Edith vrea acasa
Din cand in cand, se publica sondaje de opinie pentru a vedea cat de bine ne e. Aflam ca multi romani sunt nemultumiti. Tara merge in directie gresita, politicienii sunt corupti, la fel functionarii din administratie, politistii si judecatorii. Nu s-a facut repunerea in posesie, afaceristii de partid bat campii agriculturii ca sa aiba graunte pentru alegerile viitoare. Se scumpesc toate, mai putin munca. Daca scumpirile merg tot asa, in curand locuitorii la bloc nu-si vor mai permite decat balcoanele. Toate degetele arata acuzator catre guvernanti. Acestia, crede omul de pe strada, sunt niste nostalgici. Au fost si raman niste cadristi ai partidului. Daca sunt intrebati insa cu cine ar vota daca duminica ar fi alegeri, cam aceiasi oameni arata cu degetul tot catre guvernanti. Electoratul pare indragostit de Adrian Nastase, Cozmanca si Micki Spaga. Ion Iliescu le pare un bunic numai bun sa le spuna povesti. Daca e intrebat despre Serviciile Secrete, alegatorul, capul de locuitor, zice ca acestea sunt controlate de fostii securisti. Ei se afla in continuare la conducerea economiei, in politica, in comert. Pe alocuri tin si evidentele in cartea de imobil. Se uita in corespondenta, asculta telefoanele, umbla prin conturi, prin viata. Pe de alta parte, aceiasi romani spun ca Securitatea si-a facut treaba. Ne-a scapat de spioni si a dat subiecte delicioase pentru capodoperele lui Sergiu Nicolaescu.
Sociologii nu-si gasesc cuvintele cand sunt pusi sa explice cum se impaca nemultumirea cu iubirea. Ei vorbesc despre complexul canarului pe care trebuie sa-l tii inchis cateva saptamani inainte sa-l lasi sa zboare prin casa. Dupa saptamani de colivie, canarul va reveni in ea chiar daca ii dai drumul pe fereastra. Nimeni nu stie daca teoria se aplica si la oameni.
S-ar putea ca secretul sa-l detina Edith Hathazi, din comuna Brates, judetul Covasna. Pana nu de mult, Edith a fost sechestrata in casa de familia ei. Vreo 20 de ani a stat intr-o camaruta. Singurele semne ca oamenii din afara nu au uitat-o erau tava cu mancare si oala de noapte. Au trecut peste Edith o revolutie, o restauratie, cateva guvernari, cateva reforme, valuri de speranta si disperare nationala. Ea era cu mintea tot in epoca de aur.
Acum 20 de ani, fata a fost dezamagita in dragoste. Amagita sau dezamagita, nici ea nu mai stie. Cert este ca familia a decis ca trebuie s-o tina in casa. A tinut-o. Consatenii nu banuiau nimic. Edith facuse zece clase la scoala din comuna, apoi a muncit cateva luni la o fabrica de mobila aflata in comuna. Era, isi amintesc unii, o fata sfioasa si draguta. Nefericirea in dragoste si familie a culcat-o la pamant. Si-a petrecut restul de adolescenta, tineretea si maturitatea pe un pat rufos, intr-o incapere de doi pe trei. Aproape uitase sa vorbeasca si sa mearga. N-a avut nevoie de nimeni si de nimic. Nici macar de doctor. De altfel, unde sa mai fi incaput bolile in trupul sau subtiat de singuratate?
A fost descoperita si eliberata intamplator. Ii expirase buletinul de identitate. Un agent de politie a venit sa verifice. A descoperit-o in spatele unei usi blindate cu sarma ghimpata. A fost dusa la spital. Avea 37 de kilograme, egal repartizate in oase si piele. A stat cateva saptamani cu perfuzie. A mancat apoi omeneste, cu tacamurile, din farfurie. A avut un mic soc emotional. Nu mai vazuse atatia oameni de mai bine de 20 de ani. Psihologii care au stat de vorba cu ea zic ca, timp de doua decenii, a fost supusa la umilinte care i-au distrus personalitatea si vointa. Totusi, singurele lucruri pe care le spune cand sta de vorba pe patul de spital este ca vrea acasa. Acasa, adica in camaruta unde si-a petrecut ultimele doua decenii, unde a invatat, dupa sarma ghimpata a usii, ce e lumea, ce inseamna sa traiesti, ce inseamna sa iubesti.
Si acum? Si acum Edith vrea acasa. In colivia ei si in epoca ei de aur!
N.C. Munteanu