Cautatorii de comori
Pe Valea Buzaului, intre muntii Penteleu si Siriu, vazduhul toamnei e plin de povesti cu comori. Si in zilele noastre, cautatorii de aur vad flacari albastre jucand in noptile de sarbatoare deasupra stancilor
Flacari pe comori
"Anul 1920, luna iulie. Zaharia Gheorghe, un taran din comuna Colti, isi paste vacile sub Muntele Zboiu. E pe-nserat. Soarele s-a ascuns deja dupa coltul de stanca si omul priveste pe urma lui. E acolo o piatra uriasa, pe care el o pandeste de mult. O priveste seara de seara. A doua zi e sarbatoare, Sfintii Petru si Pavel, si Zaharia s-a hotarat: daca si in seara asta mai vede flacarile albastre jucand peste piatra, apoi el se duce sa sape, asa cum au sapat si altii, inaintea lui."
Ascult povestea primului cautator de comori, in vreme ce soarele lui septembrie aprinde padurile printre care urcam. Suntem trei, si am pornit in dimineata asta plina de lumina si stralucire, pe urma povestilor de demult. E foarte cald, si Varful Zboiu e inca departe. "Muntii astia sunt plini de comori si multi sunt aceia care au vazut flacarile albastre. Acolo sus, unde mergem, urmele sapaturilor vechi se mai vad. Si mai ales cele noi." Profesor de istorie, Dumitru Nica, una dintre calauzele mele, este totodata si un pasionat vanator si de aceea cunoaste fiecare potecuta din muntii acestia pe care ii urcam. Dar mai mult decat vanator de animale salbatice, profesorul este un vanator al fantomelor trecutului, de care aceasta zona fantastica a Carpatilor de curbura este plina. Stie totul despre asezarile rupestre raspandite prin munti, despre scrierile nedescifrate de pe peretii pesterilor, despre bisericile stravechi ale zonei si despre lunga istorie a chihlimbarului care izvoraste pretutindeni din piatra pe care este asezat satul Colti. De data aceasta insa, refacem traseul vanatorilor de comori. In spatele nostru paseste tacut nea Ion, cea de-a doua calauza a mea, un localnic expert in cautarea aurului ingropat in pamant.
Il rog pe profesor sa sfarseasca povestea lui Zaharia. "Domnule", zice el, "si sta Zaharia acolo, cu vacile, asteptand sa coboare intunerecul. Nu se indura sa plece acasa, asteptand sa vada flacara albastra jucand pe stanci. A doua zi, cum am spus, era sarbatoare, pentru ca flacarile albastre ce joaca peste comori nu se pot vedea decat in sarbatori. Stelele erau sus, pe cer, si tocmai cand se gandea sa renunte, vede flacarile pe care le astepta: mari si albastre, tasnind in sus din pamant. Hotarat, ia atuncea harletul si un felinar si coboara la piatra cea mare si sapa intreaga noapte sub ea. Zorile il prind tot acolo, sleit de oboseala, dar nu gaseste nimic. Murdar de pamant, stinge felinarul si isi scutura harletul, izbindu-l usor de marele bolovan. Ce sa vezi..." Profesorul se opreste in mijlocul arsitei, cu un gest suspendat, in vreme ce nea Ion clipeste din ochii lui stralucitor de albastri, sprijinit in toporisca ce-i tine loc de baston. El stie urmarea. "Piatra suna a gol, acolo unde da cu harletul", urmeaza profesorul, "iar Zaharia al nostru se albeste la fata, in lumina cruda a zorilor. Sapase tot pamantul in jurul stancii, dar nu-i daduse prin cap sa loveasca in ea. Si cand loveste mai tare, lespedea care acoperea ascunzatoarea se sparge si gaseste inauntru, intr-o gaura sapata in piatra, comoara. Bani multi, de aur, pusi intr-o ulcea de pamant..." Nea Ion zambeste fara dintii din fata, ridurile ii intepenesc luminos, asteptand efectul celor spuse asupra mea. "S-a intamplat in 1920. Vasazica, comorile existau atunci asa cum exista si-acum, flacarile albastre jucau atunci asa cum joaca si acum. O sa mergem si o sa te convingi ca muntii astia sunt plini de sapaturi. Oamenii cauta cu frenezie. Intr-un sat vecin, nu mai demult decat acum vreo doi ani, cineva a gasit in fantana o comoara de vreo 200 de galbeni, pe care a donat-o la muzeu, in Buzau."
