Emanuel
"Sunt un sentimental si-un romantic, n-am de ce sa m-ascund"
L-am indragit cu totii, cantand alaturi de el, "Jumatate tu, jumatate eu". Pe urma,
ne-a scos la dans pe ritmul piesei "Fraier (de dragul tau)". Vara asta, cand asteptam alte surprize placute, am primit de la el o veste mai degraba socanta: Emanuel s-a despartit de formatia "Stigma", alaturi de care s-a facut cunoscut. Dornic sa-si contabilizeze succesul in nume propriu, s-a avantat pe drumul unei cariere independente. Rezultatul: albumul "Emanuel", care anunta o cariera promitatoare pentru sociologul din Satu Mare
Un menestrel din nordul indepartat
- Pentru ca multi dintre cititorii revistei noastre nu ajung in salile de concert si nu stau prea mult in fata televizorului, iti propun sa facem o calatorie in biografia ta: cine esti, de unde, si cum ai descoperit ca ai talent muzical?
- Sunt ardelean din nord, satmarean. De altfel, cred ca lucrul asta se simte. Ardelenii sunt ceva mai rezervati decat semenii lor din alte zone geografice, mai inceti si mai protocolari, pun mult pret pe cei sapte ani de acasa. In ce priveste muzica, m-am nascut, pur si simplu, cu ea. Nimeni din familie n-a manifestat talente evidente in acest sens. Poate doar mama, despre care am auzit ca atunci cand era tanara se urca prin copaci si canta (rade!), insa aceste gesturi au fost reprimate inca de timpuriu. Ceva antecedente pot fi legate de tatal meu, care este actor. Am crescut foarte aproape de scena, cu tot ceea ce inseamna ea: repetitii, oameni inteligenti, texte literare de calitate, costume si decoruri care-ti inflacarau imaginatia si, nu in ultimul rand, muzica. Practic, prima mea experienta muzicala dateaza de acum 24 de ani si vreo 5 luni - eu avand acum 25 -, pentru ca, inca inainte de a invata sa vorbesc, am inceput sa cant. Bineinteles, pe limba bebelusilor. Parintii ne puneau mie si surorii mele, care e mai mare decat mine cu doi ani si jumatate, discuri cu povesti, pe care le ascultam fascinati. Si tot auzind-o pe sora mea cantand "Trei iezi cucuieti", am simtit nevoia s-o imit. Realizezi, cred, ce concerte dadeam... Cert este ca muzicalitatea silabelor ma prinsese si nu mai era cale sa fiu oprit. Apoi, pe cand aveam opt ani, ai mei i-au cumparat sora-mii un pian. I-au platit si lectii vreo doi ani de zile, dar n-a iesit nimic din treaba asta, pentru ca, intre timp, pusesem eu mana pe clape si asta a fost! Din nou, sunetele ma cucerisera si n-am rezistat tentatiei: am inceput sa caut notele asa, dupa ureche, si dupa cateva zile, puteam sa interpretez un cantecel simplu. Pe urma, a urmat o perioada in care mai cantam prin casa, mai mangaiam clapele pianului, dar nimic mai mult... Pana cand am intrat la liceu si am descoperit chitara, alaturi de care am urmat acelasi drum al autodidactului: ma uitam la baietii care stiau sa cante si incercam sa-i imit. Dupa cateva luni, incepusem sa ma acompaniez singur, ba chiar mi se deschisese apetitul pentru compozitii. Faptul ca n-am fost impins de la spate, ca totul a fost facut din placere pura a insemnat un avantaj enorm. Constrangerile nu prea functioneaza asupra mea. Sigur, nu pot sa pretind ca am ajuns un mare instrumentist, n-am o tehnica remarcabila, dar ma descurc onorabil. In aceeasi perioada, am nimerit intr-o gasca, de fapt un grup de prieteni, care aveau deja o trupa. Ei m-au cooptat in aceasta formula si asa am ajuns la primul meu festival: Ursuletul de aur de la Baia Mare. Era un festival mai mult pentru copii, dar important e ca acolo am luat primul meu premiu. Nici nu-ti inchipui ce mandru am fost. Unde sa mai pun ca atunci am dat si primele autografe. Ce mai! A fost fantastic! Apoi, in 92, am cunoscut o alta trupa, cu care am cantat la festivalul de rock organizat anul acela in Satu Mare, unde am luat premiul de popularitate. A fost o perioada foarte frumoasa: eram imbatat de fericire! Dupa alti doi ani, timp in care am continuat sa fiu fan GunsnRoses - fan cu spirit de raspundere: ma imbracam "extrem", tata chiar imi spunea: "Fiule, arati de parca te-ai duce la carnaval!" - s-a format trupa The Jesters (Bufonii), cu care am batut tara in lung si-n lat si am adunat la colectie alte premii, obtinute la toate festivalurile de rock organizate in Romania. Eram un grup foarte fain: doi dintre baieti sunt acum la Desperado - de fiecare data