Corespondenta din Spania
Adio, Valladolid!
Am scris cu multa strangere de inima acest titlu! Intr-adevar, e greu sa te desparti de un oras-bijuterie. Un oras-chintesenta a Frumosului, a Mandriei - aceea de a nu-si fi plecat niciodata "fruntea" in fata incercarilor Istoriei.
Prima atestare a acestui superb oras apare la 7 aprilie 1084 - pe cand el se numea Ualaolit. Dar urme ale unei vietuiri umane se pierd pana... hat! in neolitic! Iar primii locuitori ai "zonei" pare sa fi fost celtii.
"Sarind" peste o mare felie de timp, sa amintim ca in secolul al Xiii-lea, regina Maria de Molina si sotul ei, Sancho al Iv-lea, dovedind o mare inspiratie artistica, dispun dezvoltarea urbanistica a orasului. Asa incat, tot in aceasta binecuvantata epoca, ia fiinta la Valladolid primul centru universitar.
Secolul al Xvi-lea se dovedeste a fi si el unul benefic pentru magnificul oras in devenire. In acea vreme apar multe dintre cladirile monumentale care justifica pe deplin orgoliul locuitorilor de ieri si de azi ai magnificului Valladolid... O cetate care, in secolul al Xvi-lea, datorita lui Cristofor Columb, devine un important centru politic. Cat despre faima culturala a orasului, sa amintim doar ca Miguel de Cervantes, genialul scriitor spaniol, si-a trait o buna parte din viata aici. Si tot aici s-a nascut Filip al Ii-lea, monarh care a stapanit "un imperiu in care soarele nu apune niciodata"...
In ciuda acestei orgolioase istorii, orasul nu te copleseste. Cladirile - vechi de secole -, cele care, prin ochii ferestrelor au urmarit regi si regine surazand ori lacrimand, urcandu-se pe tronul gloriei ori coborand de pe el, izgoniti de istorie, aceste cladiri de o magnifica sobrietate nu te apasa. Se lasa privite, admirate, mangaiate de privirea noastra incetosata de emotie, de parca ea, emotia noastra, le-ar ocroti ca o pavaza stravezie, dar tenace, impotriva trecerii timpului.
Orasul nu te copleseste, pentru ca are o caldura a lui - o caldura aspra, daca se poate spune astfel. E ca o gazda sobra, care nu te sufoca cu imbratisari, nu-ti promite mare lucru, dar te primeste in caminul ei, te "omeneste" cu ce are mai bun si-ti mai da si cheile casei. Adica te lasa sa-i cutreieri incaperile, chiar si pe cele mai ascunse. Si te mai lasa sa-i si cunosti firea.
Or, "firea" acestui oras inseamna, in primul rand, frumusetea lui. Casele, cu cate trei-patru caturi, sunt construite mai toate din piatra alba si marmura, prezenta nu numai pe "obrazul" cladirilor, ci si in baile din hoteluri, pe culoarele lor somptuoase ori obisnuite, pe scarile si pardoselile de la intrarea in cinematografe, in restaurante, ba chiar si la toaletele de peste tot (toalete de o curatenie impresionanta - chiar si in cele mai modeste berarii!). Pana si unele trotuare sunt decorate cu marmura! Iar in zona semafoarelor, pe la trecerea de pietoni, marginea lor e aplatizata, pentru ca batranii, bolnavii in carucior sau sprijinindu-se in baston, sa poata traversa mai lesne!
Restaurantele sunt pe masura frumusetii orasului. Si foarte "generoase"! La unele restaurante - cu meniuri fixe - cu doar 7 euro poti manca 3 feluri excelente, la alegere, infulecand paine tip "lipie" cat cuprinde. Iar berea ori vinul (alb sau rosu, excelent) sunt "in pret"...
Generozitatea a presupus si modul impecabil, impresionant chiar, in care a fost organizat tot Festivalul de film de la Valladolid. "Acreditatii" gaseau in fiecare dimineata, in casetele lor, tot materialul informativ necesar unei temeinice documentari. (Din pacate, si aici, totul in spaniola!) In fiecare dimineata, la plecarea spre proiectii, in holul hotelului (unii dintre noi au fost cazati de organizatori in superbul hotel "Felipe Iv" - de 4 stele!), gaseai numarul "la zi" - lucrat peste noapte - din buletinul festivalului, "Seminci", doldora de toate informatiile necesare unui "acreditat" - despre filme, autorii lor, poze pentru e-mail, ba chiar si - macar aici! - unele mici rezumate in engleza cu privire la tema filmelor, prezentate sau nu in concurs. Cat si, cu mare precizie, informatii privind ora si locul (cinematograful) in care vor avea loc proiectiile concomitente! Sufletul acestei exceptionale organizari se cheama Luiza Carbahosa, una dintre putinele spanioloaice frumoase, inca tinere, pe care le-am vazut in cele doua saptamani de Valladolid!