Il privesc cu atentie pe profesor, cu parul sau grizonat, rasculat impotriva soarelui. Il privesc apoi pe nea Ion, vanatorul de comori, cu fata lui enigmatica si surazatoare, cu palaria neagra pe cap, aici, in mijlocul muntilor. Are 70 de ani si urca mai repede decat mine. Sunt oameni seriosi, cu capul pe umeri. Nu e nici o gluma. Multi au vazut flacarile albastre si multi au sapat, dar putini au gasit ceea ce cautau. "Daca nu cumva", zice nea Ion misterios, "or fi gasit unii, dar au ramas muti precum pamantul."
Cologarite, duhul pustiei
In spatele nostru, jos, a ramas satul Colti, cu casele sale de lemn din alte vremuri, cuibarite printre dintii de stanca ai muntelui. Vasazica, satul acesta vestit pentru exploatarea de chihlimbar ce exista aici acum vreo suta de ani, vestit pentru extraordinarele asezari rupestre din muntii ce-l inconjoara, este un sat de cautatori de comori. Urcam incet, printr-un peisaj care ar putea foarte bine sa apartina lunii, printre fracturi colosale ale muntelui, in care poti zari maruntaie de piatra amestecate cu radacini. Soarele ne strange testele in cercuri de fier incins. Ion C. Dumitru, asa cum se prezinta apasat cautatorul de comori, urca precum o masina, fara nici un efort. "Mergem mai intai la Cologarite, apoi trecem prin stancarie pana la Piersici, apoi luam padurea pana la Trei Hotare si acolo..." "Cum arata flacarile astea albastre, nea Ioane?", intreb. Vanatorul de comori e de meserie zidar, e mic de statura, dar atos, ca si cum ar fi construit numai din tendoane. "Flacara asta nu arde, nu e fierbinte si joaca deasupra pamantului cam la un metru, uite-asa", zice si arata cu mana inaltimea. "Poate sa fie o flacara sau doua sau mai multe si cateodata poate sa fie si verzuie."
Am o mie de intrebari de pus despre toate acestea. "De unde vine aurul asta, cine l-a ingropat acolo? Sunt numai bani de aur sau sunt si bijuterii?" Nea Ion nu stie sa imi raspunda amanuntit, el stie numai ca sapa de cand era copil si acum are 70 de ani si a devenit unul dintre cei mai varstnici cautatori de comori. Numai ca n-a gasit niciodata nici un fir de aur. "Sunt multe feluri de comori", intervine profesorul, tocmai cand intram in Cologarita, "din multe timpuri, pentru ca muntii astia sunt locuiti de cand lumea. Locuintele rupestre sunt locuite dinainte de Hristos. Apoi au trecut pe-aici celtii si gotii, calugari de toate felurile s-au refugiat in scobiturile muntilor si au locuit aici timp de sute de ani. Apoi au fost haiducii de pretutindeni care... Muntii astia sunt cu adevarat la rascruce de vanturi, uita-te pe o harta. Sunt in calea tuturor fugarilor, intre Moldova, Ardeal si Muntenia, si-apoi, vezi bine, in Carpatii de curbura stanca pare rupta in bucati, sfasiata. Sunt sute de pesteri si de locasuri si de ascunzatori, scoarta pamantului arata ca o carpa mototolita de mana unui urias. E locul ideal pentru a ascunde o comoara."
