Drumuri bucovinene
Fantana cu lacrimi
Povestea Manastirii Adancata, nascuta intr-un vagon de tren
Conduceam masina pe un drum de tara prafuit, bolovanos si plin de gropi, drum care parca se desprindea nefiresc din cerul imens si albastru. Dupa o cotitura a aparut silueta neagra si marunta a unei maicute. Mirat de aparitie, deoarece nu stiam in zona vreo manastire, am incetinit. Maica pasea obosita, inaintand cu staruinta prin colb, sub povara soarelui de amiaza. Am oprit in dreptul ei. Asa am cunoscut-o pe monahia Marina Coliba si povestea Manastirii "Acoperamantul Maicii Domnului" din satul Fetesti, comuna Adancata, aflat la doar cativa kilometri de capitala Bucovinei, Suceava.
Singuratatea
Maica Marina Coliba a trecut de 51 de ani. Este marunta de statura, dar debordeaza de o energie care te face usor sa intelegi cat este de vrednica si de hotarata. A fost numita stareta in anul 1998, dar drumul pana la aceasta implinire s-a dovedit nemarginit de greu si de lung. Maica n-a venit de la o manastire la alta, asa cum se obisnuieste in cinul calugaresc, ci de la mandra si frumoasa Agapia, intr-un pustiu: o poiana inconjurata de carpeni si de stejari. Monahia Marina si-a probat indelung rabdarea si credinta, nazuind neintrerupt catre dragostea de Dumnezeu si inaltarea unei manastiri. Din vechime, locul fusese salas al unor schimnici. Cati vor fi vietuit in mijlocul padurilor, candva salbaticite si de nepatruns, numai Domnul stie. Au ramas inscrise cu litere chirilice, in vechi documente, doar cateva nume: ieromonah Chiril, ieroschimonahi Ghedeon, Gherman, Gherasim, monahi Calinic, Isaia... Nimeni nu stie pe unde le sunt mormintele. Spiritul lor a ramas insa peste veacuri sa imblanzeasca lumea.
Maica Marina si-a inceput calea in singuratate si neajunsuri. Un suflet milostiv i-a lasat pentru o vreme un vagon-dormitor vechi si harbuit, care timp de patru ani a fost paraclis. Loc de rugaciune si de ispasire, loc de credinta si de speranta, vagonul fara electricitate, fara incalzire, a fost adapost pentru stareta timp de cinci ierni. Prin plafonul spart patrundeau zapada si viforul, dar frigul iernii nu a reusit sa invinga caldura credintei. La inceput, alaturi de maica Marina s-au aflat cateva tinere, fete venite de la o casa de copii din Botosani. Vazand insa stareta chinurile la care se supuneau in izolarea si gerul iernii, le-a trimis pe la alte manastiri, cu conditii mai bune pentru vietuire. A ramas singura sa infrunte frigul, zapada si pustiul din jur, cu speranta nestramutata ca timpul si mila Domnului vor aduce binecuvantare, si pentru acel modest lacas de rugaciune. Asa au trecut primii ani, primele ierni in care singura sursa de incalzire au fost conurile de molid culese de sub zapada. "Apoi, cand s-a auzit despre asezamant, credinciosi din Marginea, Fratauti, Cajvana, Dorna Candrenilor au adus, dupa puteri, cu traista in spinare, lemne pentru incalzit." Tot cu sprijinul credinciosilor s-a construit in cativa ani casa monahala cu un paraclis, s-a amenajat un atelier de croitorie pentru maici si s-a inceput constructia ce adaposteste chiliile de locuit. Fapte bune, pasaport pentru rai.
Maica Marina nu si-a pierdut niciodata nadejdea, ci a invins piedica dupa piedica, necaz dupa necaz, cu dorinta neabatuta de a-si vedea implinita misiunea pe pamant. Incet, cu rabdare si cu multa truda, a vazut ca atunci cand ai credinta, reusesti si poti construi, chiar daca nu ai nimic. Vagonul in care s-au oficiat primele slujbe l-au luat inapoi proprietarii. Au ramas doar amintirile acelui inceput chinuit, cu frigul indurat cinci ierni la rand si cu spaimele din timpul verii, cand serpi de prin balariile poienii patrundeau prin crapaturile peretilor, in cautare de adapost.
