Retetele fericirii
"Iata, stau la usa si bat..."
Stimata redactie,
Totul a inceput intr-o noapte de Pasti, acum doi sau trei ani, cand, ducandu-ma la biserica sa iau lumina, am auzit o voce ingereasca (vocea Inalt Preasfintitului Teofan - Mitropolitul Olteniei) spunand: "Deschideti-va inimile si primiti pe Dumnezeu in ele". Tonul vocii sale calde, atmosfera magica creata si sensul acestor cuvinte mi-au patruns in suflet si m-au facut sa am o revelatie. Din acea noapte, am inceput sa ma apropii de Biserica, sa citesc carti despre religie, sa merg la slujbe si mai ales sa-L primesc pe Dumnezeu in inima mea! Adica sa fac lucruri placute lui Dumnezeu si sa fiu cat mai aproape de felul in care El doreste sa ne traim aceasta viata trecatoare. Am inceput sa ma aplec spre necazurile oamenilor, sa ajut cu ce pot pe cei saraci, sa dau de pomana din lucrurile pe care le aveam, sa fac cadouri de sarbatori, sa fiu mai buna, mai intelegatoare cu rautatile oamenilor. Toate aceste lucruri mie mi-au adus fericirea. Inainte, credeam ca numai oamenii foarte bogati, cu vile, masini straine si inconjurati de lux pot fi cu adevarat fericiti. Nu apreciam multe lucruri pe care acum, dupa ce L-am primit pe Dumnezeu in inima, am inceput sa le vad la adevarata lor valoare: faptul ca sunt sanatoasa, ca familia mea este sanatoasa, ca am o meserie care imi place, ca am o locuinta de doua camere in care ma simt bine, ca pot strange bani sa fac o excursie etc. Sunt fericita cand merg la biserica duminica si de sarbatori, cand ascult slujbele, cand citesc carti despre religie, cand pot sa-i imbratisez pe cei dragi, cand ninge iarna si cand se trezeste la viata natura primavara, cand apune si cand rasare soarele, cand aud pasarelele cantand la geamul meu, cand pot sa ajut pe cineva macar cu o vorba, cand pot sa fac un bine cuiva si, mai ales, sunt fericita ca pot sa fac toate aceste lucruri marunte, care pentru cei mai multi sunt banalitati, lucruri lipsite de importanta. De ce oare nu ne multumim niciodata cu ce avem si abia cand vine cate un necaz sau boala ne amintim de Dumnezeu? Ar trebui sa-I multumim in fiecare zi ca existam, ca suntem sanatosi, ca ne ducem viata in liniste si pace. Dar, de cele mai multe ori, uitam acest lucru, fiind prea preocupati de grijile zilnice pentru supravietuire. De aceea, Dumnezeu ne trimite tot felul de necazuri, pentru a ne aminti de existenta Sa si pentru a ne intoarce la credinta, nu pentru a ne pedepsi. El a venit in lume sa-i mantuiasca pe cei pacatosi, nu sa-i piarda. Ar trebui sa-I multumim pentru necazurile si "incercarile" cu care ne confruntam in viata, pentru ca ele ne sunt trimise spre binele nostru, pentru a ne face mai buni si pentru a urca pe scara credintei, ce duce la mantuirea noastra. Cand un tata isi mustra copiii si ii pedepseste cu cate ceva, o face pentru a-i educa si a-i invata ce trebuie sa faca in viata. Asa si Dumnezeu, care este Tatal nostru, ne trimite cate o incercare pentru a ne intari credinta in El si pentru a nu mai pacatui atat de mult.
"Cine ma iubeste pe Mine pastreaza poruncile mele si Eu voi veni la el!", spune Domnul Iisus. Un om, daca pastreaza aceste porunci, se va simti fericit, o fericire nepamanteasca, care nu se poate compara cu nimic din cele trecatoare. Sa iubesti pe aproapele tau, sa-l ajuti, sa-L iubesti pe Dumnezeu, sa nu fii rau, razbunator, invidios pe ceilalti, sa te multumesti cu ce ai si cu ce esti - iata cateva dintre lucrurile care aduc fericirea. Atunci cand faci un bine sau cand ai puterea sa raspunzi la rau cu bine, sa ajuti pe cineva care ti-a facut rau, vei simti o stare de bucurie si liniste sufleteasca, de implinire pe care numai Duhul Sfant o poate aduce in inima oamenilor.
