Pagina Cititorilor
"Cum am redevenit crestin"
Nascut intr-o familie de tarani cu multi copii si griji ale zilei pe masura, la inceput am fost un mistic, ca multi altii de conditia mea. Fiindca Dumnezeu mi-a daruit o memorie buna, in copilarie am avut chiar mici "performante" in domeniu: am recitat "Crezul" si "Tatal nostru" la Sfanta Liturghie, la o varsta destul de frageda. Reuseam sa compun unele rugaciuni "de circumstanta" (pentru vremuri de primejdie), iar la sfarsitul clasei a V-a, invatasem pe de rost Psalmul 50.
Ruptura de credinta a inceput sa se produca in perioada adolescentei si s-a adancit pe masura ce am studiat, incepand din liceu, medicina veterinara si stiintele biologice premergatoare: geologie, evolutionism, genetica, anatomie comparata, fiziologie etc., asa ca la sfarsitul facultatii, in 1986, ajunsesem aproape ateu.
Prima trezire a constiintei s-a produs odata cu caderea regimului Ceausescu, fiind declansata de moartea dictatorului in ziua Nasterii Domnului. Atunci am inceput sa-mi reconsider atitudinea si faptele de viata.
In primavara lui 1990 se anunta la Iasi deschiderea unui curs de yoga. Am participat la primul curs din pura curiozitate. Intr-o sala de sport a Liceului "Ion Creanga" ne-am adunat peste 100 de persoane dornice sa afle tainele yoga. Un tanar atletic, care declara ca este practicant de sapte ani, ne-a explicat foarte convingator performantele la care se poate ajunge prin "controlul sinelui". Pentru cei mai tineri, foarte tentante erau performantele legate de Tantra yoga (controlul si dirijarea energiilor sexuale). Dupa partea teoretica, am fost indrumati sa facem cel mai simplu exercitiu de relaxare: stand in picioare, cu mainile pe langa corp si ochii inchisi, dupa cateva minute am fost intrebati daca am simtit un flux energetic, curgand din cap spre picioare. Personal, am simtit foarte clar acel flux. Putinii care nu l-au simtit (printre ei fiind unele persoane cu handicap), au fost chemati in fata si li s-au facut individual niste pase energetice. Acesta a fost al doilea moment important in care mi-am dat seama ca in afara materiei, exista o energie subtila, sesizabila de fiecare dintre noi, daca suntem dispusi sa-i acceptam prezenta. Am urmat destul de constiincios aproape doi ani lectiile de yoga si regimul aferent. Eram singur, fara obligatii, si-mi venea destul de usor sa-l respect. Am avut ocazia sa constat ca majoritatea participantilor la curs erau persoane cu o pregatire intelectuala peste medie: studenti sau absolventi de facultate. Intr-una din zile, un vecin cu care ma intalneam adesea la cursul de yoga a venit sa ma informeze despre organizarea unui curs de radiestezie. Am participat cu interes la primul curs, condus de comandorul Claudian Dumitriu. Se tinea in sala mare a Casei de cultura a studentilor. Dupa primele explicatii teoretice privind beneficiile radiesteziei pentru toate profesiile, dar mai ales pentru domeniul medical, am fost supusi testarii pentru participarea la viitoarele cursuri in domeniu. Testarea se facea individual, cu o ansa de sarma de cupru si un raportor, o asistenta notand pe un caiet valorile dictate de "maestru". A venit randul vecinului meu, colegul de yoga. Primii parametri erau foarte buni, apoi au inceput sa scada semnificativ. In final a fost admis. A venit si randul meu. Primii patru parametri erau de 100%. Exultam. Apoi au inceput sa scada, pentru ca ultimul sa fie 0! Concluzia maestrului: "Sunteti o persoana foarte puternica, dar n-ati prea fost pe la biserica". Si n-am fost primit la curs. Am fost stupefiat. Cum poate sa-si dea seama un om care ma vede pentru prima oara in viata, intr-o adunare de peste 100 de oameni, ca eu nu frecventez biserica? Atunci s-a produs o noua "revolutie" in constiinta mea. Am decis sa "experimentez" practica ortodoxa. Daca doi ani de yoga nu mi-au folosit la nimic pentru acceptarea la un curs de radiestezie (si acela platit), am decis ca aceasta practica nu mi se potriveste. Intamplarea facea ca testarea pentru radiestezie coincidea cu inceputul Postului Pastelui. Asa ca am decis sa respect o perioada postul si sa ma spovedesc si impartasesc. Dupa vreo saptamana de la Impartasanie, m-am reintalnit cu vecinul meu (colegul de la yoga), care intre timp absolvise cu succes prima treapta a cursului de radiestezie si-mi povestea entuziasmat ca a fost selectat pentru participarea la etapa a doua (mai scumpa, dar mai promitatoare ca realizari, aceasta fiind de fapt etapa medicala a cursului). Si pentru