Dorina Chiriac
"Traiam ca intr-un vis, sub un clopot de sticla"
La 30 de ani, pare inca o copila si joaca roluri de adolescenta, desi a intrat demult in vara marilor impliniri: roluri de anvergura in teatru, roluri de exceptie in film (v-o amintiti in "Terminus paradis"?). Dar cum in meseria de actor nu exista siguranta zilei de maine, nici macar cand e vorba de un talent de exceptie, Dorina isi pune tot mai des intrebarea: "Incotro?". Si cum in cazul ei, viitorul depinde de oferta regizorilor, Dorina a inteles ca e timpul sa schimbe tactica asteptarii cu cea a ofensivei, mai potrivita zilei de azi. Sa propuna si sa se zbata pentru proiectele ei.
- Au trecut doi ani de la primul nostru interviu si imi pari mult mai nelinistita. Ce s-a intamplat?
- V-am spus atunci, daca mai tineti minte, un lucru in care cred: ca pentru mine talentul e un dar primit de la Dumnezeu, pe care sunt datoare sa-l fructific aici, jos, cat mai bine. Adica sa-mi gasesc calea cea mai potrivita cu nazuintele mele. Ma simteam atunci - ma simt si acum - conectata la divin si ocrotita, ajutata de oameni: familie, prieteni, colegi, regizori. Traiam astfel ca intr-un vis, sub un clopot de sticla. Dar pana cand? Am inceput sa realizez ca e timpul sa ies in arena si sa dau piept cu greutatile vietii, ca ceilalti colegi ai mei. Va trebui sa invat sa-mi port singura de grija, sa nu mai astept, ci sa provoc colaborari si sa iau hotarari importante, ca sa nu ratacesc in hatisurile vietii si ale profesiei. Iar in batalia crancena de supravietuire sa fiu mereu atenta, ca nu cumva sa-mi scape lucrul cel mai de pret pentru mine: bucuria de-a juca. Din pacate, cand m-am izbit de provocarile meseriei, am luat totul poate prea in serios, in grav chiar. Si asta poate sa-ti usuce seva si fantezia. Si pentru ca se cerea mult de la mine, eu incercam sa fiu mereu la inaltime si sa-mi dobor de fiecare data recordul. Dar simteam ca poate fi in detrimentul spontaneitatii si al chefului de joaca. Cu timpul, risti sa devii sclavul tehnicii, daca iti pui la bataie chiar toata ambitia de a demonstra ce poti. Uneori, cei cu care lucrezi considera ca ai devenit un profesionist matur, cu care mergi la sigur si uita sa-ti mai spuna cate un cuvant bun. Doamne, si cata nevoie avem de acel cuvant bun, si-n viata, si in meserie! Mai ales cand esti o fire sensibila si timida, ai nevoie de incurajare ca de aer.
"De timiditate nu scapi, te amagesti doar"
- Timida tu, care dai impresia de atata siguranta? N-as fi banuit...
- Dau impresia unora chiar de aroganta, dar asta e un rol ca oricare altul. O masca sub care te ascunzi sa nu se ghiceasca cine esti tu, cel adevarat. De timiditate nu scapi, te amagesti doar. Ca actor, inveti sa te ascunzi in spatele personajului, incat lumea sa nu-ti simta vulnerabilitatea. Proba ta de mare curaj e doar recitalul - momentul cand apari in fata publicului doar tu si textul ales, fara partener, fara regizor sau decor. Si, daca reusesti sa tii treaza atentia publicului o ora si ceva, fara pauza, esti mare.
- Ai facut vreodata incercarea asta? Proba de foc de care vorbeai?
- Incerc acum, pregatindu-mi un recital pentru care-mi scriu singura scenariul si fac regia, ca sa-mi verific fortele. Dar cu cativa ani in urma, am trait o experienta benefica: am jucat la Teatrul pentru copii doua piese celebre si-am sustinut rolurile principale in "Micul lord" si "Soldatelul de plumb". A fost extraordinar, ca am reusit sa tin treaza atata vreme atentia celor mai exigenti si nerabdatori spectatori: copiii. Cu copiii nu-i de glumit. Daca-i plictisesti, ies din sala ori se foiesc, de-ti intrerup replica. Tu, ca actor, trebuie sa-i iei si pe ei, si jocul tau, foarte in serios, sa-i captivezi, dar fara fite si strambaturi, pelticeli, cum cred unii, gresit, ca poti sa fii pe placul celor mici. Am invatat multe de la copii si de la regretatul meu coleg de la "Comedia", partener in cele doua spectacole de la Teatrul "Ion Creanga", minunatul Cornel Vulpe. Am furat de la el cateva taine ale meseriei si i-am marturisit mai tarziu, iar el, in loc sa se supere, s-a bucurat. Fur in continuare de la marii actori. Nu-i o rusine in meseria noastra sa preiei, ca in oricare alta, de la cei cu mai multa experienta. Totul e sa stii ce ti se potriveste si ce nu. Filmam vara trecuta la "Nick, colonel in rezerva" si-i urmaream pierita pe Rebengiuc si pe Razvan Vasilescu, ce stralucit isi dau replica si cat de firesc se cearta personajele lor (nu ei). In toamna, m-am dus sa-l vad pe Rebengiuc, si la Bulandra, repetand alaturi de Mariana Mihut in "Casatoria". Erau amandoi atat de mari, incat ma copleseau si nu stiu cum as fi putut fura ceva de la ei.
