O iubire interzisa
Suspinatorul amor dintre Printul Ferdinand si Elena Vacarescu
La aproape un deceniu dupa Razboiul de Independenta, "Romania Mica" era un regat prosper si linistit. In centrul vietii politice si mondene a tarii se afla Casa Regala de Hohenzollern, condusa cu o mana de fier de tanarul dar severul Rege Carol I, cel care isi turnase o coroana de otel, in greutate de zece kilograme, din metalul tunurilor romanesti ce obtinusera istorica victorie de la Plevna. Aceea care isi impartea viata cu Suveranul, departe de ochii curiosi ai multimilor, era delicata principesa de Wied, devenita Regina Elisabeta, cunoscuta in mediile nobiliare si culturale sub numele de Carmen Sylva, un pseudonim cu care-si semna versurile sensibile, piesele de teatru, aforismele si jurnalele de calatorii.
Mare amatoare de muzica si de poezie, regina isi alcatuise o veritabila curte, formata din ilustri scriitori si artisti care isi etalau cu stralucire talentul, sub boltile palatului Cotroceni sau la Peles, castelul ridicat de Carol I, sub Bucegi. Printre preferatii reginei, alaturi de nume mari ca Alecsandri si, mai tarziu, George Enescu, s-a aflat si una dintre domnisoarele sale de companie, nu prea frumoasa, nici tocmai stralucitoare, dar instruita si cu talent literar: Elena Vacarescu. Prietenia dintre cele doua femei a atins forme asa de puternice, incat regina Elisabeta si-a dorit s-o aduca pe micuta si negricioasa Elena in casa regala, prin intermediul unui mariaj. Alesul? Printul mostenitor Ferdinand, nepot al regelui Carol, care tocmai venise in Bucuresti, la chemarea unchiului sau. Intr-o tara ca Romania acelor ani, in care poporul era ortodox, regele catolic si regina protestanta, viata mondena a lumii nobiliare era destul de saraca in balade sentimentale si aventuri de alcov, spiritul prusac al regelui veghind precum ochiul de vultur asupra moralitatii supusilor sai. Era firesc, deci, ca povestea de dragoste dintre printul german si domnisoara de onoare a reginei sa se transforme intr-un scandal care a clatinat temeliile micului regat din Carpati, depasindu-i rapid granitele. Si cu toate ca au trecut aproape 120 de ani de atunci, ne-am propus sa recapitulam melodrama regala, invitandu-va la o incursiune in viata sentimentala a regilor si reginelor Romaniei, plina de suspinuri si ofuri, ascunse in paturi cu baldachin.
"La belle Epoque, in Bucuresti"
Spre sfarsitul lunii noiembrie a anului 1886, sosea la Bucuresti tanarul Robert Scheffer, distins intelectual francez poliglot, care avea asupra sa un mic pachet cu scrisori de acreditare din partea Curtii Imperiale Ruse de la Sankt Petersburg, unde facuse oficiile de bibliotecar regal. Francezul venise in Romania in urma solicitarilor transmise de Regina Elisabeta pe langa rudele sale de la Curtea Tarului Rusiei, pentru recomandarea unui secretar particular de care avea nevoie. La scara vagonului de tren, pe peronul inzapezit al garii, il astepta colonelul Candiano Popescu, aghiotant regal si faimos erou al luptelor din fata redutei Grivita, pe vremea Razboiului de Independenta. Oaspetele a fost salutat cu respect si condus pana la o caleasca de culoare neagra, capitonata cu mohair, semn ca era folosita numai in anotimpul rece. Pe capra se aflau doi rosiori care au dat bice cailor, dupa ce oaspetele francez si aghiotantul regal s-au instalat comod pe canapele. Drumul pana la Palatul Regal a traversat centrul Bucurestiului, fiind cel dintai prilej pentru viitorul secretar al reginei sa descopere micul oras de pe malurile Dambovitei, despre care nu stia nimic pana atunci. In impresiile pe care avea sa le scrie mai