Camesa Ciumii
si alte intamplari cu iele si priculici
In satele de munte ale Hunedoarei, fapturile fantastice
preluate de la stramosii daci mai cutreiera prin paduri
Nicaieri, pe teritoriul judetului Hunedoara, credintele stravechi in fapturi "de pe ceea lume" nu sunt mai vii ca in Platoul Luncanilor, locul de trecere spre cetatile dacice din Muntii Orastiei. Doar aici, intr-o neobisnuita armonie, traiesc alaturi doua lumi: cea pamanteana, a oamenilor locului, si o alta, nepamanteana, a unor fiinte imateriale. Prezente dintotdeauna in istoria locului, oamenii le respectau pe fiecare in parte, stiind sa se fereasca de ele, atunci cand deveneau razbunatoare si rele. Priculicii, ursitoarele, ciuma, "alea frumoase", strigoanele... Civilizatia contemporana le-a intrerupt oamenilor de azi dialogul cu fapturile nevazute ale vazduhului, desi semnele ce vin si acum de nu se stie unde le marcheaza dramatic, uneori, existenta. Singuri batranii isi mai amintesc credintele de altadata asa cum erau. Si povestesc cu ochi stralucitori intamplari traite de ei sau de altii, prezente in memoria colectiva a satului.
Camesa ciumii
Pe vremuri, comuna Bosorod era una dintre cele mai bogate din judetul Hunedoara. Oameni gospodari, bosorodenii au stiut sa fructifice sansa unor pamanturi sanatoase si cea a unor locuri de munca bine platite la fostul Combinat Siderurgic "Victoria" din Calan, oras aflat la doar 9 kilometri de centrul de comuna. Tot atunci, un primar vrednic, Ieronim Grecu, a facut ca toate ulitele satului sa fie asfaltate, usurand astfel traiul satenilor din Bosorod. Si, intr-o oarecare masura, chiar si pe cel al localnicilor din celelalte sate ale comunei, risipite pe niste dealuri dulci, impadurite pe alocuri, spre crestele carora drumurile urca usor, ca intr-o poveste. Dincolo de ele, se-ntinde taramul Muntilor Orastiei, cu legendele si comorile dacice, ce mai ascund si astazi mistere de neatins...
Pe Eleonora Corobea am gasit-o in gradina casei sale din Bosorod, semanand niste fasole. Are 71 de ani si accepta bucuroasa sa stea de vorba la umbra unui nuc batran. O intreb de camesa ciumii, despre "alea frumoase"... "Apai, mai demult, oamenii nu stiau de doctori, de medicamente. Stiau d-estea, batranesti. Mureau gaini, vite, o fost d-or murit si oameni. Mureau si cate doi-trei in casa. O fost o casa une-o ramas unu sangur din septe, tati or murit... S-atunci, cand vedeau ca se-ncepe moarte multa printre oameni sau animale, faceu camesa ciumii. O faceu noua femei vaduve, intr-o sangura sara, pana noaptea pa la doispe, cand trabuia sa fie deja dusa in hotar. Si dupa ce-o faceu, sa ducea boala, nu sa mai intindea. Asa era atunci, numa ase faceu, cu buruieni, cu flori, cu ce le venea in minte. La Sanziene, mereau dimineata si adunau flori, si cand se betegea cineva, om ori vita, mai afumau si cu flori d-alea. Zaceau ca sa vindeca si trece. Ca-si lasa Dumnezeu mana in ziua aceea, in tate florile, in tate lucrurile ce sa fac atunci. Si zaceau ca multi le-or vazut pe "alea frumoase" si tat povesteau de ele. Pa un copil l-or manat sara parintii in alt sat. Si trabuia sa treaca pa un delut, printr-o padure. Si cand o ajuns in varf la dealul ala, s-o facut o gramada de fete d-astea frumoase, toate-n alb. El n-o mai vazut altceva, numai pa elea. Asa erau de-nalte, de el o trecut pa sub ele. Si, dintr-o data, l-o luat ase o slabiciune, de n-o mai stiut de el. Si-o pierdut mintile. Si atunci, ele l-or luat si l-or dus pana la poarta la omu ala unde trabuia sa mearga. Si acolo s-o trezit si-o vrut sa plece inapoi, acasa, dupa ce i-o povestit la omu cela ce-o patit, da nu l-o lasat pana la ziua, i-o fost frica sa-l