Televiziune
Premiera la Teatrul National de Televiziune:
Serialul "Adio, Europa!"
...Un gest extrem de binevenit al Departamentului de Teatru-Film al Televiziunii Romane - aceasta adaptare pentru micul ecran a romanului "de sertar", scris in anii 80 de catre regretatul I.D. Sarbu!
Iata ce spune Tudor Marascu, realizatorul acestui cutremurator serial (in 12 episoade), despre cea mai recenta premiera de la Tvr 1:
"Ma bucur ca am putut ecraniza acest roman, acest strigat disperat al unui om terorizat de realitatea sumbra pe care, in vremea comunistilor, am trait-o cu totii! O realitate despre care am crezut ca va deveni o inchisoare pe viata pentru toata societatea romaneasca. A crezut si I.D. Sarbu in acest blestem. Si, de aceea, si-a intitulat opera "Adio, Europa!"".
Iar noi, telespectatorii, ne bucuram ca ni se ofera prilejul de a ne reaminti, privind liberi, la televizor, ororile de zi cu zi prin care am trecut cu totii decenii de-a randul. Uitam prea repede uneori, desi uitarea asta nu echivaleaza cu o vindecare. Uitam prea repede sacrificiul tinerilor care, in 1989, ne-au adus aceasta neasteptata - definitiva, sper! - Libertate!
Asadar, intr-un timp in care ne tot straduim sa intram in Europa, e bine sa ne amintim, la ceas de seara, ca era cat pe ce sa spunem "Adio, Europa".
Silvia Kerim
P.S. Scenariul este semnat tot de Tudor Marascu. Interpreti, unul si unul, printre care: Mircea Diaconu, Dana Dogaru, Virgil Ogasanu, Victor Rebengiuc, Horatiu Malaele, Grigore Gonta, Dorina Lazar. Imaginea: Andrei Pojoni. Muzica: Dani Constantin. Scenografia: Mircea Rabinschi, Virgil Popa. Costume: Elena Timonu. Montaj: Sebastian Chelu. Sunet: Nicolae Baltaretu.
Eveniment
Festivalul Enescu
Fara indoiala ca Festivalul International George Enescu e un mare eveniment. Cel putin pentru Romania. Dar daca ne gandim la marile nume care l-au populat candva, la un Sviatoslav Richter, la un Herbert von Karajan, la un Sir John Barbirolli, la un Zubin Mehta, dirijori pe care lumea i-a incaput si-i mai incape inca, pianisti si violonisti de faima internationala, atunci ni se poate parea ca e un eveniment si pentru altii, pentru muzica de azi, in general.
Ei, aici, la muzica de azi e o problema. Si anume, ca muzica de azi, cea care se compune acum vreau sa spun, nu prea e prezenta in festival. Sau este, dar mai pe la periferia acestuia, prin sali de muzee, la matinee. Si doar Enescu este, prin ceea ce a compus, el insusi o punte catre musica nova. De aceea par atat de grele simfoniile sale, ca sa nu mai vorbesc de muzica de camera pe care a scris-o. Caci Enescu, vai, nu e numai Rapsodia Romana, nu e numai Sonata in caracter popular romanesc, e - si poate mai ales - Oedipe, Octuorul, Simfoniile.
Una peste alta, acest festival e un cuprinzator exemplu de continuitate benefica, intr-o Romanie fragmentata de intemperii politice si economice. Ca ieri au fost anii 60, cand in centrul unui orasel din Subcarpatii Sudici auzeam, la megafonul situat in scuarul central, un Richard Strauss (Burlesca pentru pian), interpretat de Richter, la prima (sau poate a doua) editie a Festivalului Enescu. Muzica simfonica are in Romania adepti convinsi. Asa cum ies dimineata, duminica, frumos imbracati, prin orasele transilvane mai ales, oameni in general in varsta si se duc spre slujba de la biserica, ai sa vezi prin troleibuzele sau tramvaiele care in Bucuresti duc spre centru, la orele festivalului, cetateni melomani, indreptandu-se spre concerte. Presedintele de onoare al Festivalului de anul acesta, Ioan Holender, faimosul director roman al Operei de Stat din Viena, observa doua lucruri in legatura cu editia din acest an: unu, ca sunt prea multe orchestre mari invitate, deci prea multe concerte, propunand in schimb reducerea numarului de orchestre si "incarcarea" fiecareia cu 2-3 concerte, si numai la Ateneu, si doi, ca nu Guvernul - ca anul acesta - ar trebui sa organizeze si sa finanteze festivalul, din banii tuturor, ci o fundatie special creata, care sa fie alimentata din donatii diverse, inclusiv din subventii guvernamentale, daca se doreste asa ceva.
Sala Mare a Palatului nu mi se pare nici mie cel mai potrivit loc pentru un concert simfonic. Si asta, nu pentru ca printre marii muzicieni s-ar amesteca fantomele congreselor triumfale de altadata. Nu, ci pentru ca, pur si simplu, sunetele divine ale unor mari orchestre, precum cele din Londra, Viena, Moscova, si ale pianului sau viorii unor mari muzicieni, precum Sarah Chang, Maxim Vengherov sau Valentin Gheorghiu, par a se pierde in aer, a se risipi inca inainte de a ajunge la urechile miilor de ascultatori-spectatori.