In acest scurt rastimp, orasul mi-a aparut foarte curat, maturat zilnic, din ora in ora, cu parcuri multe, ingrijite. Florile si pomii, ca si iarba, o duc ca in rai. Nimeni nu vandalizeaza bancile cochete de lemn, nu murdareste trotuarele cu hartii, cu mucuri de tigari.
La Valladolid am vazut un singur amarat, pe strada, mereu in acelasi loc, la "poalele" unui bloc somptuos. Am vazut si trei tiganci cersind zglobii si care au venit spre noi vorbind... romaneste.
In dreptul extrem de elegantului magazin "El Corte Ingles", intr-o zi fara soare, spre pranz, mi s-a facut brusc dor de-acasa... Un barbat inca tanar, imbracat ponosit, cu basc ponosit, canta la acordeon, parca a jale: "Du-ma acasa, mai tramvai"... M-am oprit in dreptul lui, iar el m-a privit de parca ar fi inteles ce se petrecuse in clipa aceea in inima mea. Da, el, omul acela ponosit ca si hainele, ca si bascul lui, a intuit ca, daca asa, intr-o joaca, Dumnezeu mi-ar fi trimis din cerul plumburiu un tramvai-magic-de-intors-Acasa, eu l-as fi luat si as fi pornit pe loc spre tara mea, fara sa mai privesc nici o clipa inapoi...
N-as mai fi privit inapoi nici spre fantanile inalte, sopotitoare, nici spre statuia lui Cervantes, nici spre Catedrala, nici spre magnifica Piazza Mayor, aproape la fel de frumoasa ca Piata San Marco, giuvaierul falnicei Venetii...
Acum, de-aici, de la Madrid (alta minune a lumii!), nu doresc sa insir premiile care s-au dat la Valladolid. Presupun ca ele au aparut la timp in presa noastra.
Atat doar ca si aici - ca si la Cannes, ca si la Venetia, ca si aproape pretutindeni - au functionat unele influente. Astfel incat niscai premii au alunecat si spre unele zone de interes politic (vezi Afghanistan, vezi Iran). S-ar putea afirma, asadar, ca adesea criteriul politic o ia inaintea criteriului artistic.
Din fericire, au fost si cateva premii pe deplin meritate - vezi cel pe care l-a luat Sofia Coppola pentru filmul ei, "Lost in Translation", despre care am scris in numarul trecut. Ca si premiul acordat impresionantei creatii a actritei Helen Buday din filmul australian "Alexandras Project". Pe deplin meritate au fost premiile acordate filmelor de animatie. M-a impresionat in mod deosebit filmul lui Adam Elliot - un foarte valoros regizor de filme de animatie din Australia -, care semneaza istoria dramatica a unui emigrant polonez, ajuns in America visurilor sale. El se cheama Harvie Krumpet si, de-a lungul unei vieti pline de nenorociri, isi vede destinul zdrobit de o societate supusa conventiilor... M-a bucurat nespus premiul luat de neamtul Werner Becker pentru zguduitorul sau film "Good-bye, Lenin", povestea unor alte destine zdrobite, in cazul acesta, in urma... caderii zidului Berlinului. Ma intreb insa de ce nu a luat nici un fel de premiu excelentul film al australiencei Jane Campion, "In the Cut"? Cu o maiestrie care-ti taie rasuflarea, regizoarea (inspirandu-se dintr-o carte de mare succes) descrie povestea unor asasinate in serie, in "mijlocul" povestii aflandu-se o profesoara de engleza (Meg Ryan - mai buna ca in toate filmele ei la un loc). Am mers "la sigur" cu acest film in palmares si, din pacate, m-am inselat.
M-am inselat si in privinta filmului "nostru" - "Maria". La proiectia din cocheta sala "Roxy", filmul lui Calin Netzer (aflat nu in concurs propriu-zis, ci la sectiunea "Meeting Point" ("Punct de intalnire") starnise mult interes in randul publicului tanar. Din pacate, la inchiderea festivalului, in jurul "Mariei" s-a asternut tacerea. S-ar putea ca lumea filmului sa se fi saturat de dramele specifice "tranzitiei". De tragediile "marunte" petrecute zilnic, chiar si azi, in tarile "fost comuniste".