tarziu, Robert Scheffer nu-si ascunde surpriza primelor observatii facute prin fereastra calestii regale. "Pe caldaramul podit inegal cu scanduri groase de lemn circulau multe trasuri zgomotoase ce se numeau "birje". Mergeau repede si ingustimea lor se potrivea cu cea a strazilor. O multime pitoreasca, imbracata in haine de aba, purtand camasi brodate, de culoare inchisa, forfotea prin fata pravaliilor. Sacagii sau negustori ambulanti - am aflat mai tarziu ca se numeau asa - traversau ulitele, in timp ce strigau vorbe pe care nu le intelegeam. Arareori vedeai cate o cucoana care-si tara poalele rochiei prin noroi. Damele din lumea buna nu coborau din trasuri decat in fata cate unui magazin mai luxos ori in dreptul cafenelelor. Barbatii cu joben si monoclu le intindeau mana la scara, dupa ce birjarul deschidea portiera. A fost singura scena care mi-a amintit de Sankt Petersburg sau Paris." Palatul Regal din Bucuresti i s-a parut francezului destul de modest ca dimensiuni si tocmai de aceea lasa impresia ca este mereu plin de un furnicar de oameni. Cel mai mult l-a surprins eticheta Curtii Regale. "Un valet cu livreaua prost croita m-a condus intr-o camera retrasa, la parter, pe care urma sa o ocup de atunci inainte. Intr-o franceza cu accent dambovitean mi-a facut primul instructaj: "Primirile la Majestatile Lor se fac numai incepand de la ora 11 dimineata. Aici, cuvantul Suveran nu se rosteste la plural, fiindca aceasta calitate o are numai Regele, in vreme ce Regina este doar prima sa supusa. Majestatea Sa, Regina Elisabeta, este indurerata de moartea principesei Maria, fiica sa disparuta la numai trei ani si jumatate. Nu este bine sa deschideti acest subiect delicat. In rest, stapana cea mare este fermecatoare, nu are mare lucru de facut si nu se ocupa decat de relatiile mondene ale Curtii. La cererea sa expresa, eticheta ingaduie sa i se sarute mana cu ocazia unei prezentari. Seara, cand nu citeste din creatiile proprii, in prezenta damelor de companie, sau nu participa la vreo receptie, ii place sa cante la pian Beethoven, Schumann, Bach si Mozart, acompaniata de violonisti invitati. Cel putin o data pe an sunt organizate recitaluri la palat, cu pianisti celebri. Ceaiul de la ora 5 se serveste in Salonul Maur. Daca va faceti programe nocturne si aveti de gand sa reveniti dupa miezul noptii, trebuie sa-l anuntati pe aghiotantul regal. In afara de Teatrul National si Muzeul de Istorie, cel mai frecventat loc al protipendadei este restaurantul Capsa, unde puteti servi mancaruri frantuzesti. Primiti salariul de doua ori pe luna de la administratorul regelui, domnul Basset. Orice alte cheltuieli aveti de facut le rezolvati tot cu dumnealui. Nu circulati prin palat decat in redingota sau frac si nu fumati decat in camera dvs. Tot aici puteti comanda orice fel de bauturi doriti, in afara de programele mondene din oras sau receptiile oficiale. Toata lumea vorbeste limba franceza, cu exceptia regelui, care converseaza in germana. Cu Majestatea Sa trebuie sa vorbiti despre pictura, arte frumoase, istorie sau geografie, nu si despre politica. In serviciul palatului aveti la dispozitie medic, croitor si preot. In anotimpul frumos, duminica, dupa slujba de la Mitropolie, se organizeaza batai cu flori, la Sosea. In toate magazinele si cafenelele de lux trebuie sa platiti numai cu lei aur. Buna seara, domnule, si nu uitati ca maine dimineata, la ora 11 fix, sunteti asteptat in biroul Regelui. Abia apoi va va primi si Regina." In cinci minute, in timpul explicarii etichetei, mi se prezentase, de fapt, pe scurt, ceea ce puteam numi "La belle Epoque, in Bucuresti!""
