stiu nimica". "Si cum, cum?" "Eu nu stiu pentru ce m-a inchis si pentru ce vra sa ma execute." "Si cine te-a judecat, cum?"
Si-au facut ei ce-au facut ca s-a rejudecat procesul si l-a chemat pe invatatorul roman. Si atunci politaiul ala, capitanul, zice: "Maine facem recurs si chemam alta comisie si propunem martor invatatorul". Cand a pus martorul asta roman, el a fost un om foarte cumsecade si a zis: "Eu nu am auzit despre omul asta, de cand sunt in comuna asta, nimic rau. Nu am auzit nimic rau nici de la el. El e asa, glumet, cumsecade, povestea aia cu scoala a fost o gluma. Ca sa se sperie fata si sa invete mai bine". Dac-o vazut asa, n-o avut ce face si i-o dat drumul. O venit tot asa, intr-o noapte, ca atunci cand l-o luat. Ba l-o adus si cu masina. De atunci, tata s-o ascuns si mai mult de noi, pe mine m-o dat la scoala in limba rusa, ca si acuma vorbesc stricat romaneste si nu stiu sa citesc decat ruseste.
Sfarsitul
- Cat despre minuni, astea le-am aflat doar cu putin inainte de a muri. El a fost bolnav de inima vreme de cinci ani, dar mie mi-a spus inainte de a muri: "Eu nu sunt bolnav. Asta imi este motivul ca sa ma dezleg de lumea aceasta si sa merg dincolo". Si am auzit, dar nu de la el, ci de la colegul cel mai apropiat, ca-i zicea: "Eu trebuia sa plec inca la 53 de ani si m-am rugat tare de Dumnezeu sa ma lase macar sa-mi cresc copiii".
Si-atunci, inainte de a muri, era Vinerea Mare, tata l-o asteptat toata ziua pe fratele meu, care era student la Bucuresti, dar el o venit abia sambata: "O, unde ai fost? Tarziu ai venit". Fratele meu zice: "Pai n-o fost dupa voia mea". Dar tata zice: "Acuma, eu nu mai am putere". Noi credeam ca nu mai are putere de boala, ca avea ceva la inima, dar el vorbea de alta putere, o putere de sus. Abia dupa aia ne-am dat seama ca el o vrut sa spuie, sa-l invete pe fratele meu ceva. O taina a lui anume.
Ultima liturghie a facut-o la Floria, spre Paste. Se simtea tare rau. I-am zis sa-l lase sa faca in locul lui pe preotul Aghei, dar el a zambit: "Hm, in locul meu sa faca altii... Nu, nu, nu. Pana in ultimul minut am sa slujesc eu. Cand intru in biserica, eu nu mai am nimic". "Pai cum - zic eu -, nu te vad ca esti asa de bolnav?" "Da, sunt, dar nu si cu sufletul. Eu cand intru in biserica, eu nu am nimic." Si a facut slujba normala. Dar in noaptea de Pasti, el nu s-a mai dus la biserica. "Acuma eu nu ma mai duc, acuma va duceti voi, eu stau acasa." Si statea acasa, si citea Biblia si plangea.
Pe urma, fratele meu a plecat in sat, in ziua de Pasti, ca doar era cavaler, dar tata i-o trimis vorba sa mearga la un satean care avea masina si sa-i spuna ca maine avem sa mergem la Bucuresti, la spital. Dar nimeni din sat nu pleca la Bucuresti in a doua zi de Pasti. Fratele meu zice: "Hai sa-i spunem lui tata ca nu l-am gasit pe vecinul acela". Atunci i-am zis: "Doar stii cine-i tata si ca nu ne putem preface, el stie tot". Si am mers la vecinul acela si ce sa vezi: el chiar voia sa plece la Bucuresti. In ziua aceea tata si-o scos toate actele si le-a lasat in ordine, spunandu-ne unde le-a pus si care si la ce trebuieste, dar noi nu ne dadeam seama de ce.