Peisajul se schimba. Stancile colosale ce pareau cazute din cer sau, dimpotriva, crescute din pamant, au lasat loc unor copacei si ierburilor, apoi, pe masura ce urcam, cararea in stanca devine un drumeag bordat cu piatra, la fel ca in Apuseni. Apoi vad o casa straveche parasita, pomi fructiferi nenumarati, ulicioare stramte, si inteleg ca suntem in Cologarita, care este un sat parasit, un sat cum n-am mai vazut niciodata. Totul pare straniu, ireal, in ciuda luminii violente si fierbinti. Casutele acestea minuscule, ca niste cutii de chibrituri, facute din barne de lemn si din pamant si din piatra, sunt sufocate de copaci enormi, cu crengile atarnand de fructe. Duhul pustiei este stapan. Nici un om. Profesorul zice ca satul a fost parasit pentru ca nu era curent electric si ca oamenii mai vin aici, uneori, pentru a cosi sau a culege merele si prunele. De-aici, totul se cara cu spatele. Locul se numea, acum zeci de ani, "La calugarite", pentru ca a fost candva un schit. "Cum, si chiar nu mai locuieste nimeni aici?" "Ba da", raspunde profesorul, "mai sunt vreo patru oameni batrani."
Nea Ion se opreste in loc. Straduta in panta e lata de o jumatate de metru. "E cineva in curte la Stanislav. Fiu-sau, poate." Peste zece minute, aveam sa descoperim casuta prabusita a lui Stanislav, vopsita in albastru, cu orbitele ferestrelor invadate de iedera, cu peretii impodobiti cu flori uriase. In curte, intr-adevar, cineva culege mere si bea tuica. Il cheama Ilie. Chiar si ziua, in plin soare, trupul mort al acestui sat e straniu. Crengile copacilor se prabusesc incarcate de fructe salbaticite. Fiecare obiect, fiecare casa prabusita, fiecare gard sunt revendicate violent de pustia solara si de singuratate. Stanislav, tatal lui Ilie, a fost cel mai mare dansator din sat si un mare cautator de comori. Ceea ce a mai ramas din casa lui palpaie albastru printre copaci, in aerul incins al amiezei. L-am intrebat pe Ilie daca stie ceva despre comori, daca taica-sau, dansatorul, a gasit vreodata sau... Ilie ma priveste alarmat, apoi ii priveste pe ceilalti cu un fel de repros, ca si cum ar fi protestat impotriva intrebarii mele de strain bagacios. Nu, nu, el nu stie, nu poate, nu vrea sa... "De fapt, am treaba", zice si dispare in adancurile livezii sale matusalemice. Aveam sa parasesc locul acesta cu impresia ca ceva a ramas ascuns acolo, nespus, si aveam sa-mi promit ca ma voi intoarce. Aveam sa ma intreb apoi cum a stiut nea Ion ca era cineva acolo, si el, nea Ion, avea sa-mi expuna strania sa teorie bazata pe observatii minutioase, ca pamantul e o fiinta, ca el creste si descreste, ca se misca si reactioneaza ca un fel de animal cosmic. Ca totul e sa intelegem cum si de ce o face. "Flacarile de pe comori erau, deci, ale pamantului celui viu sau ale aurului?" Ei bine, nea Ion afirma ca aurul se simte bine in pamant si ca, intr-un fel sau altul, el se intoarce pana la urma acolo. "Ce s-a ales de aurul pe care Zaharia l-a gasit sub Zboi?" "Praful! A vazut ca fiu-sau nu e-n stare de nimic si atunci a cladit biserica cea veche din sat, ca sa ramana ceva dupa el si dupa norocul lui. Dar pana la urma, biserica a ars si aurul s-a intors in pamant, iar de pe urma comorii nu a mai ramas nimic."
Urcam kilometri intregi, pana cand prunii se transforma in padure de fagi. Urme de case stravechi exista si acolo, deasupra, pe munte. Niste piersici si niste meri contorsionati, batrani de sute de ani, erau semnul ca si acolo locuisera candva oameni. "Stii piatra de pe Varful lui Dragomir?", intreaba brusc nea Ion. "Cine putea sa urce piatra aia uriasa in varful muntelui? Nimeni. Atunci inseamna ca pamantul a crescut cu piatra pe el, ca muntele a crescut singur, inseamna ca de-aia dispar casele cu totul, inghitite de pamant, inseamna ca pamantul este viu si creste." In zadar explica profesorul cum e cu placile tectonice, cu eroziunea, cu sedimentele, cautatorul de comori o tine pe-a lui. Pamantul e o fiinta si creste. Simte ca eu il cred.