Silvia Kerim
Madrid, noiembrie 2003
Carte
Selectia Formula As
Graham Greene, "La drum cu matusa-mea", traducere de Petre Solomon, Editura Polirom (tel. 021/313.89.78), 368 pag. Graham Greene (1904-1991) a trait destul ca sa se bucure de popularitatea romanelor lui in lume, incepand din anii 50, popularitate la care au contribuit si ecranizarile, de la celebrul "Orient Expres" la "Omul nostru din Havana", "Comediantii", "Americanul linistit". Toate - filme de suspans si actiune, dar fara schematismul si violenta exacerbata cu care ne sufoca televiziunile la ore de maxima audienta. Caci Graham Greene nu e un scriitor de serie B, el se foloseste doar de intriga "politista" ca de un vehicul al unei viziuni mai ample asupra lumii: aspiratiile umane spre iubire, libertate, dreptate sunt opuse materialismului crud, prostiei, ticalosiei si jocurilor politice. (Convertirea la catolicism la 22 de ani i-a marcat opera, furnizandu-i o grila de interpretare a lumii, iar experienta de spion in Serviciul Secret Britanic i-a fost o importanta sursa de inspiratie. Viata acestui englez deloc linistit e ea insasi un pasionant roman si ar fi bine ca macar una dintre cele trei autobiografii pe care le-a publicat sa fie tradusa si la noi.)
Pana prin anii 50, cartile lui, apartinand unui soi de romantism modern, infatisau mai ales aspecte tragice ale conditiei umane. Mai apoi, viziunii sumbre incepe sa i se substituie una tragicomica, impregnata de absurdul existential, iar romanele castiga in intensitate dramatica si culoare, date de umorul englezesc, de farmecul personajelor si de misterul ce le inconjoara, risipit pe parcurs, dar nu de tot. Din toata opera lui Graham Greene, cartea mea favorita e cea pe care v-o recomand azi si despre care el insusi marturisea in 1969 ca a scris-o ca sa se distreze. Intriga acaparatoare, care te tine cu sufletul la gura, personaje memorabile, decoruri reale, pline de parfum local, situatii imprevizibile exista in celelalte romane ale lui. In "La drum cu matusa-mea", originalitatea si hazul nebun sunt date de cele doua personaje principale si de relatia speciala dintre ele. Henry Pulling, care povesteste intamplarile, e un burlac trecut de 50 de ani dintr-un linistit orasel de provincie, pensionar dupa zeci de ani petrecuti in birourile unei banci. Extrem de conformist, nesarat si ordonat, el nu are vicii (rodul educatiei unei mame bigote si autoritare), singura lui placere fiind cultivarea gherghinelor in gradina casei, un hobby inofensiv. La incinerarea mamei sale o intalneste pentru prima oara pe Augusta, sora acesteia, cu care familia rupsese relatiile din motive obscure, in urma cu o jumatate de veac. Septuagenara trasnita, plina de vitalitate si personalitate, se releva a fi exact opusul cumintelui nepot lipsit de imaginatie si sentimente. Ea il antreneaza pe Henry in aventuri bizare si periculoase, ce ii poarta de la Paris la Istanbul si pana in Paraguay. Pe parcursul acestor calatorii pline de ilegalitati si incercari tensionate, matusa Augusta ii povesteste insotitorului buimacit fragmente din trecutul ei de curtezana, din relatiile ei amoroase cu escroci pagubosi si plini de farmec, cu aventurieri si marginali. Toate esecurile nu i-au epuizat insa pofta de viata, disponibilitatea pentru nou, nevoia de actiune, curajul de a face fata unor provocari dure. Incetul cu incetul, sub influenta matusii Augusta, anostul Henry prinde gustul aventurii, al riscului, iar viata lui de pana atunci, cu gherghinele si tabieturile zilnice, ii apare plicticoasa, falsa. Incepe sa nutreasca o anumita afectiune pentru batrana nastrusnica si isi asuma incurcaturile in care se baga aceasta, in virtutea unor amoruri vechi. Mai mult, punand cap la cap franturi de povestiri si confesii, sfarseste prin a intelege ca e chiar fiul Augustei, iar secretul de familie ascuns atatia ani il face sa-si reconsidere tatal. Povestit asa, subiectul aduce a melodrama, dar umorul, savoarea dialogurilor si a situatiilor, ironizarea specificului britanic si a respectabilitatii sociale, alertetea cu care se succed evenimentele, vizualitatea decorurilor exotice, arta portretelor de personaje secundare - toate fac din "La drum cu matusa-mea" o lectura distractiva, pentru serile cand la televizor sunt numai explozii, crime, batai, impuscaturi si maniaci sexuali.
Adriana Bittel