Carol si Elisabeta
Intalnirea cu Suveranul Romaniei a fost scurta, dar cordiala. Francezul descoperea un rege mai mic de statura decat s-ar fi asteptat, cu figura palida si profil acvilin. Chipul ii era alungit de o barba castanie, ochii aveau o culoare intens albastra, iar privirile sale patrunzatoare scrutau atent interlocutorul. "Am simtit ca am in fata mea un om intransigent, cu o vointa de fier. Eram curios ce impresie imi va lasa regina care isi impartea viata cu un asemenea barbat darz, al carui sange nobiliar se inrudea cu Napoleon Bonaparte, dupa bunica, si cu Imparatul Wilhelm al Ii-lea si Tarul Rusiei, dupa tata." Singura surpriza pentru strainul care isi facea intrarea in inalta societate romaneasca a fost doar titulatura functiei pe care urma sa o ocupe si care nu semana deloc cu stilul aspru si direct al monarhului din fata sa. Regele l-a numit "Secretar al Poruncilor si Bibliotecar al Majestatii Sale Regina", ceea ce parea sa nu mai aiba vreo legatura directa cu simpla calitate de "secretar particular". Inarmat cu o asemenea titulatura pompoasa, Robert Scheffer s-a prezentat la usa salonului Reginei, curios si emotionat. Dupa ce a apasat pe clanta, batranul majordom al palatului a batut de trei ori, cu un baston, in parchetul holului, anuntand cu glas sonor: "Herr Scheffer", ceea ce l-a facut pe musafir sa zambeasca, dandu-si seama ca multi il credeau german, datorita numelui sau de origine alsaciana. "Am patruns intr-un salon cu lumina blanda, ce catifela nuantele covoarelor orientale. Dintr-un grup de femei tinere, care tocmai se amuzau, s-a ridicat o femeie intre doua varste, cu tinuta foarte nobila, imbracata intr-o rochie "princesse" (croita cu taietura sub sani si larga in rest, dupa moda renascentista - n.n.), din catifea albastra, care mi-a intins mana cu o distinctie incredibila, desi gestul era neobisnuit pentru o regina. Capul tinut putin pe spate infatisa un oval plin al fetei. Nasul subtire, cu narile bine decupate, parea sa se arcuiasca discret. Parul castaniu, cu fire albe, se aduna deasupra fruntii inalte. Ochii caprui ma priveau cu o blandete trista. Tenul era usor colorat. La coltul buzelor fine, al caror zambet binevoitor descoperea dintii stralucitor de albi, se afla o cuta de suferinta. Mana pe care mi-o intinsese avea degete fine si lungi, cu un singur inel de aur, ce avea incrustat un mare safir de un albastru mai intens decat culoarea ochilor augustului sau sot. Am fost pur si simplu fermecat de timbrul glasului ei. Se exprima intr-o franceza pura si melodioasa. "Bonjour, Herr Scheffer!" - a glumit ea. "Je suis Carmen Sylva. Soyez bienvenue!" Asa s-a prezentat Regina Romaniei si din acel moment am simtit simpatia reciproca dintre noi, ce avea sa ma faca amicul si confidentul Majestatii Sale..." N-a trecut insa prea multa vreme pana ce noul secretar al Reginei a inteles ca viata in inalta societate romaneasca era un amestec de cabotinaj, ipocrizie si barfa, cea din urma fiind incurajata de spionajul cameristelor, care reprezentau un adevarat cuib de viespi. Dar in Palatul Regal de la Bucuresti, francezul a cunoscut si barbati de stat cu un caracter integru, care se dovedeau cu adevarat buni romani, preocupati de soarta regatului si buni sfatuitori ai Regelui. In afara de Ion Bratianu, Dimitrie Sturdza, Lascar Catargiu, cea mai buna impresie i-a lasat-o poetul Vasile Alecsandri, pe atunci ambasador al Romaniei la Paris. Pe langa faptul ca a crezut cu sinceritate in talentul literar al Reginei, pe care o lauda in toata Europa, Alecsandri ii dispretuia pe cabotini si ipocriti, mai ales pe cei care faceau parte din randul functionarilor "decorativi" ai palatului, printre acestia numarandu-se si domnisoarele de onoare ale Reginei, impreuna cu damele de companie. Printre ele, la loc de frunte s-a aflat domnisoara Elena Vacarescu, proaspat intoarsa de la Paris si devenita, in cel mai scurt timp, prima favorita a Reginei.
