Dorina Mihai
- campioana mondiala la sabie -
"Cand am coborat din avion si am vazut atata lume,
mi-a venit sa o iau la fuga"
Desi scrima este o Cenusareasa a sportului romanesc, din coltul ei plin de umbra a tasnit o noua printesa in balul succesului international: Dorina Mihai, stralucita campioana mondiala la sabie. Neasteptata si nesperata, victoria ei a urcat tricolorul mai sus ca drapelele unor tari puternice si bogate, in care aurul din sport se obtine cu aur si nu doar cu sacrificii si umilinte. Cu atat mai dulce victoria!
Cu atat mai mare meritul campioanei. Cu atat mai curios reporterul...
"Nici nu stiu ca am fost copil"
- Ai 22 de ani si esti proaspata campioana mondiala la sabie. De unde ai aparut, Dorina?
- Din Bucuresti, unde m-am nascut, si din lotul olimpic de scrima. Dar lumea nu ma cunoaste, pentru ca pana acum nu am avut cine stie ce rezultate, chiar daca scrima este viata mea de peste paisprezece ani. De fapt, cariera mea a pornit de la o minciuna: eram in clasa a Ii-a, chiar eram cea mai buna din clasa la invatatura, cand, la un moment dat, a venit un antrenor care alegea copii pentru scrima. A chemat vreo doua sute, dar eu i-am spus mamei inca din prima zi ca ma alesese deja pe mine. Imi doream nebuneste sa tin floreta in mana. Pana la urma, minciuna s-a "implinit", pentru ca din cei doua sute de copii am ramas numai eu.
- E destul de bizar ca la opt-noua ani, o fetita sa-si doreasca sa practice un sport baietesc. De ce n-ai ales gimnastica ritmica, de exemplu?
- Nu stiu de ce, cred ca am o fire mai bataioasa, mai rapida, mai agitata, cu reflexe mai bune. Am facut unsprezece ani de floreta, dar la disciplina aceasta echipa era gata formata, erau deja Laura Badea, Roxana Scarlat, nu prea mai aveam sanse. Acum vreo sapte ani, au inceput sa fie pregatite sportive si pentru sabie, iar d-l Oancea, care imi devenise antrenor, m-a indemnat sa incerc cu aceasta arma. N-am vrut nici in ruptul capului, floreta era pasiunea mea, sabia nu mi se parea deloc eleganta, prea baietoasa. Si acum mi se pare la fel. Dupa vreun an si jumatate, m-am hotarat, totusi, sa renunt la floreta. Deci, fac sabie de cinci ani. Acum nu mai regret schimbarea, dar tot floreta mi-e mai draga.
- Practici sportul din clasa a Ii-a, o varsta la care multe fetite mai viseaza papusi. Cum s-a impacat performanta cu joaca din fata blocului, cu copilaria, in general?
- Ce copilarie?!... Nici nu stiu ca am fost copil. Stii cum era? Dimineata ma duceam la antrenament, la pranz venea mama sau bunica si-mi aducea ghiozdanul, ma duceam direct la scoala, dupa care iar venea mama si ma ducea la meditatii (romana si matematica). Ajungeam acasa pe la zece seara. Ce joaca, ce prieteni?! Adormeam mancand.
"Am avut momente cand voiam sa renunt"
- O imagine standard a micilor campioni romani: de mana cu mama, cu tata, cu bunica sau cu bunicul, prin tramvaie si troleibuze spre salile de antrenament. Si tu iti imparti gloria cu familia?