As vrea sa inchei aceste cateva ganduri cu o fraza rostita de Mantuitorul nostru Iisus Hristos: "Iata, stau la usa si bat, de va auzi cineva si-mi va deschide, voi veni la el". Haideti sa incercam cu totii sa-I deschidem usa inimii noastre lui Dumnezeu si atunci vom fi cu adevarat fericiti, vom invata si vom simti ce inseamna adevarata fericire.
Av. Irina Gaspar - str. N. Titulescu,
bl. I2, ap. 31, Craiova, jud. Dolj, cod 200147
"Rugaciunea din biserica satului"
De sapte ani citesc aceasta revista minunata, aproape de inima mea, aproape de cei care au mari necazuri sau mici bucurii. De cei care sunt oropsiti de soarta si care se zbat pentru a trai la limita decentei. Dupa ce am citit sute de reportaje despre durere si deznadejde, despre oameni care au luptat pentru existenta intr-un fel sau altul, m-am decis sa va scriu despre marea mea incercare de a trai, cand nu mai erau sperante. In toamna aceasta de implinesc 33 de ani de la cea mai cumplita incercare a vietii mele.
Aveam 28 ani, eram casatorita cu barbatul care credeam ca este totul pentru mine. Aveam o fetita de 7 anisori, care era lumina ochilor mei. Lucram insa intr-un mediu umed (incarcam sifoane), unde am contactat o boala groaznica pentru vremea aceea: defect septal interatrial!
Analizele facute la Fundeni aratau fara echivoc ca trebuia intervenit de urgenta printr-o operatie pe cord deschis. Problemele de acasa, cumulate cu boala mea, ma adusesera intr-o stare fizica si psihica precara. Abia ma mai taram, eram epuizata, dar trebuia sa ma operez cat mai repede. In ziua cand trebuia sa merg in sala de operatie, am indraznit sa-l intreb pe doctorul care urma sa ma opereze, ce sanse am. M-a mangaiat pe frunte si mi-a spus asa: "Marioara draga, ai 50% sanse de la noi si 50% sanse de la Dumnezeu". Am inteles ca operatia era foarte grea. Stiam din explicatiile dumnealui ca o artera era infundata si un perete al inimii fisurat!
Toata noaptea nu am dormit, m-am rugat lui Dumnezeu sa-mi ajute si am intrat la operatie. A durat 8 ore si jumatate! Apoi a inceput lupta pentru supravietuire. Dar greul trecuse, fara ca eu sa stiu ce se intamplase cat durase operatia. Mama mea (Dumnezeu s-o ocroteasca!) a vorbit cu preotul din comuna, pentru ziua cand voi fi operata, sa tina o slujba in biserica, impreuna cu surorile mele si cei mai apropiati mie, pentru a se ruga lui Dumnezeu si Maicii Domnului, sa-mi ajute. Si asa, prin priceperea medicilor si cu ajutorul Celui de Sus, am reusit sa scap din aceasta cumpana.
In timp ce eu eram pe masa de operatie, in biserica din comuna rasunau rugile celor apropiati, iar preotul s-a intrecut pe sine, tinand o slujba minunata, care a stors lacrimi din ochii celor prezenti. Acum, dupa 33 de ani, ma gandesc ca, desi nu aveam mari sanse de a trai, bunul Dumnezeu a fost milostiv cu mine, chiar daca nu prea ma duceam la biserica.
O, Doamne! Cand ma gandesc ca sotul meu nici nu a venit la spital, zicand ca ma prefac bolnava! N-am avut suport moral decat din partea parintilor mei! Iar cand am sosit acasa, totul s-a naruit. Dupa toate suferintele indurate, am fost nevoita sa ma despart de sot si fetita (legea nu mi-a dat-o, pentru ca eram bolnava), cu durere in suflet. Am inceput incet, incet, sa iau viata de la capat. Sa ma recasatoresc cu un om minunat, sa am o fetita minunata, care a fost zamislita cu mari sacrificii, dar Dumnezeu m-a ajutat si de data aceasta. Acum, dupa 33 de ani, simt ca traiesc o noua viata. Sunt un om aproape implinit.
M-am atasat de Biserica, unde imi petrec o mare parte din timp. Tin toate posturile de peste an si m-am linistit. Puterea lui Dumnezeu este mare! Acum simt ca sunt fericita. O fericire aparte, care ma inunda ca o lumina venita de undeva de sus! Multumesc, Doamne, pentru tot ce-ai facut pentru mine!
Radu Maria - str. N. Balcescu nr. 65E,
bl. B6, sc. B, ap. 6, Campina, jud. Prahova
Reproduceri dupa pictura bisericii din Oarta de Sus, jud. Salaj