Vorbeam de varstele venerabile ale compozitorilor cantati (nici un Mozart, totusi, anul acesta?), dar unde pui varsta melomanilor? Generatia de 70 de ani a fost foarte vizibila in sala. Cei tineri au fost, cumva, rataciti pe-acolo - exact ca-n viata romaneasca. Nu sunt impotriva iubitorilor de muzica varstnici, dar fenomenul trezeste intrebari: in vreo 10-20 de ani de acum inainte nu vom mai avea melomani autentici. Tinerii prezenti la Festivalul Enescu au fost, in general, viitori profesionisti ai muzicii, elevi si studenti la licee de muzica si la Conservator. Pentru cine or sa mai compuna sau or sa mai interpreteze ce au compus altii, cand noi ne vom fi dus acolo, unde nici Festival Enescu nu mai e?
Nicolae Prelipceanu
Teatru
Craiova Shakespeare Festival
Iata un eveniment demn de a-l urma pe cel ce a starnit, pana mai ieri, aplauzele entuziaste ale unui public de toate varstele - ma gandesc, desigur, la Festivalul Enescu!
Ei bine, la Craiova, Fundatia "William Shakespeare" impreuna cu Teatrul National organizeaza "Cea de-a Iv-a editie" a acestei grandioase manifestari artistice: Craiova Shakespeare Festival. Un eveniment menit sa ni-l aduca acasa, in haine de sarbatoare, pe marele Will, insotit de o trena triumfala: spectacole de varf sosite din mai multe colturi ale lumii, cu piesele genialului britanic. Festivalul se deschide vineri, 26 septembrie, si dureaza pana in 6 octombrie a.c. Programul e de-a dreptul ametitor: deschiderea va fi oficiata de Radu Beligan, presedinte de onoare al festivalului, ii va urma, in aceeasi seara "A douasprezecea noapte" - spectacol prezentat in limba engleza de "Lime Light Theatre" din Moscova. In alte seri sunt asteptate cu mult interes spectacolele: "Hamlet", prezentat de Teatrul "Eugen Ionesco" din Chisinau; "Richard al Iii-lea" - prezentat de Teatrul National din Vilnius; "Furtuna" - un spectacol oferit de Teatrul de Balet "Oleg Danovski" din Constanta (scenariul, regia si coregrafia - Sergiu Anghel); "Poveste de iarna" - prezentat de Theatre Du Sygne din Tokyo... Lista e mult prea lunga pentru a o putea reproduce aici. In ceea ce priveste manifestarile menite sa "umple" spatiile dintre spectacole, ele sunt, de asemenea, numeroase: lansari de carte, mese rotunde, expozitii de arta plastica. Aplauze binemeritate, asadar, organizatorilor acestui splendid eveniment. Aplauze binemeritate se cuvin, desigur, si directorului acestui Festival - actor el insusi si manager teatral de exceptie -, Emil Boroghina.
Si sa mai zica cineva ca Romania nu este in Europa!
S.K.
Arte plastice
Galeria Apollo - un regal de pictura:
Retrospectiva Secrieru
Inca o expozitie de marca zilele acestea in Capitala! De data asta, una de pictura, la Galeria "Apollo", deschisa intre 19 si 29 septembrie a.c. Din pacate, este o retrospectiva in memoriam a pictorului Niculita Secrieru. Un moldovean talentat, nascut la Untesti, in judetul Vaslui. Profesor la Academia de Arte Frumoase din Bucuresti si la Liceul de Arta "Nicolae Tonitza", s-a retras "pe-un picior de plai" numai al sau, anul trecut in august, cu mult prea devreme, la 64 de ani, o varsta cand avea inca multe de spus. Dar maestrul Secrieru ne delecteaza si azi cu picturile lui ciudate, construite cu migala si colorate grandios. Desi aproape toate tablourile lui sunt niste semne abstracte, ele sunt placute vederii; placute si nu straine ochiului, coborate toate parca dintr-un plan mai larg, generos si optimist. Unul la fel ca sufletul artistului.
Aceste picturi misterioase si echilibrate au toate o anume noblete, greu de descris. Si ele sunt, toate, visele de-o viata ale lui Secrieru. Vise pe care si le-a botezat simplu: "Himere", "Geneze", "Cosmogonii", "Sfinxul toamnei" s.a.
Din cand in cand, toata aceasta cavalcada luxurianta si abstracta de pe peretii galeriei e intrerupta de cate un portret. Abia schitat. Si chinuit. Ca un mesaj, poate o umbra a artistului ce sta sa ni se-arate de undeva de-acolo, de pe piciorul sau de plai departat, incarcat de culori si peneluri, dar de unde nu ne va mai putea lasa nicicand o noua expozitie, cu o stralucire regala, ca aceasta.