Padurea e perie deasa. Lumina e groasa ca mierea atunci cand ajungem la Trei Hotare si nea Ion imi arata locul unde el a sapat zile intregi in cautarea comorii. Cand? "Ultima data, acum doi ani." E o groapa imensa, de 7-8 metri lungime, de forma regulata, adanca de cel putin 2 metri. "De ce-ai sapat tocmai aici, nea Ioane?" "Trei zile la rand s-a vazut jucand flacara." "Si... nimic?" "Nimic", adauga el fara nici o umbra de tristete, ci mai curand cu un zambet. "Cica oamenii care cauta comori mor saraci", zice, "asa ca, daca n-am gasit-o nici de data asta, atunci mai am o sansa sa ma imbogatesc."
Crucile lui Moise
Am strabatut apoi paduri seculare si am vazut de sus cei sapte colti de piatra care zgarie cerul si care au dat numele acestor locuri: Valea Coltilor. Urmele bocancilor mei si ale cizmelor de cauciuc ale lui nea Ion s-au suprapus in tina umeda peste urmele turmelor de animale salbatice care trecusera catre izvoare. Profesorul le-a citit cu precizie, a spus povesti vanatoresti, a reluat istoria calugarilor care au locuit in pesterile acoperite cu inscriptii nedescifrate, a explicat cum se formeaza intre straturile torsionate ale pietrei lumina chihlimbarului. Nea Ion a gasit in aceasta un nou argument ca pamantul este, vezi bine, o fiinta care inmugureste cu chihlimbar. Asa dupa cum brazii lacrimeaza rasina, la fel piatra lacrimeaza chihlimbar. Apoi am iesit din paduri, am trecut pe langa stane in care oile erau incremenite sub arsita, am urcat din nou si din nou pana la Crucea de cremene, apoi mai departe, pana la Stanca lui Moise, imensa, cazuta din cer.
Minune: Moise insusi este acolo, in iarba, asezat langa stanca lui, si stanca are in ea o scobitura pe care Moise - zis Sonea - o priveste cu netarmurita mandrie. In scobitura aceea, cioplita cu mainile lui, se afla o troita. O cruce din fier, care a facut doi pui albi. Moise ne asteapta surazator, cu un baston din lemn de arin odihnindu-i palmele vechi de 88 de ani. L-am cunoscut cu o zi inainte: este cel mai batran cautator de comori de pe Valea Coltilor. Statea in mijlocul curtii sale de o curatenie impecabila, sub trupul gros al unei vite-de-vie aproape la fel de batrane ca el, si povestea - despre ce altceva? - despre o viata in care a scormonit muntii in cautarea aurului. Ce face Moise aici, in varful muntelui, de ce a urcat el inca de cu zori langa stanca cioplita de el? Ei bine, a auzit ca vom trece pe-aici si-a vrut sa ne arate ca si el a scormonit pamantul dupa comori. Ca intr-un film induiosator si vechi, ii vad pe cei doi batrani mergand unul catre celalalt cu mainile intinse, Moise in baston, iar nea Ion sprijinindu-se in toporisca. Se apropie, se imbratiseaza, ochiul colosal al cerului fara nici un nor ii priveste de aproape. Profesorul sta cu mainile in solduri, avand pe chip un zambet bun, de jur imprejur e numai pustietatea inalta a platoului alpin, presarata cu stanci.
Ne asezam in iarba parjolita, cotropita de arsita, iar Moise scoate din mica sa desaga de panza albastra niste biscuiti "Eugenia" si o sticluta cu visinata. Pentru asta a venit pana sus, stia ca vom ajunge pana la urma la stanca lui... Azi este ziua Inaltarii Sfintei Cruci, deci o sarbatoare. Trebuie sa spunem bogdaproste pentru biscuitii pe care ni i-a adus si sa bagam de seama la noapte, pentru ca se vor arata flacari albastre pe undeva.