Izvorul
La Fetesti, pamantul argilos pare lipsit de apa. Fantanile se sapa greu, sunt adanci, iar apa este salcie. In locul ales pentru manastire, maica Marina Coliba a hotarat sa sape o fantana, chiar daca oamenii i-au spus ca nu va gasi niciodata apa. A adus cativa mesteri fantanari si le-a aratat unde sa sape. "Oamenii au muncit din greu, au adancit putul zi dupa zi. Insa nici un semn nu le dadea vreo speranta ca vor gasi in adanc apa cautata. Mai rau, padurarul, care e vecin, i-a amenintat ca, daca mai continua cu sapatul, vor avea necazuri cu el. I-a alungat." Cu tristete, maica Marina povesteste: "Am gasit cu mare greu alti fantanari care se nimerisera din acelasi sat cu padurarul. Cel care ii conducea s-a inteles cu consateanul sau sa le permita sa mai sape. Stiau ca nu vor da de apa, dar pentru bani acceptau sa mai adanceasca fantana. Aveau ei intelegerea asta cu padurarul: sa sape si sa-mi ceara apoi banii." Maica Marina povesteste cu privirea in pamant, parca rusinata de netrebnicia unor oameni. In voce nu i se desluseste nici ura, nici indarjire, ci doar resemnare si tristete. Cand fantanarii au ajuns la 20 de metri adancime, seara, dupa incheierea lucrului, au venit sa ceara plata, caci, ziceau ei, nu mai avea nici un rost sa continue, deoarece era clar ca nu se gasea apa in acel loc. Cu greu i-a induplecat maica sa mai sape a doua zi inca patru metri. Oamenii erau intaratati si pretindeau banii pentru munca lor. Nici in ziua urmatoare nu au gasit apa. Au venit bauti si au inceput scandalul: voiau imediat banii care li se cuveneau pentru sapat. Nu era vina lor ca nu gasisera apa, lucrasera dupa cum le-a cerut maica, asa ca trebuia sa-si primeasca rasplata. Dupa discutii lungi, presarate cu jigniri si ocari, sapatorii au plecat la culcare, asigurati ca a doua zi dimineata isi vor primi banii si vor putea pleca. Stareta a chemat o maica si s-a indreptat catre fantana seaca, pentru care trebuia acum sa plateasca o multime de bani. Au legat o lumanare de o sfoara si au lasat-o in adancul fantanii, sperand ca totusi pe fundul ei s-a strans apa. Dar locul era sec. "Atunci, am spus maicii sa scoata lumanarea afara si am izbucnit in plans. Prima apa in fantana au fost lacrimile mele. In disperarea mea, am strigat: "Maica Domnului, blagosloveste-ne cu apa!". Nici nu am pronuntat intreg ultimul cuvant si pe fundul fantanii s-a auzit un zgomot surd, ca de mal daramat, si clipocit de apa! Nu-mi venea sa cred ce se intampla. Am coborat din nou lumanarea in fundul fantanii si apa era acolo. Lucea."
Dimineata, fantanarii nu au crezut ce le spune stareta. Mai mult, au invinuit-o ca ii minte si ca a adus noaptea apa cu butoaiele si a turnat-o in put. Doar unul dintre ei, pe nume Radu, mai cumpatat, le-a zis sa-l coboare in put, sa vada cu ochii lui care este realitatea. Cand l-au tras indarat de pe fundul fantanii, omul avea o figura atat de uimita, incat s-au infiorat. "Oameni buni", le-a spus Radu, facandu-si semnul crucii, "Maica Domnului a facut o minune!"
Acum, fantana potoleste setea tuturor celor care poposesc sau se abat prin aceste locuri. Apa este rece si buna la gust. Analizele facute scot in evidenta faptul ca are si calitati terapeutice, datorita continutului de argila. Medicii au stabilit ca este indicata pentru prevenirea si tratarea bolilor digestive. Cei care o beau spun ca se simt mai bine, mai usori, mai curati...
Speranta
Langa zidul paraclisului, acoperite cu grija, sa nu stea in dogoarea soarelui si in bataia ploii, doua clopote mari, frumos lucrate, par sa astepte inceputul slujbei. Pana cand monahia Marina Coliba va strange destui bani sa ridice o clopotnita, cele doua vestitoare de sarbatori vor astepta cuminti randuiala hotarata de Cel vesnic. In chilia sa, stareta pastreaza cu grija documentele care povestesc istoria deja inceputa a Manastirii "Acoperamantul Maicii Domnului". Dintre filele indosariate cu grija apare un formular care mi se pare cunoscut. Ma opresc asupra lui: "Proces verbal de constatare a infractiunii silvice". Citesc cu mirare si dificultate scrisul dezlanat al celui care a completat actul. Din document rezulta ca maica Marina Coliba se face vinovata de "ocuparea fara drept de teren din fondul forestier". Privirea nedumerita, adresata gazdei, cere o lamurire: "In 1999, cand am adus materialul de constructie pentru casa monahala, din greseala, oamenii l-au depozitat si pe un colt de poiana care apartine Ocolului Silvic. Asta a fost suficient ca padurarul sa-mi incheie acest act." Apoi, maica Marina imi povesteste despre vecinul ei, padurarul, care nu ii prea aproba prezenta in preajma. Imi vorbeste despre toleranta si credinta, despre omenie si iertare, despre averi si pocainta. Ma intreaba daca nu cumva sunt flamand si, cu toata impotrivirea mea, imi aduce intr-o farfurie din aluminiu cateva sarmale. Imi cere iertare ca nu mai are paine si ma roaga sa mananc. Nu pot refuza. Ii si spun ca imbuc doar din smerenie, sa nu creada ca sunt prea mandru ca sa-i accept darul. Sarmalele sunt calde si teribil de piparate. Ma gandesc ca maica a scapat mai mult condiment decat ar fi vrut. Apoi, imi dau seama ca ma insel. Sarmalele sunt umplute cu ciuperci iuti, singurele care s-au gasit in aceasta vara secetoasa pe sub poala padurii, singurele pe care maica si le-a permis ca hrana...
Imi vorbeste despre Facultatea de Teologie unde studiaza, despre viata monahala, despre ceea ce vrea sa le ofere oamenilor de rand, carora biserica ar trebui sa le dea si mai putin sa le ceara, despre rugaciune si despre drumurile sale lungi si anevoioase prin lume, pentru lume. Vorbele ei se leaga firesc si pasnic, ca o blagoslovenie blajina, aducand in jur pace, liniste si speranta. Departe, peste padure, soarele asfintit rumeneste obraji de ingeri veniti, nevazut, sa se inchine si sa-si aline setea din fantana cu lacrimi.
Casian Balabasciuc
(Fotografiile autorului)