mai lase. Si tata meu o patat cu estea... Era caldura mare si trabuia sa merem la fan. Si o zas sa merem de sara la locu ala, ca sa putem lucra de cu noapte. Da tata o fost in alta parte in zaua aia, era duminica, si o zas ca ne-ntalnim sara in drum, pe-o vale, sa nu mai vina acasa dupa noi. O zas ca ne asteapta langa niste salcii. Si el o ajuns mai fuga, noi nu eram venite. O tat asteptat si, daca o vazut ca nu venim, o plecat pe drum, ase, mai incet, ca sa-l ajungem din urma. Si cand o ajuns la un loc unde erau niste cleanturi, niste stanci, o auzit cum taia cineva la lemne. Si tata s-o gandit cine-o fi, de taie lemne in puterea noptii. O stragat: "Ma! Fir-ai a lu al rau, ce tai noaptea la lemne acum, duminica? N-ai vreme maine?". Atunci n-o mai taiat, nu s-o mai auzit. Mai mere cinci, sase pasi si se pomene cu un caine mare, cat un cal, cu niste ochi rosii si stralucitori, care o vrut sa tape pa el. Tata tat dadea cu coasa sa sa apere, da cand era inainte, cand napoia lui, de nu mai stia cat de iute sa tat muta cainele. Si o luptat mult cu el pa drum. Pan la o vreme, cand sa treaca o apa, tata si-o adus aminte sa sa roage lui Dumnezeu si, cand se ruga, atata o auzit niste zbierete, niste vaicareli de urate, si-o fugit cainele ala tat urland. Si ne povesti cand veniram. Tat tremura si o zas ca ala o fost satana si ca, daca tacea, nu avea treaba cu el. Da pentru ca o stragat dupa el, ase o patit de rau. Zace ca, daca auzi ceva noaptea, sa taci, sa nu zaci nimic, ca nu-i bine. Si eu le-am auzit! Cantau ase, un fel de cantece, nu-ntelegeam ce zac, ca erau sus, cumva, departe, da s-auzea muzica, tat felul de cantari... Stiam ca atunci cand s-aud, trabuie sa te pui cu fata-n jos si sa nu misti, ca altfel puteai sa dai de rele... Ase o fost! Mai demult era si lumea mai cu credinta, de-aia erau atatea. Acum, ai batrani mor, iar ai tineri nu mai tan minte..."
"Alea frumoase"
Nu umblu singura pe ulitele intamplarilor magice de odinioara. Ma calauzeste Mariana Marian, directoarea Caminului Cultural din Bosorod, cea care stie cate ceva despre toate acele povesti. Le-a auzit ea insasi de la bunicii sai, Saveta si Toma Visa, pe care, inca de copil, i-a iscodit despre toate cate alcatuiau lumea veche a acestor locuri. Ajungem intr-un alt sat, Bobaia, sat cu case frumoase, risipite pe coaste de dealuri. La ceas de amiaza ajungem la Fantana cu leacuri, Fantana lu "alea frumoase". O cruce de lemn, batuta de ploi si vremuri, insemneaza azi locul aflat odinioara la mare cinste. Pamantul umed de la radacina a doi arini, nu mai lat de doua palme, e tot ce-a mai ramas din fantana fermecata. Putin mai sus, pe coasta dealului, o familie a facut claca pentru a aduna fanul. Glumele li se aud pana departe si, dupa cum se vede, au spor la lucru. Mai in jos de izvor, la umbra unui copac, o femeie batrana sta la odihna, cu grebla alaturi. Intram in vorba. O intreb de fantana, daca-i adevarat ca a fost multora de leac... "Vai de mine, scumpa mea! Ce de lume venea! Din tate partile, da de unde nu venea? Au, Doamne! O fi fost de leac, dara, de tat veneau atatia oameni, cu damigene in spate. Si io am fost. Ni s-o betegit un porc si l-am spalat cu apa de acolo si s-o vindecat. Apai, ca din apa ceea, ca de la Dumnezeu, io nu pot sti, da s-o vindecat. Puneam acolo, in loc, o bucata de paine, o lingura de lemn si un banut. Copiii veneau si o raneau ca sa gaseasca banii. Acuma s-o prapadit, n-o mai grijeste nime... Barbatu meu, Ion Jurj, Papalau cum il stia satu, Dumnezeu sa-l odihneasca!, o pus acolo o cruce. Ai mai batrani o raneau ca sa steie curata. Am mai zas si-acum cata ai tineri s-o curete, da cin ma baga-n sama?..."