ca nimic nu e intamplator, mi-a propus sa-mi faca o testare, sa vada de ce n-am fost primit la curs. Zis si facut. M-a pus sa notez pe un caiet valori pe care si el le obtinea cu aceeasi ansa de sarma. Toate valorile erau foarte mari, aproape de 100%. Atunci, foarte surprins, si-a propus sa-mi faca o testare pentru momentul cand mi-o facuse si maestrul Claudian Dumitriu (invatasera sa faca testari retroactive). Concluzia colegului a fost aceeasi ca si a maestrului: n-am fost primit la curs pentru ca n-am fost pe la biserica. Mi-a explicat ca ultimul parametru testat, cel la care statusem cel mai slab (valoarea initiala 0) era "legatura cu Dumnezeu". Atunci, spirit pragmatic, mi-am propus sa testez din punct de vedere bioenergetic doua momente foarte importante din viata mea: Spovedania si Impartasania. Fara sa-i spun colegului semnificatia celor doua momente, l-am rugat sa-mi mai faca doua testari retroactive: pentru momentul dinaintea Spovedaniei (verificand astfel valoarea bioenergetica a postului) si pentru momentul de dupa Impartasanie. De data aceasta a fost randul colegului sa fie surprins total. Toate valorile erau de 100%. M-a intrebat ce s-a intamplat in momentul respectiv. I-am explicat atunci semnificatia celor doua testari: cea de dupa post si cea legata de Impartasanie.
De atunci am evitat cautarile pe "meleaguri" straine de spiritualitatea ortodoxa. M-am convins prin experienta "stiintifica" de faptul ca aceasta este calea cea mai buna pentru a tinde catre desavarsire. Am povestit apoi multor prieteni experienta mea. Am reusit sa-mi fac o cariera profesionala si o familie de care sunt multumit, ceea ce nu se poate spune despre multi dintre fostii colegi de yoga, care o mai practica inca. Aduc multumire lui Dumnezeu pentru faptul ca, dupa toate sovaielile si "testarile", mi-a aratat calea cea dreapta.
Conf. dr. Gheorghe Solcan - Iasi
"Sa ai cui sa dai"
Ma numesc Mircea Precup, locuiesc in Constanta si sunt pensionar. M-am nascut si am copilarit intr-un mic sat din sudul Dobrogei, numit Raristea (fost Bazarghean), in comuna Ioan Corvin (fosta Cuzgun), situat la 1 km de Manastirea "Sfantul Apostol Andrei".
Indraznesc si eu sa va prezint o intamplare, strans legata de prezenta vie a lui Dumnezeu intre oameni. In vara anului 1966, fiind adolescent (de 15 ani), m-am angajat paznic la o bostana. Cativa oameni din sat au sadit pepeni printre randurile cu puieti de plop, intr-un lot al Ocolului Silvic. Bostana se afla la 3-4 km sud de satul Raristea, intr-un lot de padure numit de sateni Tailia. Era un loc destul de izolat, deoarece pe o raza de 3-4 km nu exista nici o asezare. Aici trebuia sa stau eu toata vara, insotit de un baiat mai mic decat mine si de un catel.
Bostana nu era greu de supravegheat: avea forma unui dreptunghi, inconjurata pe trei laturi de padure, iar pe latura (lunga) dinspre rasarit se marginea cu o derea (sant), apoi urmau o fasie lata de 90 m de ceair (ses) si un drum lat, de tara, acoperit cu un strat gros de tarana galbena. Eu aveam drept "post de observatie" o coliba din stuf, in coltul din sud-vest de bostana, aflat pe deal. De acolo cuprindeam cu privirea toata zona de paduri, bostana si drumul mare.
Intr-una din primele zile de paza (in luna iulie), imi faceam rondul obisnuit pe cararile din jurul bostanei. Se luminase de ziua, dar soarele nu rasarise inca, la orizont aparusera nori roz, semn ca zorile erau aproape. Eram "inarmat" cu un toiag pe care-l tineam "ciobaneste", la spate, si paseam cu picioarele goale pe iarba uda de roua de pe carare, privind atent fasia de pamant dimprejurul bostanei, pentru a descoperi urme proaspete (pana in ziua aceea nu descoperisem vreo urma de om venit la furat, de altfel pepenii abia incepusera sa se parguiasca). Praful se umezise de roua si din aceasta cauza era usor inchis la culoare. Am inceput sa pasesc cu oarecare emfaza (de, eram patruns de importanta misiunii mele de paza!), asezandu-mi fiecare pas cu mare grija, astfel incat urma piciorului sa ramana cat mai precis conturata. Pe la jumatatea drumului, m-am oprit sa privesc semnele trecerii mele: pasii ramasesera adanciti ca niste pete in praful umed. Am fost incantat de efectul vizual creat. Mai aveam inaintea mea inca o jumatate de drum pana la cararea ce cotea spre coliba, asa ca, in joaca, am inceput sa pasesc experimentand noi combinatii de pasi. Fiind foarte absorbit de joaca mea, nici nu am vazut cand mi-a aparut in fata, langa o tufa mare de soc, un batran, care mi-a dat binete.