Dimineata la ora 3.00, cand sa plecam, tata era gata de mult si era asa vesel, de parca cine stie unde mergea. S-a dus la fetita mea care dormea si a sarutat-o. I-au dat lacrimile si zice in soapta: "Asta-i ultima data!", si ne-am dus. Totul parca era aranjat la linie: bacul tocmai pleca si ne-a trecut Dunarea. La gara, trenul numai ce ne-am suit si a si plecat. Si am ajuns la Bucuresti, la un spital, acolo. Dar cand a intrat tata, parca s-a iscat o furtuna in spital. Bolnavii s-au zbuciumat, se intrebau unul pe altul: "Ce-i cu asta?". Simteau toti ceva. A inceput asa o zarva in tot spitalul, de se intrebau doctorii: "Ce e, ce s-a intamplat?". "Ia, o intrat un preot aici", ziceau. Si l-o dus pe tata la aparat si atunci un doctor a zis ca a venit prea tarziu. Dar tata radea si era vesel, de ne facea pe toti sa radem cu lacrimi.
Pe dupa-amiaza, tata ii zice fratelui meu ca poate sa se intoarca, sa se duca inapoi in sat. Fratele meu a plecat, dar s-o intors din drum si o zis ca ramane. Tata si-o scos aparatele alea din maini si au venit sa-l convinga sa i le puna la loc, dar el radea si spunea ca nu are nimic si se simtea atat de bine, ca l-o lasat in pace. A mai vorbit cu noi si iarasi a glumit de ne-a facut sa radem cu lacrimi. Pe urma se culca si zice: "Ei, copii, eu acuma trebuie sa plec". "Dar unde sa pleci iarasi?" "Unde plec eu... se duce toata lumea." Zic la fratele meu ca tata aiureaza. Fratele meu zice ca poate glumeste. Apoi, tata mi-a zis sa-i scot cozonac si sa-i dau. Am desfacut bagajele si i-am dat. Mi-a cerut apa si i-am dat. Apoi o aplecat capul de parca citea ceva si pe urma o luat numai trei bucatele, de trei ori si le-o dus la gura. Dupa fiecare inghititura de cozonac lua si cate o inghititura de apa. L-am certat cand am vazut cat de putin mananca, ca mai mult o fost deranjul ca le-am scos din bagaje, decat c-a mancat. El a zis incet ca acum e satul. Pe urma: "Mai copii, imi pare rau ca nu v-am putut darui mai mult. Iertati-ma!". A inchis ochii... si-o murit. Cand si-o dat sufletul, toti cei care erau in salon s-au inspaimantat, desi nu stiau ce se intampla. S-o starnit ca o vijelie, si-au pus paturile in cap - or fi vazut fulger sau ceva, ca noi eram singurii care nu vedeam nimica. Si-atunci a strigat o femeie: "A zburat ingerul!".
Nu ne venea a crede c-a murit. L-o luat si l-o pus pe un pat cu roti, iar doctorii i-o pus un bilet asa, pe piept, si ne-o zis unde sa-l ducem. L-am dus acolo, in camera aceea, si am vazut alaturi un sicriu, dar nu stiam ce-i cu el. Eram asa singuri si nu stiam ce sa facem. A doua zi, fratele meu s-o dus sa rezolve si sa caute sicriu, masina, cele ce trebuiau, iar eu m-am dus la posta, ca sa anunt in sat ce s-o intamplat. Dar n-o rezolvat nimic, peste tot era aglomeratie, abia peste cateva zile avea sa ne vina randul la masina si sa putem face sicriu. I-o cautat si pe ai nostri, lipoveni din Bucuresti, dar tot n-o facut nimic. Numai ce ne spune un om de acolo ca sicriul pe care l-am vazut era pentru parintele Manuil. "Da cine l-o adus? Ce ne costa?" Omul da din umeri si spune: "Asta-i sicriul pentru el. Aveti masina?". "Nu." "Mergeti cinci case mai incolo si intrebati." Am mers si acolo era un sofer care spune: "Cum il chema?" "Manuil Petrov..." "Il cunosc pe omul asta. Va duc". L-o dus pe tata a doua zi si tot satul il astepta, dar l-o adus cu o masina ca n-au cunoscut-o si a ajuns acasa la noi, nestiut. Soferul acela a zis cand a ajuns ca nu ii trebuie nici un ban.