"Sa nu te lasi de ce-o fost, de cand o fost!"
Ne duce firul povestii in pragul altei case, la nana Ioana Serbanescu, o femeie batrana, de 80 de ani, dar cu mintea inca agera. "Da, si io le-am auzit pe "alea frumoase" odata! Ie, ie! Veneam de la vaci, de pe Valea Purcaretii, de pe Merisor, si mai eram cu trei-patru insi. Eram tineri si nu stiam prea multe. Si ne pomeniram ca un cocos canta. Era sara, trecute, noaptea cumva. N-am zas nimic. Mai merem si aud un copil mic plangand. Doamne, Doamne, ce sa fi fost? Atunci zac catre oamenii ceia: "Mai, ce-i oare? Adineauri canta un cocos, acum plange un copil...". Imi tat faceau samn sa tac, nu zaceau nimic. Ce sa stiu io sa tac? Mai trecu o tara, iar s-auzi cocosu. Si iar plansu copilului. Io tat intrebam. Ei tat faceau cu destu sa tac. Ase am petrecut drumul, cu morozenii d-alea, facute de "alea frumoase". Le-am tat auzat pana am ajuns in capu satului. Atunci io i-am intrebat inca o data ce-o fost. Si-mi zasera ca fura "alea frumoase" si d-aia nu fu voie sa vorbeasca, pan s-auzira ele. Umblau numa noaptea si dimineata devreme, pana nu sa lumina de zaua. Am vazut si coame de cai incalcite de ele. Da nu le poti pieptana, tra sa-i lasi ase! Si tata meu o patat urat cu ele. Intr-o dimineata, o vrut sa mearga la veceu, in fundu curtii, ase, mai intr-un colt, langa gard. Si-o nimerit de i-or iesit in cale "alea frumoase" si l-or palit intr-o lature, nu stiu cum, ca de-l palea in fata, gata era. Da l-or palit intr-o lature si pa urma in carca. Si-o ramas tata-ntr-un loc, inlemnit, ase, numa de-abia vorbea. Ase l-o gasit mama. De nu-l gasea atunci, era gata. L-o adus in casa si or adus-o pa nana lu Culita, ce stia sa descante. I-o descantat si abia o scapat bietu tata! Ase-s alea... Apa de la fantana lor ii buna de fie ce. Or venit oameni de pa cate sate, muieri, oameni, sa sa vindece... Ase o fost odata! Nu e bine sa te lasi de-un lucru pe care-l facea tot satul, din mosi-stramosi. Tata lumea facea nedeie in sat. Si o fost o familie care de la o vreme s-o lasat si n-o mai tanut nedeia. S-apoi or vazut ca tat li se-ntampla rele-n casa, mor oameni, mor vite... S-or tat gandit ce sa fie cu nacazul asta, de nu s-o mai intamplat ase pana atunci. Si s-or dus la o baba descantatoare si ea le-o spus: "Dragii mei, ati avut o petrecanie pe care-o faceati in tat anul. Cu tineri, cu batrani, cu mancare, cu bautura, cu ce aveati. Si acolo manca si bogat, si sarac, tati, da n-ati mai facut-o. De-acolo vi se trag tate! Ca n-ati tanut petrecania, cum o fost lasat din batrani. Daca vreti sa faceti iar, atunci o sa fie bine. Ca estea or fost de cand or fost si voi v-ati lasat de ele!"
"Tat timpurile de-atuncea vin..."