cand ma intalnesc cu ei sau ii vad la televizor ma strabate un fior nostalgic, fiindca am avut o relatie deosebita si sunt mandru ca toti si-au croit un drum in muzica. Eram foarte tineri si legati indisolubil de pasiunea covarsitoare pentru cantat. In 97, a venit prima lovitura: trupa s-a spart. Unii au plecat in armata, altii la facultate si ne-am risipit. Am suferit teribil, pentru ca-mi pusesem multe si mari sperante in viitorul alaturi de The Jesters. Si-atunci, mi-am spus ca n-am decat doua posibilitati: sa ma las de muzica sau sa ma las de muzica. Am revenit la studiu, la cartile care de cand ma stiu m-au fascinat si m-au hranit spiritual. Imi continuam si celelalte activitati: eram redactor la un post de radio si invitat permanent in cadrul unor emisiuni de tineret ale postului local de televiziune. Am incercat la facultate, la Jurnalism, in Timisoara, dar n-am intrat. Si iar a cazut cerul peste mine. Nici nu mai vreau sa-mi aduc aminte de perioada aceea! Tot raul a fost insa spre bine: m-am reorientat, si in anul urmator am dat la Cluj, la sociologie-antropologie. Era singurul domeniu care ma mai interesa, intotdeauna am fost atras de diversele culturi ale lumii, de felul in care religia influenteaza evolutia unei societati, de modul in care indivizi din diverse zone geografice percep anumite realitati, care sunt valorile, principiile si normele care le guverneaza vietile. Antropologia culturala mi se parea extrem de atragatoare si sa stii ca, intr-adevar, a fost cea mai buna alegere pe care o puteam face. In plus, la un moment dat, aceasta preocupare a mea s-ar putea transforma si intr-o paine buna. Problema este ca pasiunea muzicii nu s-a putut stinge in sufletul meu. Pauza aceea a fost binevenita pentru ca mi-a dat ocazia sa ma analizez si sa constientizez posibilitatile reale pe care le aveam. La momentul oportun, muzica a revenit in existenta mea, iar acea revenire a fost extrem de fierbinte. Cornel, fostul meu coleg de la Stigma, era in armata, dar imi tot spunea ca, dupa incheierea stagiului militar, are de gand sa puna pe picioare o trupa. Eu insa nu ma numaram printre potentialii ei membri. Dar intr-o zi, m-a rugat sa-i traduc un text din romana in engleza. L-am ajutat, ba mai mult, i-am compus si muzica. Asa se face ca atunci cand s-a decis sa-si puna planul in aplicare, Cornel mi-a spus: "Hai sa dai si tu o proba". M-am dus, am dat proba, iar in seara aceea s-au nascut si doua melodii. Asa a inceput nebunia cu Stigma si pentru asta o sa-i multumesc lui Cornel cat traiesc. Asa cum ai afirmat, eu m-am lansat si am devenit cunoscut alaturi de Stigma.
Despre Stigma, numai de bine
- Si-atunci, de ce ati "divortat"? Ati ametit de pe urma succesului?
- Prietenia noastra n-a rezistat presiunilor exercitate din exterior. Poate ca popularitatea la o varsta asa de tanara ca a noastra e un obstacol care se trece greu. In orice caz, momentul in care relatia dintre noi a devenit de domeniul trecutului a fost groaznic. Pentru mine, Cornel a fost prietenul meu, la bine si la greu, foarte mult timp. L-am iubit mult. Prietenia inseamna foarte mult pentru mine. Si in spatele actualului "Emanuel" se gaseste un grup foarte apropiat, oamenii care canta cu mine pe scena, cu care ma consult si pe care ii consider prieteni. Prietenia e cel mai frumos sentiment care poate interveni in viata unui om. Daca atunci cand ai o bucurie sau un necaz nu ai cui sa-l impartasesti, te simti sarac, putin si mic. Prietenia inseamna sinceritate si daruire totala. Tocmai pentru ca simt asa, vreau sa ii asigur pe fostii mei colegi ca intre noi, cel putin din punctul meu de vedere, nu exista resentimente. Eu nu uit de unde am pornit si ce le datorez oamenilor care au fost alaturi de mine. Asta imi da tinuta de viata. Lucrurile au fost inflamate gratuit si de catre o parte a presei. Am avut probleme si am plecat din Stigma. Punct. Acum, fiecare isi vede de drumul lui si cred cu sinceritate ca e loc pentru toata lumea. Eu sunt in competitie cu mine insumi si nu cu altii. Le urez bafta si mult succes fostilor mei colegi.
- Acum, ca ti-ai marturisit public of-ul, iti propun sa ne mai intoarcem "un bob zabava" in orasul copilariei tale. Satu Mare e departe de Bucuresti si vestile despre el ajung greu pana pe Dambovita. Crezi ca zona de unde provii te-a influentat in vreun fel?