Apoi, au inceput sa vina oamenii din sat. Nici nu stiu cum s-a facut inmormantarea, dar oamenii spuneau ca mirosea a moaste si ca au fost minuni. Multi prieteni de-ai lui s-or jurat ca l-au vazut in carne si oase in seara in care o murit, fiecare in alt loc. Si cizmarul lui din Bucuresti l-o vazut in seara aceea si i-o spus ca-si comanda ultima lui pereche de cizme. Si-apoi, cine-o comandat dinainte sicriul, cine-o vorbit cu soferul? Am aflat ca pe gropari nu s-a gandit nimeni sa-i plateasca, dar numa ce-or intrebat de bani, si pe mormant au aparut patru bancnote noi de o suta de lei. Eram in Saptamana Luminata a Pastelui in 1976. Abia de atunci ne-am dat seama cine o fost tata. Si de zeci de ani ne aducem aminte de cuvintele lui, care atunci pareau glume, dar care au prorocit cele ce aveau sa ni se intample. Pas de pas.
Nikolai Lipalit - dascalul bisericii din Carcaliu
- Am fost mult timp cu el. Si toate slujbele le-am facut cu el. Am fost cu el si la Jurilovca, si la Sarichioi, la Slava Rusa... Multe am cunoscut de la el...
- Se spune ca facea minuni...
- Ce sa va spun? O fost un sofer de autobuz, la Ita, care venea odata parca din Smardan. Si preotul se urca in autobuz, iar la jumatatea drumului, il vede din nou soferul ca merge pe jos si face semn sa fie luat, dar fara sa fi coborat inainte. L-a luat din nou si cand a ajuns in autogara iar a aparut. Soferul acesta a fost aici, la o sarbatoare, de Sfanta Treime. Voia sa spuna episcopului in biserica ce a vazut. Il chema Viorica, parca: "Eu vreau sa povestesc acum tuturor cazul acesta, ca sa stie si episcopul". Parintele Manuil, care era si el in biserica, a devenit asa, grav, si, fara urma de amenintare sau ceva, mi-a zis sa-i transmit ca daca vrea sa traiasca, atunci sa nu spuna, daca nu, atunci poate sa spuna. Eu am transmis soferului mesajul si el a spus ca vine alta data, dar nu a mai venit.
- Am aflat ca parintele a luptat in razboi de partea Romaniei. Cu ce simtamant a facut-o?
- Pai, a fost in razboi contra rusilor. Zicea ca noi suntem de nationalitate rusa, dar noi suntem romani si trebuie sa luptam normal, ca si ceilalti romani, pentru a ne apara tara.
- Minunile pe care le facea aratau ca avea un anumit har. Cum a ajuns sa aiba acest har parintele? S-a rugat in singuratate, a avut un duhovnic mai deosebit, un sfatuitor?
- Puterile astea s-au declansat cand a devenit preot. Pana atunci, n-a facut nici o minune si cum sa faca daca era un om simplu?! El vorbea cu ingerul. La noi in casa, venea o data pe saptamana. O data la sapte zile trebuia sa fie aici - zicea ca este trimis de inger. Zicea: "Ma iertati, dar eu sunt trimis de inger si trebuie sa fiu la voi. Ma obliga". Si nu era numai el care facea minuni, mai era cu el un om, pe nume Samson. Prima oara cand mi l-a recomandat parintele Manuil, inca inainte sa intre in casa si sa-l vad, am simtit asa, ca un cutremur, ceva m-a cutremurat. Abia apoi mi-a intrat in casa Samson si era un batranel, asa.
- Va aduceti aminte de oameni care s-au vindecat cu ajutorul parintelui Manuil?