Cand viata bate filmul
- Sper ca va rula si pe ecranele noastre filmul lui Pintilie, prezentat deja cu succes in cateva festivaluri internationale si in care interpretezi rolul principal...
- Il astept si eu, cu nerabdare, dar pana atunci vreau sa va povestesc o intamplare de la filmari, intamplare cu haz, care era cat pe ce sa se transforme in contrariul ei. Pana sa-mi vina mie randul la cadru, tot stand in picioare si urmarindu-i concentrata pe ceilalti, am obosit. Unde sa ma odihnesc putin, ma intrebam, si pentru ca nu era altceva prin preajma in decorul vecin, decat un sicriu, m-am refugiat acolo. Era sicriul pregatit pentru secventa unei inmormantari. M-am intins, am tras capacul si... am atipit. Ce credeti ca s-a intamplat? Cum nu ma vazuse nimeni ca m-am strecurat inauntru, m-au luat si pe mine odata cu sicriul - tot nu atarn prea greu - si au inceput sa il coboare pe scari, conform scenariului. Cativa locatari din bloc - neavizati ca se filmeaza - au crezut ca e vorba de o inmormantare adevarata, un batranel si-a scos palaria in semn de respect, dar cand m-a vazut ca ridic capacul si apar, era cat pe aci sa faca infarct.
"Am incheiat o etapa, ma asteapta una noua"
- Prin vorbele tale se strecoara o boare cam pesimista. Sa inteleg ca traversezi o vreme mai mohorata, in existenta ta sentimentala? De asta te-ai azvarlit cu atata inversunare in munca?
- N-am un iubit, daca asta intereseaza pe cineva. Sunt singura, dar echilibrata. Colaborez cu oameni dragi, care ma sustin. O buna prietena de-a mea, fosta colega de an, Lia Bugnar, a scris un rol anume pentru mine, intr-o piesa frumoasa, "Aici nu se simte", in doua personaje. Sotul Liei, apreciatul scenograf Dragos Buhagiar, ne-a proiectat decorul, spectacolul nostru s-a jucat toata vara cu succes, se joaca in continuare, la Teatrul "Luni" de la "Green Hours". Cu alt mare succes, de asta data al Teatrului de Comedie, "A douasprezecea noapte", am fost in cateva turnee in tara, pana vom redeschide stagiunea in sala cea noua a teatrului. Am inceput sa repet cu un tanar actor-regizor pe care-l apreciez mult, Florinel Piersic, intr-o piesa in care joc alaturi de o alta colega de-a mea de Institut, Ana-Ioana Macaria, de la Teatrul Bulandra, si redescopar treptat joaca fara crispari si acea satisfactie delicioasa pe care mi-o oferea, in copilarie, jocul de dragul jocului. Incantatoarele momente in care transformam biroul tatalui in ferma Dallas, din serialul pe-atunci la moda, si eu eram Pamela, sora mea mai mare era Bobby, iar J.R. era "incarnat" de papusa noastra jumulita, in care trageam pumni zdraveni de cate ori facea J.R. o rautate intr-un nou episod.
- Imi povesteai, acum doi ani, ce mult inseamna familia pentru tine, parintii intelepti, care au avut incredere in voi, toate cele trei surori Chiriac. Locuiti cu totii?
- Eu si sora mea cea mica locuim inca impreuna cu parintii. Sora cea mare sta in alta parte, cu sotul si baietelul lor, aflat in primul lui an de scoala. Acum, ma preocupa mult nepotelul meu si incerc sa-i amintesc surorii noastre cat de bine au procedat cu noi parintii, care nu ne-au obligat sa luam note mari, dar ne-au stimulat interesul de-a invata, nu pentru ele, ci pentru bucuria si profitul nostru cultural. Le multumesc si sper sa le preluam exemplul.
- Stiu ca surorile tale si-au ales alte profesii decat tine...
- Da. Au niste meserii fara aplauze si premii, dar care le aduc mai multa certitudine in ceea ce fac.
- Simt in tonul tau o nuanta de regret pentru ceea ce ti-ai ales. Asa sa fie?
- Doamne fereste! E doar o constatare a multor nelinisti si incertitudini ale artistului.
Alice Manoiu