- Categoric, locul unde te-ai nascut si ai copilarit isi lasa amprenta asupra ta. Personalitatea iti este influentata nu doar de familie, ci si de cei printre care traiesti, de locul in care te formezi. Dar, ca antropolog, pot sa-ti spun ca oameni frumosi gasesti oriunde: si la Bucuresti, si la Tulcea, si la Satu Mare. Insa e drept ca cei din Ardeal, si mai ales din zona de granita in care se gaseste Satu Mare, au invatat foarte multe lucruri de la vecinii lor. Au avut urechile si ochii deschisi. Uite, in cartierul in care am locuit eu era o lume foarte colorata: erau romani, unguri, nemti, tigani si ucraineni. Asta ne-a facut mai receptivi si mai toleranti. Intre noi n-au existat niciodata disensiuni etnice sau, cel putin, mintea de copil nu se lasa condusa dupa astfel de sabloane. Daca era prietenul tau, imparteai cu el napolitane, fie ca era roman, ungur sau tigan. Apartenenta la o etnie sau alta nu avea nici un fel de relevanta. Influentele vestice s-au simtit mereu in zona aceea. Erau foarte multi care aveau rude in Germania, Ungaria sau Austria. Aerul era primenit. In plus, gandirea celor din acea parte a tarii e mai asezata. Satu Mare e un orasel mic-burghez, plasat intr-o campie molcoma, iar asta a imprimat si locuitorilor anumite trasaturi: sunt mai inceti, mai calculati, totul e facut cu multa rabdare si calm. Construiesc pe termen lung.
- Descrie-mi-l, te rog, pe Emanuel cel din spatele scenei, din afara videoclipurilor...
- Nu exista un "alt Emanuel", eu sunt unul si acelasi tot timpul. Muzica nu e pentru mine o meserie, nu e ceva inventat. Asta sunt eu. Pentru mine, muzica e o pasiune pe care vreau sa le-o impartasesc si altora, in speranta ca le va aduce putina bucurie. In rest, ti-am spus, cartile mi-au fost dintotdeauna aproape. Si tocmai de asta, acum trebuie sa marturisesc cu rusine ca in ultima vreme n-am mai avut nici ragaz, nici aplecare spre studiu. M-au marcat toate intamplarile ultimelor luni: despartirea de Stigma, mutarea la Bucuresti, lucrul la noul album, iar acum, promovarea lui. La un moment dat, chiar am simtit ca am ajuns sa fac unele lucruri din inertie. Insa, incet-incet, simt ca cercul se inchide si sper sa ma regasesc.
- Scena si muzica sunt mari consumatoare de energie. Cum iti reincarci bateriile?
- Credinta e principala mea sursa de energie, dar credinta inteleasa ca o relatie discreta, nemijlocita, cu Dumnezeu. In viziunea mea, toate lucrurile care se intampla au un sens, o cauza si o finalitate. Tot ce se intampla in jurul meu ma atinge. Si stiu ca acel ceva care intervine in viata mea, mai mult sau mai putin spectaculos, e o binecuvantare. Plus ca trebuie sa multumesc pentru sansa de a face ceea ce-mi place. Si nu e putin lucru! Eu simt ca am un rost numai cand oamenii care vin sa ma vada pleaca multumiti. Zambetul lor ma umple si pe mine de energie.
- In calitate de absolvent al unei facultati specializate in studiul omului si al structurilor sociale, cum iti explici vulgaritatea cumplita care a inundat canalele mediatice romanesti?
- Intr-o societate democratica, toate manifestarile de aceasta natura sunt inerente. Democratia din Romania e inca tanara si vulnerabila. Simtul nostru civic e foarte putin dezvoltat si atunci probabil ca e nevoie de o perioada in care valorile umane sa se decanteze. O sa se ajunga si la un punct in care drojdia va ramane undeva, jos. Decat o societate cu simturile amortite si lipsita de vitalitate, mai bine una activa, care face si greseli. Cred ca aceasta vulgaritate e doar o etapa care nu putea fi evitata. Si vorba aceea: cele bune sa se-adune, cele rele sa se spele.
- Fiindca ne apropiem de final, "risc" o intrebare pe care, in general, vedetele o resping. Ce loc ocupa dragostea in viata ta?
- Un loc de frunte, fireste. Desi detest cliseele, ceea ce am sa spun cred ca este purul adevar: dragostea e motorul lumii. Fara ea am fi simple obiecte. In ce ma priveste, sunt indragostit de viata, de lume, de colegii de drum, imi iubesc prietena, iubesc florile, gazele si iarba. Daca te inchizi in tine, daca lasi sa-ti creasca o coaja pe suflet, esti pierdut. Important e sa ramai viu, sa nu lasi focul interior sa se stinga. Sunt un sentimental si un romantic si nu e nimic rau in asta. Nu am de ce sa ma ascund.
Ines Hristea
Fotografii: Ionut Staicu