Valentin Iacob
Carte
Selectia Formula As
Olga Tokarczuk, "Straveacul si alte vremi", traducere si postfata de Olga Zaicik, prefata de Mircea Cartarescu, Editura Polirom (Tel. 0232/21.74.40), 288 pag. Desi scrisa intr-o limba de circulatie restransa, literatura poloneza e bine cunoscuta si apreciata in lume. Daca ar fi sa ne referim doar la a doua jumatate a secolului trecut, nume precum Witold Gombrowicz, Stanislaw Lem, Stawomir Mrozek au facut inconjurul globului, alaturi de cei doi polonezi distinsi cu Premiul Nobel pentru Literatura - Czeslaw Milosz in 1980 si Wislawa Szymborska in 1996. (Daca vreti sa va convingeti ca aceasta din urma si-a meritat cel mai important premiu literar din lume, o noua antologie din poemele ei a aparut de curand la Editura Paideia, in traducerea Passionariei Stoicescu si a lui Constantin Geambasu, sub titlul "In raul lui Heraclit".) Cum se explica faptul ca, desi au avut parte de o istorie tragica, de ingradirea comunista, de bariera lingvistica, scriitorii polonezi au obtinut recunoastere universala? In primul rand, fiindca emigratia lor in Occident a fost foarte activa si solidara: au infiintat reviste si edituri proprii, si-au tradus de zor cei mai valorosi scriitori, iar dupa caderea comunismului, o buna propaganda culturala platita de la Varsovia a mentinut treaz interesul publicului de peste tot. Institutul Polonez, cu filiale in multe tari si functionari bine pregatiti, pusi pe munca, demonstreaza ca propaganda culturala e mai eficienta pentru imaginea unei tari decat orice demers diplomatic sau protocolar - ceea ce n-au vrut sa inteleaga guvernantii nostri, care au trimis si trimit atasati culturali pe baza de clientelat politic, in sinecura, iar activitatea lor, in regim de economii, se limiteaza la actiuni formale, cu participarea unor romani stabiliti in strainatate, si nu a localnicilor care ar trebui convinsi ca Romania are valori demne de a fi cunoscute si recunoscute. Exemplele polonez si maghiar ar putea fi urmate si de proaspat infiintatul Institut Roman de sub directia lui Augustin Buzura, cu conditia ca functionarii selectati sa fie oameni pe cat de eficienti, pe atat de instruiti, sa cunoasca limba tarii in care vor lucra si sa aiba o obiectivitate deplina in selectarea artistilor reprezentativi din toate generatiile. Spun din toate generatiile, fiindca, iata, de cativa ani de cand fiinteaza Institutul Polonez din Bucuresti, sub conducerea lui Roland Chojnacki - un model de diplomat cultural, care se straduieste sa ne aduca tot ce-i mai bun in film, muzica, teatru, arte plastice, literatura, acum, in Polonia - au aparut, din initiativa si cu sprijinul institutiei, si traduceri din opera unor tineri scriitori polonezi. Asa am putut cunoaste (si personal, fiindca au venit la lansari) scriitori sub 40 de ani, precum Andrzej Stasiuk sau Olga Tokarczuk. Am facut aceasta lunga introducere ca sa spun ce-mi sta pe inima: sunt si la noi scriitori competitivi, si tineri, si mai putin tineri, dar nici o editura straina nu va risca sa investeasca in niste necunoscuti. Asa ca traducerea, editarea si promovarea trebuie finantate din tara. E o investitie buna. Fata de cat cheltuiesc parlamentarii cu propriile dotari si cu voiajurile de asa-zisa documentare, costurile publicarii unor traduceri bune din literatura romana, chiar la editurile renumite, sunt modeste. In sfarsit, sa ajung la obiect: Olga Tokarczuk e cea mai talentata prozatoare tanara din Polonia si i-au fost publicate cu sprijinul financiar al Institutului Polonez doua romane la Editura Polirom. In 2001, cartea ei de debut din 1993, "Calatoria oamenilor cartii", tradusa in Franta, Germania si Spania - pentru care absolventa de psihologie, pasionata si de filosofie si stiinte oculte, primea Premiul Editorilor Polonezi -, devenea un nume pe plan european (daca o mai gasiti in librarii nu ezitati sa cumparati aceasta poveste filosofica din Franta secolului al Xvii-lea, impregnata de o poezie magica). "Straveacul si alte vremi" (foarte bine tradusa de experimentata Olga Zaicik) e o alta reusita majora a scriitoarei, cu aceeasi aura legendara si perspectiva metafizica. In 84 de mici tablouri, Olga Tokarczuk urmareste destinul locuitorilor dintr-o mica asezare poloneza, numita Straveacul, din 1914 si pana spre sfarsitul comunismului. Istoria e doar fundalul pe care numeroasele personaje sunt privite ca intr-un caleidoscop, conturand o lume fabuloasa, in care realitatea si visul, spatiul si timpul interfereaza, se contopesc. Fantezia romancierei, naturaletea cu care trece de la deriziune la sublim, de la suflul eternitatii la detaliul minimalist, de la tragediile Poloniei la intrupari ale divinului fac din "Straveacul si alte vremi" o carte speciala, de o frumusete coplesitoare.
Adriana Bittel