- Un caz?... Apai chiar sotia mea. Avea o boala de piele care nu i se vindeca, tot i se scurgea ceva, un lichid de pe pielea capului. Psoriazis era, doctorii nu i-au dat, ani la rand, de capat. Si o pus-o parintele Manuil la post si rugaciune. Dar nu se facea bine dintr-o data, ci asa, intr-un an-doi de rugaciune s-o vindecat, de la o zi la alta. Si toti bolnavii pe care-i ajuta se faceau bine. Ii punea sa posteasca, fiecare dupa putere, si-apoi, din zi in zi, se faceau bine. Multi au fost cei pe care i-a ajutat, dar numai cei care se ajutau si ei se faceau bine. Mergea si le citea molifte si le dadea post sec tare.
- Postea si parintele?
- Apoi el manca tare putin, mai mult ca sa-l vada altii ca mananca, iar de baut, cred ca n-a baut niciodata in viata, doar atunci cand il urmareau si se prefacea, dar si aia era vodca transformata in apa. In Postul Pastelui, nu stiu daca manca ceva.
- Si cum era ca fire parintele Manuil?
- Manuil era calm. Cu multa liniste deslusea omului care venea la el totul, dar era si aprig. Dascalul Nikolai izbucneste in ras, potopit de amintirile de acum 30 de ani. Da din cap: "Mare, mare a fost parintele...". Nea Vasile, nea Vasile din Macin era sudor, el tot gardul asta din jurul bisericii l-o pus. Si avea nea Vasile o motocicleta ruseasca "Ij", grea, cred ca avea vreo 400 de kilograme. O venit in curtea bisericii si-o lasat motocicleta acolo si-a plecat ca sa-si vada de treburile lui. Parintele Manuil vine din comuna si vede motocicleta. O ia in brate si o duce asa, ridicata, ca sa nu lase urme, la un vecin in curte: "Uite vecinule, tine-o putin!". Nea Vasile vine si unde era motocicleta? Nu vede nimic, nici macar urme: "Unde mi-i motocicleta?". Preotul nu zicea nimica si statea acolo, intr-o parte, foarte serios. Nea Vasile aproape sa planga, ca pe vremea aceea abia vedeai pe strada masina sau vreo motocicleta. Milos, parintele spune: "Vezi, du-te in curte, ca acolo-i si motocicleta ta". Nea Vasile, in loc sa se bucure, incepe sa-si faca cruci: "Cum, cum ai dus-o, ca n-avem urme pe jos ca sa o fi dus pe roate?!". "Pai, da stiu eu cum ti-am dus-o? Cred ca am luat-o, am ridicat-o si ti-am pus-o aici." "Dar chiar asa, patru sute si ceva de kilograme?" Parintele Manuil ridica din umeri: "Da eu crezi ca stiu cine ma ajuta, de mi-o dat atata putere sa o ieu si s-o duc acolo?".
Samson - evocarea Dusiei Lipalit, fiica dascalului
- Batranul Samson, cel venit din Moldova, era sobru din fire, dar si glumea. Zambetul lui nu era aspru, nu stiu. Era un om diferit - era calm, atat de calm, nu stiu daca exista asa oameni. Iesea o pace din el... N-am mai intalnit asa oameni. Si cand i se puneau intrebari despre politica, despre viitorul unui copil - ca venea lumea si il intreba - el raspundea dupa cateva secunde, niciodata nu raspundea imediat si mereu cu capul in jos, asa, plecat. Niciodata nu se imbraca gros. Iarna era frig, ger - el umbla imbracat in camasa subtire.
Apoi, cand venea la noi acasa se uita in bazin daca avem apa si zicea: "Aoleu, ce putina apa aveti!". Si se izola acolo, in camera lui, o zi-doua. A treia zi ploua. De cate ori venea el, ploua de doua-trei ori...
Mergeam pe strada cu mama si cu el spre biserica si trecea un tanar. Si el a zis despre ala ca nu va trai mult. L-am intrebat de ce: "Pentru ca Il huleste pe Dumnezeu". Dar noi vedeam ca se duce des la biserica si n-am crezut. Un an dupa aceea, a murit. A fost calcat de tren. Un preot i-a facut apoi lui tata zile amare si tot batranul Samson a zis ca nu va trai mult pentru ceea ce a facut. Si asa a fost. Casa noastra a fost persecutata din cauza batranului Samson. El zicea ca vrea sa moara la noi in casa, dar n-a murit la noi, pentru ca nu a vrut ca tata sa stea in puscarie. Si a preferat sa moara la Braila. Securistii stateau in curte. Parintii ieseau la toaleta si ii vedeau cum stateau in curte. Am fost la inmormantarea lui. In urma lui mirosea a moaste.
