Frumoasele
La targul de toamna de pe Valea Doftanei s-a organizat un concurs
de "miss" pentru vaci. Prilej de emotii si de orgolii,
dar si o extraordinara poveste de dragoste dintre
taranul roman si vacuta lui
Targ de tara pe Valea Doftanei... Ne aflam intr-un loc unde traditia se amesteca in praful noilor vremuri, unde taranii adevarati, cu fetele lor serioase, puncteaza in mod fericit multimea pestrita si vesela, venita la iarmaroc. Ignor cu desavarsire scena din lemn de brad si muzica ce se revarsa de-acolo, ignor tarabele multicolore si mirosul de pastrama si tuica fiarta, ignor vanzatorii ambulanti de orice, fiind atent mai curand la toamna rotunda care se pravaleste de pe dealurile dimprejur peste noi. Si, mai ales, sunt atent la tarani. Ii recunosc usor dupa haine si dupa fete, dupa expresia lor concentrata si atenta, dupa privirea plina de buna-cuviinta, ascunsa sub palarii, dupa felul in care-si tin mainile, niciodata in buzunare, ci asezate stangaci, pe langa o vipusca imaginara a pantalonilor de postav, ca si cand n-ar sti ce sa faca cu ele. Mainile taranilor in stare de repaus sunt ca niste animale stinghere. Timide. Speriate ca nu au rost.
Strabat, asadar, marea multime, vanand cu privirea fetele adevaratilor tarani. Sunt putini, imi spun, sunt pierduti, rataciti in mijlocul omenirii pestrite, al notabilitatilor locale care vorbesc sus, pe scena, dublate de invitati de la Bucuresti. Intre ei si restul lumii e o ruptura, desi se presupune ca toata aceasta vesela serbare in aer liber are un substrat taranesc.
Dincolo de multime si de agitatia colorata, de cantecele si promisiunile electorale rostite la microfon, dincolo de tarabele cu nimicuri baltate si sclipitoare, acolo unde zgomotul talciocului se aude numai ca un vuiet inform, la capatul ierburilor, acolo sunt taranii pe care ii caut. Ii zaresc deja, aliniati cumva la distanta, umbland nelinistiti in lumina moale si rece a toamnei, framantand, sub bocanci sau sub cizmele de cauciuc cu care sunt incaltati, iarba a ceea ce a fost un teren de sport. Femeile poarta basmale, iar barbatii palarii obosite de fetru.
In spatele lor, aliniate cuminti, dincolo de o bariera din lemn, sunt vacutele satului, vacutele lor, ale acestor tarani de pe Valea Doftanei. Un fel de fierbinteala se ridica deasupra, un fel de tremurare a aerului rece, in care se amesteca respiratia blandelor animale, dar si emotia acestor oameni de treaba, veniti aici de pe dealurile dimprejur pentru... concursul de frumusete. Caci despre asta este vorba, despre un concurs de frumusete pentru vaci. Vedetele sunt acolo, aliniate in soarele toamnei, iar dincoace de lunga bariera din lemn sunt stapanii. Emotionati, jenati de prezenta atator straini, se foiesc in permanenta in sus si-n jos, se sucesc, neuitand niciodata sa-si mangaie "candidata", sa-i arunce o vorba de incurajare, s-o scarpine putintel pe bot. Iar vacutele, la randul lor, simt ca se intampla ceva deosebit, ca aici e vorba despre ceva special. Poate ca pur si simplu simt emotia stapanilor lor si de aceea framanta pamantul sub copite, se lasa de pe-un picior pe altul sau chiar mai "dau glas" uneori.
Sunt vreo 30 de concurente la concursul de frumusete, numai ca dinspre sat continua sa soseasca altele si altele. Periate, stralucitoare, impodobite cu ciucuri rosii la gat si in cozi, unele au un soi de cureluse frumos legate in jurul coarnelor, o podoaba de sarbatori. Oamenii privesc rezervati si tacuti pe sub borurile palariilor atunci cand te apropii. Ajunge insa sa intinzi mana catre vacuta, sa o lauzi putin, s-o scarpini putin pe breton sau sa te minunezi. Ce coarne lucioase! Ce frumoasa e vacuta matale! Ce blana de culoarea cafelei cu lapte!... Atunci, ei bine, timidul taran se transforma in stapan, invie, isi impinge palaria pe ceafa, isi umfla pieptul si, fara jena de spectatori, isi mangaie cu tandrete vacuta cea frumoasa, cea buna, cea cuminte. "Miresele" lor. "Nu pot s-o las", zice unul. "Cum trec dealul, cum ii aud gurita zghierand. Ma intorc din drum, ce sa fac? Uite dumneata: nu-i frumoasa ca o mireasa?" Mireasa intinde botul la el, se lipeste de traversa de lemn si incremeneste intr-un gest de o desavarsita tandrete. Taranul se pierde de drag. Palma colturoasa devine mangaietoare, privirea ii devine visatoare, zambeste. Frumoasa inchide ochii si-si lasa capul pe bratul lui. Are botul alb. "Frumoasa, mireasa taichii, buna, cumintea, frumoasa, frumoasa...", zice omul, apoi se intoarce si adauga: "Ma cunoasteee... De oriunde as striga-o, alearga intr-un suflet la mine, vine uite-asa, si isi pune botul in palma, ca si cum ar fi un copil. Florica o cheama. Are 5 ani si 4 fatari, dar tot ca un copil a ramas." Mireasa