- Parintii m-au sustinut intotdeauna. A fost foarte greu pentru ei, noi n-am fost niciodata bogati, suntem patru copii, de mici bunica statea cu noi, a fost un mare efort pentru ei ca eu sa pot face sport de performanta. Mai ales ca la un moment dat trebuia sa ne cumparam singuri echipamentul, care era foarte scump. E drept ca am invatat tot timpul foarte bine, chiar daca liceul l-am facut in orase diferite, in functie de locul in care se stabilea lotul olimpic (clasa a Ix-a am facut-o la Satu Mare, a Xi-a si a Xii-a la Brasov). Sa stii ca am avut momente cand am vrut sa renunt la scrima, dar ai mei chiar au insistat foarte mult sa perseverez. Chiar si asta vara am vrut sa ma las. Am avut mari probleme cu spatele, cu genunchii: mi-am zis ca, decat sa nu mai pot merge la treizeci de ani, mai bine ma las. Ce-i drept, eram si foarte dezamagita, nu reuseam sa castig nimic, parca eram o turista la fiecare concurs, incepea sa-mi fie rusine. Ma simteam inutila. Dar parintii, prietenul meu m-au certat, m-au incurajat. Iar eu mi-am adus aminte de anii irositi ai copilariei, de sacrificiile familiei pentru mine, si asta m-a montat de fiecare data. Si-apoi, conteaza foarte mult si colegii, cei care sunt zi de zi langa tine, care inteleg prin ce treci. Laura Badea este un om care m-a ajutat si m-a incurajat enorm; este ca o sora mai mare pentru mine, o iubesc foarte mult, chiar o sa-mi fie nasa de cununie la anul. Eu si prietenul meu, Cristi (Cristi Lupu, rezerva in echipa masculina de sabie a Romaniei - n. red.), suntem impreuna de trei ani si am fi vrut sa ne casatorim, dar, sincera sa fiu, nu stiu daca am stat o luna impreuna in anul acesta. Cantonamentele noastre nu coincid. Dar chiar daca s-ar intampla, antrenorii nu ne lasa sa stam impreuna, desi suntem ca si casatoriti. Eu si Cristi suntem un cuplu, Irina si Mihai Covaliu, un altul. Intr-un fel, au dreptate: daca am sta impreuna, n-am mai fi la fel de concentrati, desi, cand il am aproape, Cristi imi da multa liniste... Este singura persoana in prezenta careia ma linistesc deplin. Un mare ajutor mi-l da si antrenorul meu, d-l Oancea, dar sfatuitorul meu principal in ceea ce priveste sabia este Mihai Covaliu. De el ascult cel mai mult, daca imi spune sa stau in cap, asa fac. Este un sportiv extraordinar. Si el, si Laura stau la sala ore intregi dupa antrenamente, noi suntem obositi, plecam acasa, si pe ei parca-i uita timpul acolo, se antreneaza necontenit. Ii apreciez enorm, as vrea sa ajung si eu la seriozitatea si curajul lor de a nu renunta niciodata.
"Trebuie sa confirm, sa ajung la Olimpiada"
- Ei, acum esti campioana mondiala, eforturile si zbuciumul tau au fost rasplatite cu aur. Cum e sa fii acolo, in varf?
- Drept sa-ti spun, nu ma asteptam sa castig. De fapt, eu nici nu trebuia sa merg in Cuba, pentru ca Federatia nu avea bani sa plateasca deplasarea intregii echipe. Pana la urma, s-au impartit cheltuielile: clubul Dinamo a platit unei sportive, Steaua - alteia, iar Federatia mi-a platit mie. In ce priveste victoria, nu mi-am dat seama ca am ajuns campioana mondiala decat acasa. Toata lumea a reactionat foarte frumos, in frunte cu presa. Eu nu sunt obisnuita cu laudele. Cand am coborat din avion si am vazut atata lume, pur si simplu mi-a venit sa o iau la fuga.
- Castigi un campionat mondial si nu-ti poti controla sentimentele?
- Eu nu ma pot preface, reactionez cu sinceritate. In acelasi timp, sunt de-ajuns de independenta, nu-mi place sa mi se spuna ce sa fac. Chiar si antrenorul trebuie sa-mi dea sfaturile calm, sa nu fie repezit, sa nu tipe, ca ma pierd, nu mai sunt sigura pe mine. Daca el e agitat, ma agita si pe mine. Acum, la Mondiale, i-am zis ca am nevoie de sfaturi "calme" si, ca sa fie sigur ca rezista, a luat bietul de el niste calmante.
- O sa ai si tu nevoie de ele, dar din alte motive: sa nu ametesti de pe urma succesului...
- Nu. Sunt sigura ca viata mea nu se va schimba dupa acest rezultat deosebit, eu voi ramane intotdeauna aceeasi, desi stiu ca de-abia acum incepe greul, acum lumea ma priveste altfel, trebuie sa-mi confirm valoarea, sa ma calific la Olimpiada. Mai am trei concursuri in care trebuie sa ating o finala ca sa merg la Olimpiada. Asta este si visul cel mare. Chiar atunci cand esti campion mondial, gandul tot la Olimpiada iti este.
"Vorbeam singura: "Hai, Dorina, hai, ca poti!""
- Dorina, ce gust are victoria? Cum te simti acolo, pe podium, cand tricolorul atinge punctul cel mai inalt al catargului?
- Chiar cu o seara inainte ma uitam la televizor si Covaliu castigase medalia de argint. Stateam singura in camera si am inceput sa plang. Plangeam pe bune si-mi ziceam: "Doamne, cand o sa ajung si eu asa, sa iau o medalie?". Ma gandeam la parinti, la toti cei care asteapta si de la mine clipa victoriei. Si uite ca a doua zi... Adevarul este ca m-am simtit foarte bine in ziua aceea, am "tras" bine si in calificari, si in eliminari. Mi-am zis: "Asta este ziua ta, alta sansa ca asta n-o sa mai ai!". De cand am intrat in primele opt, am stiut ca voi lua o medalie. Imi vorbeam cu voce tare, chiar atunci, inainte sa ajung in finala, vorbeam singura: "Hai, Dorina, ca esti mai buna! Hai, ca poti!". Se uitau toti la mine, unii radeau de cum vorbeam asa, singura, dar pe mine m-a ajutat. In meciul decisiv, chinezoaica Xue Tan (campioana mondiala en titre) m-a egalat la 14 dupa ce eu condusesem cu 14-10. Antrenorul incepuse sa trepideze langa mine, dar m-am dus si i-am spus ca, oricum, tusa decisiva va fi a mea si voi castiga. Si asa a fost.
