La Vatra Moldovitei, in octombrie
Mocanita lui nea Nelu
Un bucovinean asteapta ca mocanita lui, pe care a lucrat o viata,
sa fluiere iarasi pe drumurile dintre paduri
Pasesc incet pe o linie de cale ferata ingusta, ingusta, de parca nu m-as afla la poalele unor dealuri verzi, cu case de lemn risipite, ci intr-un orasel de distractii, plin cu trenulete pentru copii. Liniile Cfr-ului s-au oprit brusc, cu cateva sute de metri inainte, in gara Moldovita - capat de drum -, iar sinele astea inguste, ce au apartinut candva Cailor Ferate Forestiere, duc acum intr-un garaj... Doua maini vanjoase deschid lacatele si lasa lumina sa intre. Inauntru se afla o bijuterie construita la inceputul secolului trecut, celebra mocanita Krauser, care in Europa nu mai poate fi vazuta decat prin muzee. La intrare sta Ioan Popescu, nea Nelu, dupa cum ii spun toti, mecanicul, omul a carui viata se leaga de douazeci de ani de locomotiva cu aburi.
Dor de mocanita
"Ia uitati-o ce cumintica sta ea si asteapta!"
In intunericul garajului cu peretii innegriti de fum, printre roti, osii si vechituri, locomotiva seamana cu o gigantica gaza preistorica, prinsa intr-un bob de chihlimbar. Are ceva mai putin de-un secol, insa parca vine din alta lume cu robinetii, cu cadranele, cu sobita pentru lemne, cu cosurile sale, cu rotile alb cu rosu. Dintr-o lume plina de farmec, nesufocata de butoane, ecrane, de supertehnologie. Nu-ti trebuie multa imaginatie s-o "vezi" pufaind nori de abur, in timp ce urca greoi, taca-taca, taca-taca, pana in inima muntelui. Krauser-ul a fost construit in 1906, in Austria, si a ajuns in Romania la sfarsitul anilor 30, fiind folosit ca locomotiva de manevra, locomotiva de tractiune pe liniile Cff-ului si, in ultimii ani, pe trasee turistice, uimind strainii care nu mai vazusera o asemenea relicva decat in muzee. "Vedeti ochii astia?", ma intreaba nea Nelu. "Sunt din 80 pe locomotiva asta si numai cu ochii pe ea am stat, veneam si noaptea si controlam, ca, daca dispare o piesa cat de mica, e buna de dus la fier vechi. Aici erau trei placute care au fost puse bine, ca-s de mare valoare. Pe una scria 76 - 193 (ecartamentul si seria locomotivei), pe-a doua 50 de cai putere si pe aia mica, 12 kilometri la ora."
Nea Nelu are 50 de ani, dintre care 30 si i-a petrecut aici, la atelierele Cff, unde a ajuns dupa ce a fost lacatus, mecanic, sudor. A facut scoala de mecanici de locomotiva la Craiova, pe "dizale", si cum a dat cu ochii de Krauser, a prins dragoste de ea si a trecut de la linia Cfr la cea ingusta, de 76.
"Am furat meseria asta, ca de invatat n-aveam de la cine, mecanicii ai mai batrani s-au dus. Da nu-i greu sa mergi cu locomotiva asta: uite, aici in soba intra lemnele si carbunii, apa fierbe, presiunea pune in miscare mecanismul biela-manivela. Cu cat sunt mai multi aburi, cu atat merge mai tare, eu controlez aburii din regulator. Aici sunt doua sticle de nivel, doua injectoare si, daca se defecteaza ceva, Doamne fereste!, avem astia doi robineti de control. E simplu, intr-o saptamana te invat si pe matale, domnu inginer!"