- "Buna dimineata, fiule!
- Buna dimineata, tataie!", am raspuns eu, surprins si speriat de neasteptata aparitie. Spun "aparitie", deoarece nu l-am vazut pe batran venind, iar nedumerirea mea era indreptatita, avand in vedere ca ora, dar mai ales locul, nu erau tocmai potrivite pentru o plimbare matinala a unui om in varsta. Am adanc intiparit in memorie chipul batranului. Cu mintea mea de copil de la tara, am gandit atunci ca "avea fata foarte curata", de fapt aceasta insemna ca avea un chip ce iradia seninatate, pace, bunatate, dar ma simteam in acelasi timp sfredelit, patruns de forta privirii sale. Avea o barba alba ca neaua, foarte ingrijit pieptanata, lunga pana la brau. Batranul tinea in mana dreapta un baston cum nu mai vazusem pana atunci: incovoiat la capat, foarte bine finisat, de culoare maronie, parea un obiect de mare pret. Eram atat de coplesit de nobila prezenta a batranului, incat, fara sa-mi dau seama, fastacit, am continuat sa calc pe loc tarana de sub picioare. Despre straiele batranului, dupa atata timp, amintirile mele nu sunt la fel de precise, dar oamenii carora le-am povestit atunci intamplarea sustin ca le-am spus ca batranul purta un vesmant larg, din panza aspra, maronie, legat la brau cu o funie. A continuat sa ma intrebe:
- "Ce faci, esti paznic la bostana?" (Ma intrebam: "De unde o fi stiind batranul de existenta bostanei?". Vrejurile de pepeni nici nu se zareau.) Am raspuns:
- "Da. Dar de unde stii matale ca acolo este bostana?". Apoi, batranul mi-a cerut sa-i dau un pepene si eu i-am raspuns asa:
- "Da, va dau! Sa ne apropiem de bostana si, daca vedeti un pepene care-i copt, mi-l aratati si vi-l rup eu, ca sa ramana pe pamant numai pasii mei". Manifestam precautie, pentru ca ma temeam de satenii care nu s-ar fi bucurat sa vada urme straine pe lotul lor. Dar batranul doar imi incercase darnicia, deoarece a renuntat la pepene, spunandu-mi urmatoarele cuvinte, al caror inteles nu l-am deslusit atunci:
- "Bine, lasa! Sa dea Domnul sa ai, sa ai cui sa dai si toata lumea sa fie multumita!".
Ne-am despartit cu vorbe de ramas bun si eu mi-am continuat drumul prin praf, apoi am alergat pe carare la deal, la coliba. Voiam sa vad de sus incotro a pornit batranul si cat de departe a ajuns. Cuprindeam cu privirea drumul pana departe, la cativa kilometri, insa batranul nu se vedea nicaieri. M-am tulburat, stiind ca nu avea cand si pe unde sa iasa din raza privirii mele. Sau poate a ramas dupa tufa de soc de la marginea drumului? Am alergat intr-un suflet pana la locul intalnirii de langa tufa de soc. Am privit inaintea si inapoia mea de-a lungul drumului si am ramas socat: se vedeau numai urmele mele pana la sosire, cele prin care framantasem locul in timpul intalnirii cu batranul, cele catre si dinspre coliba. Incaltarile batranului nu lasasera nicaieri nici o urma. M-am cutremurat la gandul ca batranul nu a pasit pe drum, ci a... plutit, a zburat atat la sosire, cat si la plecare. M-a cuprins frica. In jurul meu era liniste si pustiu, doar umbra mea pe praful rascolit ma insotea. Intre timp, soarele rasarise. Am ramas tintuit locului, framantat de intrebarea: Oare pe cine intalnisem eu? Am inceput sa ma inchin si sa ma rog.
In ziua aceea am fost foarte tulburat. Prietenul meu, ascultand ce mi se intamplase, nu m-a crezut. Doar spre seara, tatal meu, Dumitru Precup, care venise sa ma vada, m-a linistit spunandu-mi: "Cred ca a fost un inger!".
