"Fericit cel ce ridica suflet mare-n casa mica"
Bisericuta din Silistea Snagovului si minunatele ei intamplari
Icoana de pe ape
Privita din drum, bisericuta cimitirului din Silistea Snagovului pare neterminata. In imperfectiunea ei, e o bijuterie, o fibula abia scoasa din pamant - nesclipitoare, cu patina vremii pe ea. Lucrand la restaurarea sa vreme de 30 de ani, batranul preot Lemne a vrut sa o lase asa: mica si smerita, fara turle, fara adaugiri pompoase de mozaicuri sau tencuieli moderne. Dosita si stramtorata de copaci batrani, poti trece pe drum fara sa o observi. E o biserica nestiuta, insa cu o istorie fabuloasa, plina de ciudatenii, crime si intamplari miraculoase. Poate nu intamplator, aici a fost ucis cumplit, in chiar noaptea de Pasti, postelnicul Cantacuzino, de catre Grigorasu Ghica Voda, in urma intrigilor urzite de catre Stroe Leordeanu. Si tot aici, Vlad Tepes (sau cine va fi fost) si-a zidit o incapere tainica de refugiu, deopotriva cu o tainita de comori, mestesugit ascunsa in adancul peretelui.
Mult timp, pana la cutremurul din 1814, cand s-a pustiit, biserica a fost loc de inchinaciune pentru o manastire de maici care - zice cronica: "Si-au gasit salas pe malul lacului Snagov, lucrand acolo potvigul chinovesc si traind in liniste, ferite de tulburari lumesti. Apoi, inmultindu-se norodul si adunandu-se siliste de sat imprejur si neavand biserica deosebita de mir, mergeau toti de-a valma acolo si nu putina scandela se pricinuia maicilor insetate de viata singuratica". Manastirii i se mai zicea "Turbatele", nume datorat unei calugarite batrane, singura vindecatoare de boala turbarii din toata Tara Romaneasca, cu fierturi de plante si taieri sub limba, cu rugaciuni si Sfinte Masluri, obligand bolnavii sa stea mai multe zile inchisi intr-o sala prelunga, cu funii de ceapa atarnate de tavan si imense butoaie pline cu apa.
Refugiata in legende si hrisoave, istoria manastirii mai pastreaza un fapt iesit din comun: sosirea pe apa Snagovului, in doua randuri, a unei icoane facatoare de minuni si, apoi, a unor impodobite Usi Imparatesti. "Zic oamenii ca au auzit din mosi-stramosi ca a fost alta biserica mai veche si mai frumoasa aicia, care, dupa vremi si urgie dumnezeiasca, s-a scufundat in balta cu turle cu tot, cum era. De aia, cand bate vantul uneori si clateste in adanc apele, se aud sunete de clopote iesind tocmai din fund, iar usa de la acea biserica scufundata s-a desprins din tatane si a plutit deasupra apii pana aici, la Turbati. Iar daca a auzit ca a sosit aici, la margine, pe fata apii, o usa minunata cu sfinti si slove sapate, s-a sculat maica stareta de au ridicat-o de pe mal si au pus-o la intrarea in biserica."
Unii poate se indoiesc de miraculosul acestei intamplari, dar cert este ca in Silistea Snagovului exista si astazi obiceiul ca, in vreme de seceta, oamenii "sa fure" o icoana si, apoi, cu rugaciuni de implorare si o lumanare aprinsa, sa-i dea drumul pe firul apei. La cei 90 de ani ai sai, parintele Lemne stie care-i adevarul. L-a trait concret si fara bruma de indoiala, chiar sotia lui. Bolnava de cancer uterin, nu numai ca s-a vindecat, dar, dupa o asteptare teribila de 17 ani, a dat nastere unui baiat, spre mirarea medicilor si a celor mai vestiti profesori din Bucuresti. Rugaciunea, credinta si icoana Maicii Domnului de la Snagov si-au facut lucrarea in chip minunat, fara tagada.
Salas puilor de vulpe
Cu fata lui prelunga si slaba de postitor, parintele Lemne surade. E batran, e bland, e tot o lumina. Sta in drum si nu se mai satura privind bisericuta cu brau median si ascize de piatra, alternand in sclipirea rosiatica a caramizilor, dupa modelul bizantin. Crapata in cutremurul din 1814 si apoi parasita de maicutele acelor vremi, biserica a ajuns o ruina. De cate ori o vedea, parintele Lemne dadea sa planga. Sfantul lacas era o naluca darapanata, cu peretii innegriti de fum si mucegai, cu gauri mari in temelie - loc de joaca pentru copiii din sat si salas puilor de vulpe. Muncind din greu si pe ascuns, platind materialele si lucratorii din putinul salariului sau, parintele a salvat de la pieire un monument istoric - singura biserica din tara care la exterior are forma de nava, iar in interior forma de cruce.