Nea Nelu musca cu sete dintr-un mar zemos, galben. Mic de statura, rotofei, cu ochii mari si albastri, rosu in obraji, cu maini groase si puternice, mecanicul este un om simplu, cu un echilibru si un bun-simt specifice taranilor din zona. Stie ca toate au o masura si spune ca, daca faci bine, bine primesti. Lui asa i s-a intamplat, iar mocanita ii este martora. "La anul, cand or pune iarasi liniile, tot eu o s-o conduc, cine altul? Dar nu stiu ce-o sa fac cand o sa ies la pensie. A fost acum cativa ani o Ordonanta, am plecat cu capul sus si am stat acasa un an, dar gandesti ca am stat 20! Si noaptea o visam, veneam duminica si ma uitam pe geam la ea. Iar acum trei saptamani, cand or venit niste elvetieni s-o pozeze, am pregatit-o, am pus apa in cazan - in trei ore e gata - si m-am tot plimbat pe linia asta scurta, cu copiii ciorchine pe ea."
Din secretele unei meserii uitate
Ani de zile, in zona a functionat un sistem paralel cu Cfr-ul, Caile Ferate Forestiere. O sina mica, mocanita cu vagoane ce transportau lemn din munte, centraliste, impiegati, sefi de statie... Traseul pornea din Moldovita si urca spre Rosca, Argel, inspre Izvoarele Sucevei, Moldova-Sulita. "Daca ma legi la ochi si ma trimiti pe traseu, eu iti spun exact la ce kilometru suntem", zice nea Nelu, in timp ce imi deseneaza traseul Cff-ului pe-o foaie de hartie.
"Locomotiva mergea cu 12-14, chiar 15 kilometri pe ora pe linia principala si cu 6-8 pe secundara. Cand urcam la deal, aveam de lucru numai eu, mecanicul, si fochistul, ceilalti stateau linistiti in vagonete. La coborare, vagoanele mergeau in fata locomotivei, iar franarii treceau la treaba. La primul vagon era un franar, la mijloc al doilea si la ultimul vagon era seful de tren. Comunicam prin semnale. Daca dadeam un suier scurt, ei puneau frana mica, cand auzeau ca dadeam o data si inca o data, frana serioasa, iar la trei scurte - frana brusca - insemna ceva bucluc. La 250 de metri de cand dadeam semnal, trenul trebuia musai sa se opreasca. Cand era linia rea, spuneam la impiegati: "bai Vasile, bai Mitica, vezi ca la kilometru cutare e un hop, un contrahop, o supralargire", el comunica la picher si apoi la toti sefii de echipa. Erau patru echipe de intretinere a liniei, fiecare cu 10 oameni care aveau in grija aproximativ 12 kilometri. De cate ori nu ne-am trezit, iarna, in mijlocul drumului, pentru ca linia era acoperita de gheata si trenul o luase pe langa! Dadeam inapoi, ajungeam la linie si apoi coboram si spargeam gheata in fata cu tarnacoapele. Nu conta - iarna, vara, ploaie -, ne faceam treaba, uneori ajungeam din padure la trei dimineata, inghetati si flamanzi, si la sase porneam inapoi. Dar se faceau bani buni si-mi si placea. Cateodata, cand era furtuna, mai opream si ne adaposteam, ca mi-era mila de franari. Tin minte ca-ntr-o noapte ne-a prins un ger de minus 35 de grade, eram cu sube pe noi, cu manusi, da tot jucam de frig. Noroc ca aveam o sticla de palinca la mine, unul dintre franari, care a facut 80 de ani, imi zice si acum: "Nelule, daca n-aveai sticla la tine, nu scapam in noaptea aia!"."
Il intreb pe nea Nelu daca duce dorul zilelor de atunci, daca il iubeau oamenii pe el, mecanicul mocanitei. Zambeste larg, aratandu-si toti dintii, un zambet un pic timid, un pic amar, ce-ar rezuma un nespus: "Degeaba iti povestesc, nu poti sa stii cum a fost!". Da, era popular, iubit de oameni si cu succes "groaznic, groaznic" la femei, cu uniforma lui albastra, cu chipiu. "Nu vreau sa ma laud, domnu inginer, inspector, cum sa va zic, dar eu si acuma daca intru intr-un bar cu oricine, cu un director, cu cine o fi, lumea vine si ma saluta pe mine: "Ce mai faci, nea Nelule?" si pe celalalt nici nu-l baga in seama. Pe unde intram, toti voiau sa-mi faca cinste, lazi de rachiu as fi putut sa beau. Ca si eu, pe unde am umblat, am lasat loc de buna ziua. Prin satele pe unde treceam cu locomotiva traiesc hutuli ucraineni asa ca nevasta-mea, oameni de treaba, de ajutor, toti ortodocsi. Ii mai luam de Pasti, cand mergeau sambata la manastire, sa sfinteasca pasca..."