- A tamaie?
- Nu, tamaia are un alt miros. Era un miros specific. Nu era nici de trandafiri, nici de zambile, nici de brad... E ceva care nu se poate compara. Am mai intalnit doar moaste cu acest miros.
- Samson era preot sau mirean?
- A, nu, era mirean. Era insa foarte apropiat de parintele Manuil. Dupa moartea parintelui Manuil, a spus: "O parte din mine ramane aici, jumatate acum e in alta parte". Au murit la zece ani unul de celalalt.
Odata, fratii mei s-au dus la Resita, impreuna cu batranul Samson. Avea proprietatea ca simtea aurul si-l gasea cu bagheta de alun. Si au cautat impreuna aur in munti, numai ca au trebuit sa se hraneasca cu ceea ce manca batranul. Si-au mancat numai cartofi fierti, doua saptamani, dar ii mancau numai dupa ce apunea soarele, de au venit acasa numai piele si os. De fapt, batranul, sub pretextul acesta cu aurul, i-a invatat pe fratii mei o multime de lucruri in cele doua saptamani. Unul dintre ei a si ajuns arhiepiscop al Canadei, Statelor Unite si Australiei.
- Samson era lipovean?
- Era tot lipovean, dar nu de aici, ci din Bucovina. Parintii i-au murit de mic, fratii i-au murit, iar el ramasese singur. Se spune ca pana la varsta de 9 ani a stat undeva in padure, cica oamenii l-au gasit intr-o scorbura. Cand au aflat de el, au venit in padure sa-l ia, dar el era deja crescut in scorbura si nu-l puteau scoate si a fost nevoie sa taie scorbura cu ferastraul. Pe urma, a locuit in Resita, a lucrat in Resita la un combinat...
Multe am auzit si de la altii despre el. Daca nu voia sa fie pozat, iesea fotografia alba, numai cu conturul lui. Stia foarte multe despre religie si, la fel ca si parintele Manuil, era foarte interesat de Iugoslavia. Nu stiu de ce. Au ajuns amandoi acolo de multe ori, nestiuti de nimeni. Spuneau ca ar fi trebuit sa ramana acolo, in Iugoslavia, dar ei iubeau prea mult tara asta. Spuneau ca Romania o sa aiba un viitor spiritual deosebit si ca multi sfinti vor veni aici, in trup. Ei au fost un fel de vestitori.
La sfarsit de poveste
Astazi, din cei 5000 de locuitori ai comunei Carcaliu, mai mult de 1000 sunt in Italia si cateva sute in S.U.A. Simion Petrov, fiul parintelui, este in Italia, la fel si nepotica pe care a iubit-o atat. Lipovenilor care au ramas li s-a impus pur si simplu Biserica lipoveneasca si portul traditional, cu barba si plete, precum si frecventarea bisericii. Asa ca sambata seara si duminica dimineata satul se transforma intr-un spectacol: cateva sute de lipoveni merg la biserica in port popular, cu rozariile traditionale si cu... telefoanele celulare, care sunt nelipsite in fiecare casa (ca sa poata tine legatura cu copiii din strainatate, care sunt strans legati de parinti). Sunt o comunitate instarita, harnica, si ai un gust amar ca la noi, in satele romanesti, nu vezi atatia oameni mandri de traditia si de credinta lor.
Ilie Tudor
*) Sub titlul acesta vom prelua, periodic, cele mai bune reportaje publicate in "Formula As". Dorim sa editam un volum. Asteptam si propunerile cititorilor nostri "fideli", posesori de colectii ale revistei. Cele mai bune sugestii vor fi rasplatite cu abonamente pe un an.