- Fiecare sport, fiecare meserie are taina ei. Care este partea nevazuta, "chichita" scrimei?
- Secretul este sa simti cat mai bine distanta dintre tine si adversar. Daca ai simtit ca esti la distanta optima, nu poti rata. Conteaza foarte mult si sa-ti cunosti adversarul, iar noi ne cunoastem foarte bine, ne stim stilul, oricum, m-am intalnit de mai multe ori cu fiecare din concurente. Eu mai am un mic secret: folosesc din cand in cand miscarile de la floreta, iar asta debusoleaza un pic adversarul. Este un avantaj al meu. In orice caz, "batalia" poate dura o fractiune de secunda. Acolo este cheia, in acea fractiune. Mai trebuie sa stii sa-ti dozezi efortul, in costum este foarte cald, casca e grea. Concentrarea este si ea foarte importanta: sa nu te distraga nimic, sa nu-ti fuga mintea. Eu nu am superstitii, nu am nici un "ritual" special inainte de vreo intalnire. Cu o exceptie: inainte de fiecare concurs spun o rugaciune si ma inchin. Atat. Asa am fost crescuta; fara rugaciune si fara sa merg la biserica, parca nu am curaj. In rest... Scrima poate fi un sport indeajuns de longeviv, poti concura si pana la patruzeci de ani, daca te tin picioarele, sanatatea. Dar asta se intampla cam rar. Eu am facut entorsa de gradul patru in decembrie, in timpul unui concurs. Din pacate, toti scrimerii sufera de lordoza, din cauza pozitiei de garda, toti au probleme cu genunchii. Majoritatea scrimerilor sunt chiar operati de lordoza. Si Laura s-a operat, nu demult.
- Exista, asadar, si reversul medaliei. Gustul amar al mierii...
- Oho! Si dac-ar fi numai bolile... Uite, cand am fost acum doi ani la un concurs in Italia, Federatia nu avea bani sa plateasca drumul cu avionul decat pentru doua sportive si, ca sa poata sa se deplaseze toata echipa, am hotarat sa mergem cu un microbuz. Concursul s-a tinut la Foggia, in sudul Italiei, foarte departe. Pe drum ni s-a stricat masina, dar am reusit sa o reparam; inapoi insa, chiar intr-un tunel, ni s-a ars motorul, masinile treceau cu viteza mare pe langa noi, era chiar infricosator. Pana la urma, am reusit sa o impingem afara din tunel si au venit sa ne tracteze. Problema era ca noi nu aveam nici un ban. Am sunat in tara si ne-au zis ca era un autocar spre Romania, cu ceva locuri libere, care venea la douasprezece noaptea (cand am sunat era patru dimineata). Autocarul respectiv facea, de fapt, un ocol pentru noi, am reusit tot prin telefon sa-i convingem sa ne ia fara bani, cu promisiunea ca platim in tara. Asa ca am stat intr-un bar, de la patru la noua dimineata, cand s-a inchis, si intr-o benzinarie, tot restul zilei, intr-un frig groaznic, de-a trebuit sa facem cu schimbul si sa ne mai incalzim in cabinele telefonice, inveliti cu prosoape. A fost ingrozitor. Ce sa-ti mai spun? Ca acum, in Cuba, inainte de finala, mi-a venit o usa din aia grea in cap, de-am lesinat, n-am mai stiut de mine?! S-au speriat toti, mi-au zis: "In sfarsit, ai ajuns si tu in finala si stai lesinata pe jos". Acum e amuzant, atunci n-a prea fost. Eh, ma mai plang si eu, dar sa stii ca sunt, totusi, momente fericite.
"Nu am sa plec niciodata din Romania"
- Ce ti-ar fi placut sa faci daca nu alegeai scrima?
- Mi-ar fi placut foarte mult sa dau la Facultatea de Geografie, sa lucrez apoi in turism, dar nu am avut cum, din lipsa de timp. Sunt in schimb studenta la Iefs, este singura facultate pe care cariera mea sportiva mi-o permite. Imi place sa gatesc, chiar fac mancare de doua, trei ori pe saptamana. Iar in rest, singura distractie este sa merg cu prietenul meu la Breaza, in cate un weekend. El are o casuta acolo si ne place foarte mult sa ne relaxam impreuna, in locurile alea frumoase.
- Te-ai gandit vreodata sa pleci din Romania?
- Nu. Nu am sa plec niciodata din tara. N-as putea. Am aici tot ce-mi trebuie.
Bogdana Tihon