Nea Nelu ofteaza prelung si-si trage sapca pe ochi. Nu poate intelege cum, dupa 100 de ani, dintr-o data, Cff-ul nu mai e rentabil, liniile sunt scoase si lemnul e transportat in camioane care pot duce de nu stiu cate ori mai putin decat Krauser-ul. Eu nu pot intelege altceva. Cum se poate ca, intr-o zona plina cu turisti straini, o asemenea comoara - singura astfel de locomotiva in stare de functionare din intreaga Europa - sa stea de doi ani intr-un garaj, in vreme ce turismul romanesc iese la rampa cu Dracula Park si palmieri vestejiti. Poate la anul, cum zice nea Nelu.
Prundul cu locomotive
Usile uriase ale garajului s-au inchis, iar mocanita a ramas sa astepte chiuiturile copiilor si buzele tuguiate de mirare ale elvetienilor si japonezilor care se vor mai plimba candva pe liniile inguste, printre brazi. Acum suntem acasa, ceva mai la vale, intr-un sat, Vatra Moldovitei, ce capteaza parca intreaga blandete a Bucovinei. Pajisti intregi pline de branduse de septembrie, mii de tonuri si de culori ale frunzelor prinse in razele soarelui, raul Moldovita, Manastirea Moldovita. "Aici unde suntem noi acuma era pe vremuri cartier de nemti, casile astea-n doua ape ce vezi matale nemtesti sunt. Ei or plecat si dupa razboi le-o dat celor ce o fost pe front, cum o fost tatal meu, le-o dat casi, le-o dat pamanturi."
Ne uitam prin teancuri de reviste straine, cu fotografii color cat pagina cu mocanita cu aburi pe traseu, ne uitam prin vederile si pozele trimise de departe. "Uite, asta-i din Elvetia, trimisa in 92, zice: "In amintirea unui voiaj de vis in frumoasa voastra tara". Asta-i din Japonia. Am prieteni multi in lumea intreaga."
Prin usa deschisa se vede, la o aruncatura de bat, calea ferata, intre sosea si albia raului. "De aici, din lunca asta, mi se trage mie dragostea pentru trenuri. Ne jucam pe prund si, cand treceau locomotivele alea negre, lucioase si scoteau aburi, le ziceam la prietenii mei: "Bai, ce-as mai merge si eu cu trenul!". De cateva ori, chiar m-a luat in locomotiva un frate de-al unui cumnat al meu, Titi Scripca il chema. Faceam tot felul de prostii, mai puneam pietre pe linie, ne strambam si fascaiam (fluieram) cand trecea trenul, iar mecanicul ne purjea, dadea afara toata mizeria, noroiul ce se strangea in burta locomotivei, si ne mozolea din cap pana in picioare. Cate mai faceam si cate am patit mai apoi chiar eu, ca mecanic, de cate ori am plecat cu trenul si seful de statie facea semne disperate ca au scos copiii cuiele si au ramas vagoanele in urma. Da nici ca m-am suparat vreodata, ca asa faceam si eu cand eram mic. Acum am un baietan, un fin de-al meu, Ionut Berliuc il cheama, care e innebunit dupa locomotiva si vrea sa invete, sa faca scoala de mecanici. Ca eu sunt inca in putere si abia astept sa se puna iarasi liniile si sa plec pe traseu, dar trebuie sa invete si altii mai tineri. Cu asta mic am adus lemne din padure, eu eram fochistul si el mecanic, 12 ani avea. E tare harnic. Cand auzea trenul, la cinci si jumatate de dimineata, intr-un foc era langa locomotiva. "Plecam, nanule?". "Plecam, baiete, plecam, sa se mai faca putina lumina". Si, uite-asa, ii sticleau dintii in gura, ca nu mai avea rabdare."
Iulian Ignat
Fotografiile autorului (3)