In vara aceea, lujerii din bostana au legat atat de mult rod, incat satenii se minunau, zicand ca n-au vazut asa de multi pepeni de cand se stiu. M-au urmarit tot timpul cuvintele batranului: "Sa dea Domnul sa ai, sa ai cui sa dai si toata lumea sa fie multumita!", asa incat multi trecatori si-au potolit setea, racorindu-se cu pepeni pe care li-i daruiam din bostana.
Satenii tineau foarte mult la munca lor. Era in primii ani dupa colectivizare, toti lucrau la Cap si nu mai aveau nimic al lor, de aceea era explicabil interesul sporit pentru bostana. Isi insemnau pepenii cu semne numai de ei stiute si deseori se suparau pe mine cand lipsea vreun pepene. Intr-o zi, a iesit soarele, dar ploile torentiale dinspre Bulgaria au umplut dereaua cu apa, apoi a inceput sa vina sel mare (viitura), incat intreg ceairul, mustind deja de apa, s-a inundat incet, saltand pepenii din bostana la inaltimea de un metru. In bataia soarelui, privelistea era de neuitat: pe tot ceairul pluteau verzi, dungati, pantecosi, rotunzi sau lunguieti pepeni mari, copti, parca victoriosi prin ridicarea lor la lumina dintre plopi. Mi-au revenit iarasi cuvintele batranului: "Sa dea Domnul sa ai, sa ai cui sa dai si toata lumea sa fie multumita!". Atunci, intr-un impuls eliberator, m-am avantat in apa pana la brau si am inceput sa rup de pe vrejuri cozile celor mai mari pepeni din bostana, isprava la care am fost ajutat cu bucurie de tovarasul meu. Sa se infrupte toata lumea din ei! Curand, dusi lin de ape, pepenii au inceput sa pluteasca spre sat si oamenii i-au "pescuit", umplandu-si bucurosi cosurile.
Pana s-au retras apele, venise luna septembrie si satenii, cu o zi inainte de inceperea anului scolar, au trecut la "spartul" bostanei, zi in care toti si-au adunat pepenii ramasi dupa ploi. Duceau carute de pepeni si parca nici nu se cunostea de unde luau. "Toata lumea era multumita!".
De cate ori ma gandesc la acea intamplare din viata mea, ma cutremur si ma intreb: "Pe cine am intalnit eu langa tufa de soc?". De la oameni am primit diferite raspunsuri la intrebarea ce ma framanta: ca am intalnit un inger, un sfant, vreun calugar pustnic. Cel mai emotionant raspuns mi l-a dat un preot, care mi-a spus: "Cred ca a fost Sfantul Apostol Andrei, care isi colinda locurile din cand in cand". Ma bucur ca harul lui Dumnezeu lucreaza in chip nevazut si trezeste in oameni credinta adevarata. In apropierea satului meu, Manastirea Sfantului Apostol Andrei, refacuta din temelie, aduna sub cupola ei credinciosi din intreaga tara si de peste hotarele ei. Dumnezeu a fost si este intotdeauna cu noi, cei care trebuie sa fim pregatiti a-L sluji si a-L intampina in fiecare zi. Fie si intr-o bostana.
Mircea Precup - Constanta
Precizare
"Pictura in mozaic din Catedrala din Targu-Mures a fost realizata de Nicolae Stoica"
Stimata doamna Sanziana Pop,
Sunt o cititoare fidela chiar de la primul numar al revistei "Formula As", pe care cu onoare, pricepere si daruire o conduceti. Nu am pus niciodata in cumpana vreun reportaj, articol sau sfat primit din paginile revistei. Totusi, in reportajul "Sfantul care deschide cerul" semnat de Bogdan Lupescu, din "Formula As" nr. 576, a aparut o inadvertenta pe care doresc ca dvs. sa o indreptati, publicandu-mi scrisoarea. Este vorba de pictura in mozaic din Catedrala "Inaltarea Domnului" din Targu-Mures. In articol se spunea ca pictura a fost realizata de Maxim Viorel. In realitate, lucrarea a fost contractata, conceputa si executata avand toate desenele realizate de artistul Nicolae Stoica, deci - fara dubii - autor al lucrarii.
Maxim Viorel, la data deschiderii santierului de la Targu-Mures, avea calitatea de ucenic al artistului Nicolae Stoica si era in varsta de aproximativ 20 de ani. La aceasta varsta nu cred ca i-ar fi incredintat cineva o lucrare de pictura care insumeaza 6419 metri patrati - cea mai mare suprafata pictata din tara noastra.
Stimata doamna, va rog sa publicati in "Formula As" adevarul despre autorul lucrarii de la Targu-Mures. Nu trebuie inmormantata odata cu el si opera-i de exceptie; nimeni nu are voie sa-si aroge drepturi asupra ei.
Cu multumiri si consideratie,
Zoica Teodora Lupu - Bucuresti