e constienta ca se vorbeste de ea, asa ca deschide ochii, clipeste lung, languros, si adulmeca fata stapanului. O legatura indestructibila pare ca-i uneste asa cum stau, unul langa altul, alaturi: taranul si vaca lui. "Mai am alte patru acasa, cinci in total, dar asta-i cea mai frumoasa si cea mai buna. Ei, toate mi-s dragi si le mangai si le dezmierd, si de-asta dau lapte bun." Cum asa? "Sigur ca da, oricine stie ca vacutele care sunt dezmierdate dau lapte mai mult si mai bun, nu ca vitele de stau la crescatorie si n-au suflet de om langa dansele. Alea dau lapte rau si, cateodata, nu dau lapte deloc. Orice animal", zice omul, fara sa ia mana nici o clipa de pe grumazul vacutei, "simte dezmierdarea si infloreste, merge mai sanatos, mananca mai cu pofta, are blana mai lucioasa si e mai cuminte." De jur imprejur, taranii asculta discutia noastra si se trag mai aproape. Toti sunt de acord ca vacutele dezmierdate sunt mai bune. Ba mai mult, toate animalele de casa trebuie dezmierdate, pentru ca ele simt la fel ca si omul. Caii, boii, caprele... "Treba sa vorbesti cu ele intotdeauna cand le dai mancare si cand le cureti si cand le ingrijesti". "Pai, domnule draga, sa spun eu ceva", se baga in vorba un batranel, a carui vacuta se cheama Domnica - mai mica de stat, dar la fel de frumoasa ca celelalte. "Atuncea cand se taie un vitel sau un porc de Craciun, stii matale de ce nu trebuie sa stea vreun copil sau vreo muiere mai slaba de inima prin preajma? Pai sa-ti spun eu. Pentru ca animalul simte sufletul omului, simte ca-i pare rau, si atunci moare mult mai greu, sufletul lui nu se lasa dus si sangele se face rau in el. Sufletul de animal simte sufletul de om de parca ar fi frate si parca ar citi in dansul." Batranul are o palarie veche si ponosita, care a fost verde candva. "Bine", zic, "si care vaca o sa castige, ca toate sunt frumoase si mandre si curate si impodobite ca niste fete scoase duminica la petit. Cum cantaresc ei ca o vacuta-i mai buna ca alta?" "Vai de mine, is multe de cantarit", zice stapanul Floricai, "pai, mai intai te uiti la ea asa, cum arata ca frumusete, ca soi, ii dai ocol de trei ori sa vezi cat ii de facuta si sanatoasa, pui mana pe blana sa vezi daca-i moale sau daca-i aspra, te uiti la picioare daca-s drepte si inalte, cantaresti cu mainile ugerul sa vezi daca-i greu, te uiti la dinti sa nu fie tociti, la corn, la copite, nu-i treaba chiar asa de usoara. Trebuie sa aiba ochii curati - uite, vezi? - nu urdurosi, botul sa fie umed. Iar daca vrei sa o cumperi, s-o iei acasa trei zile sa vezi daca vacuta se-nvata, daca poate sa te iubeasca, sa te ia de stapan. Daca in trei zile nu se-nvata cu tine si n-are pace, n-are boiul bland si privirea mieroasa, atunci e mai bine s-o duci inapoi. Dar dac-ai tinut-o trei zile si un minut, a ta ramane pe veci. Stapanul n-o mai primeste."
Cea mai frumoasa dintre frumoasele satului e Lunaia. E cea mai inalta, cea mai lucioasa, cu picioarele cele mai drepte si cele mai lungi, cu ugerul cel mai bogat si mai greu. Lunaia stie ca e vedeta zilei si priveste usor aroganta, pozeaza atunci cand vede aparatul de fotografiat, se lasa de pe un picior pe altul, ca o adevarata vedeta, constienta de faptul ca este admirata de toti.
Taranii vorbesc despre fatari miraculoase, pline de primejdii, despre noptile de veghe la venirea pe lume a unui vitel, despre semne ale crucii facute pe fruntea vacii cu carbunele, despre puterea agheasmei in caz de boli. Vorbesc despre fan si despre seceta de care ei au scapat, mereu mangaindu-si "miresele", pentru ca ele sa se simta in siguranta, si toate acestea, in timp ce acolo, departe, vuietul targului creste necontenit. Dar pe stapanii vacilor nu-i ametesc tiribombele si fumul de mititei. Ei n-au venit la distractie, n-au venit sa se afle in treaba, tarandu-si vacile dupa ei. Au venit convinsi ca vitele lor sunt cele mai frumoase din lume si vor ca lucrul asta sa se recunoasca oficial. Care vaca poate fi mai frumoasa ca Lunaia, Florica, Martica, vacile lor frumoase si nepretuite, miresucile lor, bunul casei si averea copiilor? Nu, taranii n-au venit de forma acolo, nu au venit obligati, au venit pentru ca erau datori fata de minunile lor de animale. Sa vada lumea ca nu stau degeaba, ca nu se despart de vite, ca fiecare isi imparte viata cu vaca lui.
Se lasa seara, soarele aluneca peste deal si comisia de premiere intarzie. Vacile incep sa devina nerabdatoare, dar taranii sunt neclintiti. Asteapta. Eu plec, lasand sa-mi scape finalul. Stiu sigur: indiferent daca premiul va fi castigat de Lunaia sau de Florica, pentru fiecare taran de pe Valea Doftanei, castigatoare e vaca lui.
Horia Turcanu
horiapress@yahoo.com
(Fotografiile autorului)