Tristetea unei regine
Familia regala isi petrecea iarna la Palatul de pe Calea Victoriei, asa cum fusese botezat, dupa Razboiul de Independenta, vechiul "Pod al Mogosoaiei". Primavara si toamna, cuplul regal se muta in Palatul Cotroceni. Pe timpul verilor caniculare, Majestatile Lor, insotite de intreaga suita regala, ramaneau la Castelul Peles, pe Valea Prahovei. In pompoasa calitate pe care o avea, Robert Scheffer isi urma Regina in toate aceste locuri. Atmosfera de la Cotroceni l-a impresionat pe francez. Locul era izolat si, de pe esplanada din fata palatului, printre salcamii infloriti ce raspandeau un miros suav, se putea vedea Bucurestiul: "imens si alb, inecat intr-un morman de verdeata, indreptand spre cer bulbii nenumaratelor sale clopotnite viu colorate si terminate cu sagetile de aur ale crucilor din varf." In fiecare dimineata, secretarul Reginei il vedea pe Carol I trecand prin fata ferestrei camerei sale, insotit de Muck, uriasul lui dog danez. Cel mai placut moment al zilei ramanea ora ceaiului, ce se servea pe terasa din spatele palatului, in aerul caldut al sfarsitului de amiaza primavaratica. Reginei ii placea sa se afle in acel loc istoric, unde poposise Tarul Alexandru al Ii-lea inainte de a-si face intrarea in Bucuresti, dupa incheierea Razboiului ruso-turc, de pe urma caruia regatul nostru isi castigase independenta. "Apoi ascultam fragmente citite chiar de Majestatea Sa din volumul sau de debut, "Gandurile unei regine", publicat in 1882 si tradus in mai multe limbi. Evantaiele damelor de companie se leganau, in efortul abia camuflat de a-si ascunde plictiseala, iar prima favorita, Elena Vacarescu, ea insasi poeta cu veleitati, exclama teatral, la finalul lecturii, "O, Reginul meu, cat de talentata sunteti!"." Insa pentru Robert Scheffer, cea mai placuta surpriza au constituit-o Castelul Peles si descoperirea "magnificului spectacol al Vaii Prahovei, la Sinaia, loc ce mi s-a parut mai frumos chiar si decat crestele inzapezite ale Alpilor Elvetieni".
Cu toate ca rafinamentul cultural al francezului avea si unele observatii critice vizavi de decorul cam eclectic al castelului, el a lasat cateva insemnari tulburatoare despre atmosfera de la Peles. "Fantezia aceasta arhitecturala, conceputa dupa vointa directa a Regelui, impreuna cu superbul parc englezesc din fata castelului se ivesc intr-un peisaj de o frumusete aspra ce imi place tocmai prin contrast. Inauntru, multimea saloanelor si amestecul de mobilier te fac sa te pierzi ca intr-un labirint luxos, iar covoarele groase nasc tacere. Din cand in cand, se aud tusea Regelui, bataile de baston ale cate unui majordom, rasul melodios al Reginei, clinchetul paharelor de cristal sau al tacamurilor de argint si clapele pianului." La Castelul Peles, vara, viata era aproape familiala. Curtea lua masa impreuna cu Majestatile Lor si, in fiecare zi, erau primiti convivi culturali sau fete nobile, sosite de pe la cele mai diverse Curti Regale ale Europei. Intr-o asemenea zi, Casa Regala a Romaniei a trait un eveniment. Pe sub arcadele de la Peles si-a facut aparitia "printul mostenitor Ferdinand", un tanar timid, cu urechile clapauge, nepot al Regelui Carol I. La putina vreme dupa aceea, Regina si-a anuntat intentia de a pleca in vilegiatura prin Europa si l-a rugat pe secretarul sau particular sa o insoteasca, impreuna cu o suita extrem de redusa, din care lipsea chiar si prima sa favorita, Elena Vacarescu. Regele si-a dat consimtamantul, cu conditia unei scurte vizite protocolare la Balmoral, in Scotia, unde se afla legendara Regina Victoria, ruda prin alianta cu Casa de Hohenzollern si care ii trimisese o invitatie Reginei Elisabeta, ce trebuia onorata mai demult. Intreaga calatorie s-a facut cu trenul regal, despre care Robert Scheffer scria ca era "o bijuterie de confort si lux". In popasurile facute la Lugano, in Elvetia, la Paris si Londra, Regina aparea incognito, iar secretarul ii rezerva apartamente in hoteluri de lux sub pseudonimul "Contesa de Vrancea". Cu prilejul acestui drum, francezul a devenit confidentul Reginei, descoperind ca aceasta isi tinea si un jurnal intim, despre care nimeni nu stia absolut nimic. Asa a aflat Robert Scheffer ca Elisabeta era o regina foarte singura si chinuita. "Prin moartea copilului pierduse nesfarsit de mult, caci ea stia ca o regina nu valoreaza decat prin mostenitorii pe care ii da Coroanei. In plus, consilierii influenti din anturajul Regelui (Catargiu si Bratianu - n.n.) reprezentau pentru ea o amenintare, caci il sfatuiau pe suveran sa o repudieze. Printul mostenitor Ferdinand fusese prezentat tinerei ducese de Edinburgh (viitoarea Regina Maria - n.n.), in vederea casatoriei pentru urcarea pe tronul Romaniei." Dar nici Regina Elisabeta, nici secretarul sau, devenit confident de taina, nu stiau ce surpriza ii asteapta la intoarcerea in tara...