Fac fotografii ale acestui moment superb si absurd in acelasi timp. Batranii cautatori de comori, oamenii noptii, aici, in plin soare, dupa o viata de scormonit pamantul, la capatul vietii, imbratisandu-se. Apoi Moise imi arata cum a cioplit el toate acestea, cum a facut treptele pe care te poti urca la crucea de deasupra. A vrut ca oamenii si muntele sa nu-l uite atunci cand el n-o sa mai fie. "Cinci cruci de piatra am ridicat pe muntii astia in ultimii 50 de ani." Mie imi scapa ceva. "Sunt crucile acestea puse in anumite locuri? Au legatura cu comorile?" "Nu", zice Moise, "crucile sunt inaltate in locurile din care se vede flacara si nu in cele unde se vede flacara." Inteleg in cele din urma ca aceste constructii de piatra ale lui Moise sunt semnele recunostintei sale fata de Dumnezeu, chiar daca in 70 de ani, de cand cauta, nu a gasit nici o comoara. A scapat cu viata din razboi, a trecut prin toate cu capul sus, e sanatos. In memoria acestui noroc, a semanat cruci de piatra prin munti. "Cate flacari pe comori ai vazut, nea Moise, si cate nopti ai sapat?" "Vai de mine", zice batranul, "cine mai stie cate nopti am sapat?". Apoi adauga: "Nu-mi trebuia aur mie, dar eu nu stiam treaba asta". "Iti pare rau ca ai pierdut timpul umbland dupa aur?" "Noooo...", face Moise, "trebuia sa caut, ca sa vad ca nu-mi trebuie. Ce sa fac eu cu aurul?"
Stam intinsi in iarba, in creierul muntelui, in arsita amiezei, sub stanca cioplita de Moise, in timp ce el povesteste despre moartea tatalui sau care nu s-a mai intors din Primul Razboi Mondial, despre mama sa care s-a recasatorit si despre el, copilul Moise, caruia i se spunea inca de pe-atunci Sonea, dupa unchiu-sau care-l infiase. Crescuse mare si puternic, numai ca era cam singuratic, umbla peste munti si cunostea toate urmele si toate rasuflarile padurilor. Cand se intorcea in sat, tragea cu urechea la vorbaria batranilor cautatori de comori, al caror staroste era unchiu-sau. Vorbeste culcat pe spate, cu ochii in cer. Nea Ion asculta cu palaria pe ochi. Cand a sapat el, Moise, intaia data? "Pai, mai intai a fost razboiul al doilea si cand m-am intors am sapat intaia data, prin 45, unde-o fost Coltii de Sus, la crucea batrana, de la bolovani mai sus, langa rascruce. Doua nopti am sapat acolo, pentru ca vazusem focul albastru de Sfantul Gheorghe", zice si zambeste misterios. Atunci a fost intaia data, numai ca duhul comorilor pusese stapanire pe el si nu mai putea scapa. "Asta-i ca beutura, nu scapi usor." Povesteste despre ani si ani in care ziua era la munca pe ici si pe colo, lucra la chihlimbar sau la padure, cu ochii inrositi de nesomn, pentru ca noptile sapa. I s-au intamplat multe si a sapat peste tot, si la Trei Hotare, si pe Zboi, si la Piatra Mare de pe Varful lui Dragomir, unde a vazut strigoii juruiti comorii. Tacere. Nea Ion e serios sub palarie. Profesorul zambeste si asteapta. "Ce strigoi ai vazut, nea Moise?", intreb. Soarele arde, decupand crapaturi de filigran pe fata batranului. "Am vazut strigoii juruiti comorii de pe Varful lui Dragomir. Cand o comoara e juruita sau cand e pacat de sange asupra ei, n-o poti lua. Cateodata, nu poti nici macar sapa acolo, pentru ca pamantul se face tare ca otelul si tarnacopul sare din pamant ca nebunul, iar din pamant ies scantei. Pe Varful lui Dragomir erau patru oameni si cu mine cinci si toti au vazut ce au vazut in iarna lui 47: nalucile albe si stravezii. Aia comoara nu se poate lua de-acolo, si tot satul stie, numai ca si-acum mai sunt unii care incearca sa sape acolo. Dar cine merge sa sape sapa doar o singura data, ca nu-i mai trebe." Nea Ion da din cap ca asa e si adauga ca o sa mergem acolo astazi, sa vad cu ochii mei marea stanca ridicata de pamant cu spatele si sa ma conving. Aflu apoi ca mai sunt si alte locuri pazite de strigoi si ca un singur om a reusit sa smulga ceva strigoilor, pe Varful Cologaritei, dar ca omul acela n-a ramas om intreg si nu s-a putut bucura de ceea ce gasise. "Dar ce fel de fiinte sunt strigoii astia, cum arata si cum a reusit omul acela, Grigorie, sa ia ceva aflat sub protectia lor?" Moise tace. Ochii albastri ai lui nea Ion fulgera din umbra intunecata a borului palariei. "Crucea e mai puternica decat strigoii, cum lumina e mai puternica decat intunericul si Dumnezeu mai mare ca diavolul", zice.