Se lasa incet inserarea peste Platoul Luncanilor si, odata cu ea, primele adieri racoroase ale toamnei. Ajungem la Maria Perta, una dintre femeile in a carei casa a fost facuta, prin 1960-1962, ultima camesa a ciumii din zona. O gasim in holda din spatele casei, adunand paiele de grau ramase dupa seceris. A lasat-o parca vremea-n urma, caci n-arata varsta pe care spune ca o are. E rumena-n obraji si nu se supara c-am intrerupt-o din lucru. Se bucura ca un copil ca mai e cineva care o-ntreaba de camesa ciumii. "Noua femei vaduve incepeau lucrarea. Intai torc firul, dup-aceea il inalbesc, il ord (il urzesc - n. red.), il navalesc, il tes si dup-aia inalbesc tesatura, o incheie si fac camesa. Asta intr-o sangura zi. Pan la doispe noaptea, tra sa fie tat gata, sa duca camesa in hotar. Cand ii gata facuta camesa, baga pe ea niste paie, niste fan, si o pun pe un bat legat in cruce, ase, ca o forma de om. Batul era o ultoaie, cel mai tanar si mai fain pom din gradina casei unde se adunau femeile sa faca camesa. Cu batu ala plecau din casa, cu fluier si cu chiote, cu alai. Mereau oameni multi, si femei, si barbati, si copii, sa-l puna intra hotarale la doua sate, c-asa trabuia. Si cantau un cantec sa plece ciuma ceea de pe la oameni, de pe la vite, pa unde era. Zaceau ase: "Ciuma ce cutreieri sate/ Cu moartea pe apucate,/ Ciuma ce iei vietile/ Si intuneci soarele,/ T-aducem camese-n dar/ Sa te-ntorci de la hotar./ Ia-ti, Ciuma, camesa tie/ Si du boala pa pustie!/ Camesa o facui eu/ Cu lucru lui Dumnezeu./ Descantecul ti-l spun eu,/ Da leac sa deie Dumnezeu!/ Noi descantam cu tarie/ Sa pleci de-aici pa vecie!/ Du-te-n piatra muntilor,/ In copita ciutelor!/ Une cocosii nu canta/ Si glas de om nu descanta./ Si iti fa acolo casa,/ Si iti pune-acolo masa!/ Vantule, vantule,/ Care lejeni frunzele/ Si misti ierburi pe pamant,/ Adu leacu mai curand!/ Satu ramana curat,/Si de Domnul luminat!/ De viata s-avem folos/ In cuvantu lui Hristos!".
Si pentru "alea frumoase" se facea camesa asta, ca sa stea departe, sa nu intre in aretu nost, sa nu vina la vite, la gaini... Ca ciuma asta nu era numa o boala, ci era ceva ce insemna tate relele ce puteau veni asupra oamenilor si asupra caselor lor. Chiar si "alea frumoase". Erau oameni care le auzeau. Nu tata lumea le auzea. Numa aia care erau fara noroc, de aveau duh necurat. Si aia sa si imbolnaveau cand le auzeau. Puteau fi cinci, sase persoane la un loc, zece sa fi fost, si poate numa una auzea. Si numa cu apa din Fantana lu "alea frumoase" sa putea vindeca. Sa spala cu apa de-aceea, poate si bea din ea, si imediat sa cunostea. Sa zicea ca acolo merg "alea frumoase" si sa spala, de-aia zacea ca-i fantana lor. Da-i mai zace si Fantana cu leacuri. Sa duceau tot femei vaduve si aduceau apa de acolo, in zi de post, cu o bucata de paine, o lingura de lemn si, nu-s chiar sigura, da-mi pare ca duceau si sare. Si le aruncau acolo si luau apa si sa cunostea la ai bolnavi. Amu, tata lumea s-o civilizat, nu mai crede nime in lucruri d-astea. Zace ca-s porcarii, da uite ca-s adevarate. Acum cativa ani, niste oameni or sapat mai in jos un pic de fantana si s-o tras izvoru-n jos, da n-o fost bine. Ca aia-i Fantana lu "alea frumoase" si nu trabuia sa umble nimeni la ea. N-a fost sapata niciodata, o fost numa un buldoc de apa, o tara. Sa stia ca-i Fantana lu "alea frumoase". Aia de sapara ni-s neamuri si tat nacazuri au de-atunci... Si altii... Sa zacea ca ai batrani le-or vazut acolo dansand pe "alea frumoase" si dup-aia or stiut ca-i fantana lor... Si multe sa cunosteau din lucrarile astea. Acum, nu mai stie nime, stiu de doctori si medicamente, care-s cu bani. Da, vezi, noi stiam sa facem d-elea fara bani. Ele nu or disparut, numa lumea le-o pierdut! Tat s-arata, dupa lucrarile astea babesti, cum o fost odata! Dar lumea nu mai este cum o fost atunci. O s-ajungem iara la lucrurile alea, ca banutii sa cam gata, nu s-ajung pe medicamente, cat is de scumpe, s-or sa porneasca iara alea, ca-s mai bune. N-o mai fi ca atuncea, da vad ca timpurile tat alea d-atuncea vin, vad ca iar ne-ntoarcem de unde-am plecat. Io, dupa cat vad, asa este! Dumnezeu stie, numa El!..."
Camelia Starcescu