Printul indragostit
La revenirea in tara, dupa o calatorie de cateva saptamani, atmosfera la Peles parea destinsa. Se luau ore de calarie, se juca biliard sau canasta, se organizau picnicuri in Poiana Stanii. In euforia iradianta de sub piscurile Bucegilor se petrecea ceva necunoscut pana atunci, un soi de atatare care scapa de sub protocol. Foarte repede, ochiul ager al d-lui Scheffer a descoperit cauza. Se nascuse o idila. Printul Mostenitor si Prima Favorita a Reginei se tutuiau, uneori chiar in prezenta Regelui, in timp ce intreaga Curte schimba priviri pe la spate. Ferdinand ii spunea, topit, Elenei Vacarescu "Micutule", iar aceasta il alinta "Nando". In aceeasi vara plina de evenimente neasteptate, a survenit si vizita celebrului scriitor francez Pierre Loti, pe atunci foarte la moda, caruia Carmen Sylva ii tradusese in germana, in numai 15 zile, romanul de mare succes "Pecheur dIslande". Fuziunea dintre prozator si distinsa traducatoare s-a produs instantaneu. Intuind probabil doliul sufletesc al Reginei, Loti i-a propus suveranei sa faca sedinte de spiritism. In mod bizar, Elisabeta a acceptat. In mare taina, fara stirea Regelui, a fost convocat spiritul micutei principese Maria, fetita pierduta, care i-a transmis mamei un mesaj de iubire si de credinta, care a tulburat-o pana la lacrimi. Intamplarea a convins-o pe Elisabeta sa continue sedintele de spiritism chiar si dupa plecarea lui Pierre Loti. In absenta francezului, cea care a declarat ca are calitati de medium si poate cadea in transa, pentru a comunica cu spiritele, a fost insasi Prima Favorita a Reginei. Cu ocazia uneia dintre aceste sedinte, Elena Vacarescu a intrat din nou in legatura cu spiritul principesei Maria, care i-a comunicat mamei sale un mesaj de-a dreptul socant: Printul Mostenitor Ferdinand era indragostit si se logodea in taina, nu cu alta decat domnisoara de onoare cazuta in transa langa masa de spiritism. Elisabeta a fost mai intai tulburata, apoi entuziasmata de stirea venita din lumea de dincolo, nu numai pentru ca povestea de iubire dintre cei doi ii alimenta simtirea romantica, ci si pentru ca, sustinandu-i pe cei doi amorezi, in ipoteza unei viitoare repudieri, de care Regina continua sa se teama, acestia ar fi urmat sa o protejeze la urcarea pe tron. Din acel moment, Regina a devenit obladuitoarea indragostitilor, desi confidentul sau, Robert Scheffer, a avertizat-o in legatura cu falsa sinceritate a protejatei sale - viu antipatizata la curte pentru inscenarile ei ipocrite, pentru ambitiile sale de maretie regala, pentru firea ei bagareata si barfele pe care le cultiva. In schimb, nimeni nu se indoia de iubirea sincera a Printului Ferdinand, care ii marturisise Reginei, dupa dezvaluirea spiritista a pasiunii sale, faptul ca, pana la acea varsta, era virgin, iar relatia de iubire cu Elena Vacarescu se pastrase in limitele deplinei castitati. Dar mai exista o problema extrem de importanta si delicata, potrivnica idilei nascute in castelul de sub Bucegi. Romania semnase un tratat secret cu Tripla Alianta, care urma sa fie reinnoit. In acest context era greu de crezut ca aliatii, mai ales cei englezi, ar fi reactionat pozitiv la stirea ca Printul Mostenitor Ferdinand urma sa se casatoreasca cu o romanca fara sange albastru, in vreme ce o printesa apartinand uneia din cele mai vechi monarhii ale Europei, ducesa Maria de Edinburgh, era dispusa sa urce pe tronul micului regat din Carpati. In pofida sentimentelor ei, Regina Elisabeta avea, intr-adevar, aceasta mare