Privesc imprejur. Nici o pala de vant nu clinteste arsita ce pare ca izvoraste direct din munte, nici un zgomot. Doar tacerea pietrelor, tistuind precum cosasii.
Povestile Zboiului
Am stat vreo doua ceasuri, ascultand amintiri depanate de cei doi veterani cautatori de comori. Nea Ion, ca si batranul Moise, a auzit despre locurile fermecate si despre povestile lor inca de copil. A visat dintotdeauna sa puna mana pe aur, sa se joace cu banii, si-a imaginat dintotdeauna povesti despre comoara pe care-o va gasi, sperand ca in felul acesta va atrage aurul catre sine. Isi inchipuia, de exemplu, cum intr-o noapte de acum trei sute de ani, sa zicem pe 24 iunie, de Sanziene, un capitan de haiduci ingroapa o comoara pe cutare munte sub cutare piatra. Apoi se imagina pe sine visand toate acestea si mergand la locul cu pricina, in ziua de Sanziene, vazand flacarile albastre, sapand acolo si gasind comoara. Uneori a visat ca gasea initialele numelui sau pe comoara, D de la Dumitru si I de la Ion, si ca numele capitanului de haiduci incepea cu aceleasi litere, ca intr-un joc al predestinarii, peste secole. Nea Ion stie citi semnele. O bataie de aripa, o pala de vant sau trosnetul unei pietre inseamna ceva, atunci cand cauti aurul. La fel inseamna ceva daca luna are cerc de lumina imprejurul sau, daca tipa o buha sau un lup. Numai unii pot fi cautatori de comori si aceia sunt oamenii care stiu citi semnele. Trebuie sa stii sa asculti, uneori cu ochii inchisi, sa iei seama la luminile pe care le vezi in spatele ochilor inchisi, pentru ca si acelea sunt semne.