Intrebandu-l de ce s-a apucat singur si fara nici un ajutor de aceasta lucrare cumplit de grea, parintele isi pleaca domol privirea si spune ca pentru sine: "Parca mi-era rusine ca, dupa 60 de ani de preotie, sa nu las nimic in urma mea". Apoi, cu multa sfiala si gesturi negrabite, ca un chelar al lui Dumnezeu, deschide imensul lacat de la intrare, poftindu-ne. In biserica, lumanarile si candela inca palpaie la altar, iar mirosul de tamaie al ultimei slujbe mai pluteste ca o amintire de-a lungul peretilor, printre icoane si strane mestesugite in lemn de stejar. Molcomit ca orice basarabean si mangaind parca vorbele, parintele explica. Daca stii a citi, in pergamentul zidurilor sta scrisa taina istoriei din vechime. La intrare (fapt unic), pisania a fost stearsa cu dalta, din vrajba celor care doreau sa dea uitarii cu totul amintirea postelnicului Cantacuzino, ctitorul bisericii. Tot razuita adanc este si piatra sub care se crede ca a fost inmormantat. Sunt multe ciudatenii in aceasta biserica. Pe pereti, abia iesite din mormantul intunecat al funinginii, chipurile sfintilor se succed in straturi suprapuse, in stiluri si perioade istorice diferite. Deasupra stau zugraviti numai sfinti greci. Dedesubt, doar sfinti slavoni, pictati intr-o maniera mult mai naiva si mai veche, ceea ce inseamna ca biserica a fost pictata de jos in sus si nu invers, cum cereau pravila si canonul teologic. Tulburatoare si plina de rusinata vina se infatiseaza stinghia sfintilor de pe iconostas, din care nu a mai ramas decat conturul fetei si ceva din vesminte - marturie a nepriceperii studentilor lui Nicolae Iorga, care au incercat zanatec si fara minte sa spele pictura cu apa si sapun.
Parintele Nicanor Lemne a facut un lucru formidabil: i-a redat chipul cel adevarat bisericutei din Snagov. Cu dragoste si rabdare de giuvaergiu, a readus lumina pe chipul sfintilor din paraclis, fara sa adauge nimic - nici o linie, nici o bruma de culoare in plus. Discrete si cu precauta masura, micile interventii nu se vad: in camera secreta parintele a organizat un muzeu de obiecte religioase, iar gaurile din pereti le-a umplut dupa o straveche reteta monahiceasca, cimentuindu-le cu o trainica si uimitoare combinatie de branza de vaci si lapte de var. Desi pare greu de crezut, sub tencuiala bisericii, 300 de kg de branza au capatat duritatea pietrei si asprimea caramizii, lasand peretele sa respire si sa-si poarte pe mai departe blanda povara a culorilor. In rest, parintele a pastrat totul: si scrijeliturile inconstiente ale turistilor, si gafa studentilor lui Iorga, ca avertisment si tacut termen de comparatie. E mult mai greu sa refaci decat sa construiesti din nou.
Sfantu Ion, primarul comunist
Obosit, ca un taran la capatul ogorului, parintele mai priveste o data Pantocratorul din causul cupolei, sfintii randuiti inspre Altar. E munca si insingurarea lui de-o viata. O cuta de uimire ii apare pe frunte. Parca nici lui nu-i vine sa creada ca a reusit sa ridice zidurile bisericii in vremea comunistilor, infruntandu-l pe primarul comunei, apropiat al familiei Ceausescu. Pe cat de rau, de invartosat la inima era, pe atat avea un nume de frumos. Se numea Sfantu Ion si il dusmanea teribil pe parintele. Intalnindu-se cu el pe strada, primarul l-a oprit, zicandu-i: "Parinte, te urasc si ai face bine sa pleci din comuna". Fara sa se tulbure, batranul paroh l-a imbratisat si i-a spus: "Esti un om sincer. Pentru asta sa stii ca eu te iubesc. Un om sincer are negresit un suflet bun". Vorbele si blandetea parintelui l-au cutremurat pe primar. Dupa o clipa de ezitare, s-a aplecat si i-a soptit la ureche: "Ridica biserica cum poftesti, dar sa nu se vada din sosea. Eu o sa ma fac ca nu observ". Asa a inceput constructia - pe furis, la adapostul lanului de porumb, sau noaptea, sub palpairea stelelor. Nu l-a ajutat nimeni, decat Maicuta Domnului, cea zugravita in icoana adusa de ape. Incet si cu fereala, punand ban langa ban si furand din mancarea preotesei pentru a omeni muncitorii, parintele a terminat exteriorul bisericii in 20 de ani. In alti 10 ani a dus la bun sfarsit spalarea picturii - tot singur si fara nici un ajutor, singurii bani primiti venind (culmea) de la necrestini: un turist evreu si un negustor arab, amandoi cuceriti de frumusetea unica si fara egal a bisericutei. Parintele Lemne nu-si face iluzii. Stie ca din cauza stramtorii locului nu va mai fi in veci manastire in Silistea Snagovului. Bisericuta va ramane mereu nestiuta, la margine de drum si de cimitir. Conteaza mai putin ca, peste ani, cineva o sa-si aminteasca de ravna si sacrificiile parintelui. Oricum, numele lui e inscris in piatra zidurilor, in fibra de stejar a stranelor.
Cu gesturi incete, venite parca dintr-un adanc de rugaciune, parintele primeneste uleiul din candele, le mangaie si le vorbeste tacut. Dupa 200 de ani, in Silistea Snagovului s-a reaprins lumina credintei. "Sunt batran", zice parintele. "Sunt la apus de soare, la chindie, dar nu-mi pare rau. Las in urma aceasta casuta a lui Dumnezeu. E frumoasa si smerita, asa cum ar trebui sa fie si gandurile noastre." La 90 de ani, parintele Lemne nu mai are timp de regrete. Priveste in zare, la puzderia de vile faloase ce au impanzit Snagovul, si ofteaza, amintindu-si de vorba preferata a parintilor lui din Hotinul Basarabiei: "Vai de omul care are/ suflet mic in casa mare. Fericit cel ce ridica/ suflet mare-n casa mica".
Sorin Preda
Fotografii de Emanuel Tanjala