problema: cum sa-i comunice suveranului ei sot si rege, logodna ascunsa a Elenei Vacarescu cu Ferdinand. "Dar ironia face ca istoria, ca de atatea alte ori, nu s-a scris la masa tratativelor sau pe vreun camp de lupta!", exclama Robert Scheffer in insemnarile sale. Toate aceste evenimente, ca si amanuntele cele mai intime ale relatiei dintre Ferdinand si Elena Vacarescu, pe langa gandurile personale ale Reginei, au fost notate, punct cu punct, in jurnalul intim al Elisabetei, despre care nu stia decat secretarul sau particular. Ei bine, toate acestea au devenit publice! Viesparul camarilei care roia in jurul Reginei a transformat-o pe suverana in victima. Amalia Burin, una dintre cameristele sale, care intra frecvent in iatacul Reginei, cand aceasta lipsea, a copiat cu infrigurare toate pasajele compromitatoare din jurnal. Informatiile au ajuns in mana presei romanesti din epoca, starnind un scandal monden fara precedent. Dar lucrurile nu s-au oprit aici. Marile cotidiene europene, "Frankfurter Algemeine Zeitung" si "Lcho de Paris" au preluat stirile, transformand mondenitatea intr-un scandal politic ce a depasit cu mult granitele micului regat roman. Regina era pur si simplu ingrozita de rusine si refuza sa mai apara in public. Regele era furios, iar politicienii romani indignati. Contele von Blow, ambasadorul Germaniei la Bucuresti, a cerut o audienta la Rege si intrevederea a durat - fapt fara precedent - cateva ore! Elena Vacarescu se vaita pe culoarele palatului, suspinand teatral: "Ce au cu mine, Doamne?", iar Ferdinand a fost rechemat de familia sa, parasind imediat Romania, fara sa mai apuce sa-si ia ramas bun de la iubita sa.
Exilata
Sub acest titlu, Pierre Loti, devenit intre timp unul dintre prietenii cei mai apropiati ai Reginei Elisabeta, a publicat un roman despre biografia intristatei suverane, inspirat, si el, dintr-un jurnal de insemnari: Robert Scheffer, secretarul particular si confidentul Reginei, care i-a ramas fidel stapanei pana in ultima clipa a prezentei sale la Bucuresti, notase si el, dar cu obiectivitate istorica, toate intamplarile de la Curte. Romanul evoca finalul "amorului interzis" si consecintele dramatice ale acestuia. Chemata la ordine de augustul sau sot si inspaimantata de consecintele dezvaluirilor facute in presa, Elisabeta a gasit o singura solutie de salvare. L-a chemat pe Robert Scheffer la ea, i-a incredintat cele doua tomuri legate in piele, care contineau textul integral al jurnalului, implorandu-l, sub juramant, sa nu recunoasca in fata nimanui existenta lor, ceea ce secretarul a si facut, tinandu-se de cuvant si dovedind o mare onoare. In fata Regelui, Elisabeta a sustinut, rosind de rusine, ca nu a tinut nici un jurnal intim si ca tot ceea ce aparuse in presa ar fi doar inventiile calomnioase ale cameristei Burin. Cu o privire manioasa, Carol I si-a tintuit augusta sotie, fara sa creada un cuvant, dar a acceptat minciuna, pentru a salva onoarea Reginei, dupa care i-a cerut sa paraseasca tara, impreuna cu intreaga sa suita, inclusiv cu Elena Vacarescu, si sa ramana intr-un fel de exil regal pana cand lucrurile se vor linisti. Insotita de Robert Scheffer, de domnisoarele de onoare si damele de companie, plus intregul alai al servitoarelor si cameristelor, din randul carora Amalia Burin fusese concediata, Regina Elisabeta a plecat la Venetia, unde secretarul sau particular rezervase doua etaje la "Danieli", cel mai luxos hotel din epoca. Dar chiar daca isi incepea sejurul incognito, sub acelasi pseudonim de "Contesa de Vrancea", nu mai era un secret pentru nimeni faptul ca era vorba de Regina Romaniei, al carei chip aparuse in toate marile gazete ale timpului. Frecvent, aveau loc scene de genul celei petrecute odata in Piata San Marco, cand Elisabeta a intalnit, din intamplare, un grup de vilegiaturisti englezi care au exclamat sonor, cand au vazut-o: "The Queen of Romania!". "A fost cea mai frumoasa si cea mai trista toamna pe care am petrecut-o la Venetia vreodata, in intreaga mea viata", marturiseste Robert Scheffer in insemnarile sale. "Regina fusese cuprinsa de depresie si era mereu tacuta, iar perfida Elena Vacarescu isi uitase ambitiile de marire desarta si plangea foarte des, ceea ce m-a facut sa ma intreb, pentru prima oara, daca nu cumva il iubea si ea pe Ferdinand, cu sinceritate. Dupa-amiezele, cel mai adesea, erau consacrate unor lungi plimbari cu gondola. Imbracata in matasuri albe, Regina sedea la pupa, singura, iar noi ne adunam pe langa gondolier, care canta stins cantonete ce ne sfasiau inima. Treceam pe langa Palatul Dogilor si ne indepartam de orasul pe jumatate scufundat, ratacind in largul lagunei, feriti de privirile indiscrete. Aveam cosulete cu gustari si sticle cu vin de Chianti, dar mai mult citeam, discutam sau contemplam peisajul. Seara, Regina ii scria lungi epistole Printului Mostenitor Ferdinand, la Sigmaringen, cerandu-i sa renunte la tronul Romaniei de dragul Elenei Vacarescu. "Iubirea e mai presus decat orice marire lumeasca si tu iti poti lua soarta in propriile maini!" Aceasta este singura fraza pe care mi-o amintesc, din multele pe care mi le citea Regina." Ferdinand nu a raspuns niciodata la aceste scrisori si nu a mai dat nici un semn de viata. Printul Mostenitor nu a mai revazut-o niciodata pe Elena Vacarescu. Dupa luni de zile, a sosit o telegrama oficiala de la Bucuresti, semnata de Rege, in care Prima Favorita era anuntata ca i se suspenda cetatenia romana, cu titlu temporar, si i se interzice pentru o perioada nedeterminata sa mai calce pe teritoriul Regatului Roman. Era somata in termeni juridici sa abandoneze anturajul regal si sa se stabileasca la Paris, unde va primi o renta viagera. De atunci, Elena Vacarescu nu a mai revenit in Romania decat peste cateva decenii, pentru o scurta perioada, cand nici unul dintre personajele acestei incredibile istorii nu se mai afla in viata. La randul sau, Robert Scheffer era rechemat la Bucuresti, iar Regina l-a implorat sa arda jurnalul, pe care francezul il ascunsese in casa unui prieten de incredere. Elisabeta si secretarul sau particular nu s-au mai revazut vreodata.
Epilog
Ramasa singura si bolnava, la Venetia, exilata regala a fost rechemata de augustul sau sot in Romania abia spre sfarsitul lui 1892. In acel an, pe data de 29 decembrie, avea loc la Bucuresti casatoria dintre Printul Mostenitor Ferdinand si Ducesa de Edinburgh, viitoarea Regina Maria a Romaniei. In anul 1918, cand "Nando", personajul disparut in scrumul unui jurnal intim ars, devenea Regele Ferdinand I Reintregitorul Romaniei Mari, la Paris, la o editura obscura, aparea cartea "Orient Regal - Cinci ani la Curtea Romaniei", semnata de Robert Scheffer. In tumultul acelor zile istorice, publicarea cartii avea sa ramana complet neobservata in Romania. Doar la Paris, pe Rue de Grenelle, intr-un apartament de trei camere, Elena Vacarescu citea volumul de curand aparut si lacrimile sale udau paginile unicei marturii a tristei sale povesti de iubire.
<b>Marius Petrescu
(Fotografii din colectia Academiei Romane)