Mergem din nou prin peisajele fabuloase dimprejurul satului Colti, din varf de munte in varf de munte. Am baut apa din izvoare pe care ciobanii le facusera prizoniere in custi de piatra, am descifrat inscriptii stravechi pe cruci rasarite la raspantii de drumuri, ne-am odihnit urmarind minute intregi, in crucea cerului, jocul fantastic al unor pasari de prada. Am inteles, in cele din urma, ca Dumitru C. Ion este mai mult decat un cautator de comori, mai mult decat un mester de case si mai mult decat un cioplitor in lemn. In lungile ore pe care le-am petrecut impreuna, am priceput ceea ce s-ar putea numi "conceptia lui nea Ion asupra lumii", pe care el mi-a expus-o, "pentru ca te vad de incredere", in timp ce mergea cu pasii lui mici si regulati, dar neobositi. Totul se poate exprima in vorbe putine. Pamantul este fiinta vie, care traieste o viata secreta. Oamenii pot cunoaste aceasta viata secreta daca stiu citi semnele. Asa face nea Ion atunci cand umple cu chirpici spatiile dintre barnele unei case, atunci cand ciopleste o piatra sau taie un copac. E atent la semne si atunci poate ghici ceea ce s-a intamplat sau ceea ce se va intampla cu lucrul sau cu locul acela. Sigur, toate acestea nu le poate spune chiar oricui, dar calatoriile unesc oamenii intr-un fel special. "Te duci la biserica, nea Ioane?", l-am intrebat, pe cand urcam povarnisul infernal al Muntelui Zboiu. "Numai de sarbatori, uneori", raspunde, "dar ma rog in fiece zi, oriunde as fi si Dumnezeu ma aude." "De unde stii?" "Pentru ca-mi raspunde intotdeauna". Ajungem sus de tot, la piatra in forma de piramida din varful muntelui, unde soldatii au scris cu litere rosii numele muntelui care domina toata Valea Coltilor. Doua stanci uriase, sub care dorm mistretii, se impreuneaza acolo si intre stancile astea si pretutindeni, imprejur, a sapat nea Ion dupa comori. Cineva sapase cu numai o noapte inainte, judecand dupa cat de reavan era pamantul. Profesorul mi-a aratat de-acolo, de sus, inaltimile golase ale Hotilor, coasta Tatarului si locatiile unor pesteri, toate presupuse a ascunde comori. "Domnule Nica", il intreb, "comorile astea chiar exista sau asistam la un fenomen de halucinatii colective, in care oamenii vad in masa flacari albastre pe munti?" "Eu cred ca exista", raspunde, "pentru ca muntii acestia sunt locuiti de la facerea lumii."
Strabatem lungul drum al intoarcerii catre casa. Coboram muntele printre sute, daca nu mii de gropi facute de oameni in cautarea aurului si inteleg cat de puternica este obsesia. Profesorul este si el un cautator de comori, chiar daca unul ale carui mijloace sunt mai sofisticate, care scormoneste nu numai pamantul, ci si bibliotecile si arhivele, care imbina cercetarea vechilor izvoare istorice cu expeditiile sale solitare de vanator.
Am coborat apoi pe muchii de stanca taioasa, pe marginile unor prapastii verticale, prin grohotisuri monstruoase, pentru ca, la ceasurile serii, sa vad Stanca lui Dragomir, locul a carui comoara este pazita de strigoi. Soarele apune in spatele muntelui gaurit ca un svaiter de cautatorii comorilor. Am ajuns la faimosul loc in care Zaharia a gasit comoara in 1920. Gaura din stanca este acolo. Profesorul si nea Ion vorbesc intre ei. "Pai, Stroiescu, de unde avea el avere, a?", intreaba nea Ion. "Am auzit ca s-a dus la Marcu, din Coltii de Sus, despre care se zicea ca gasise mult aur, si i-a spus ca a gasit si el, iacata, o comoara, dar nu stie unde s-o ascunda. Si-atuncea Marcu i-a aratat o butelca de tuica ce avea trei funduri si la mijloc avea numai aur. A doua zi, Marcu a fost gasit omorat si aurul luat. Stroiescu s-a ascuns un an de zile la Piatra Zboiului si a platit jumate din avere la judecatori ca sa-l scape." "Asa", zice Ion, "si ce s-a ales de neamul lui? Precum fumul s-a dus, i-a inghitit pamantul ca si cum n-ar fi fost." "Vezi", face intr-un tarziu catre mine, "aurul se intoarce intotdeauna la locul lui."
Epilog
Coboram printr-un sat disparut, si el, in pamant precum aurul: Lupoaia. O batrana de 90 de ani sta la poza. Casa din spatele ei e o casa din povesti. Pe ea o cheama Aurica. O laud pe batrana Aurica pentru curatenia exemplara din curte si pentru frumusetea casei. Ea intreaba de unde sunt. "Din Bucuresti", zic. "Nu cumva ai venit dupa comori?", intreaba. Sa-i spun ca nu, as minti. "Ba da", zic si ea se intuneca in prag. "Du-te-acasa, baiatule, si nu mai cauta, sa nu care cumva sa cauti apoi toata viata..."
Horia Turcanu
(Fotografiile autorului)